Publicitate
Chestii

Ce înveţi când creşti între bogaţii din România

Orice femeie poate slăbi 50 de kile în câteva luni cu destui bani.

de Mihai Popescu
04 Martie 2015, 3:28pm

Da, îmi dau seama cât de ipocrit sună titlul şi cât de nasol e că tot eu am scris Ghidul de supravieţuire când eşti lefter la 20 şi ceva de ani, dar mi se pare important să scrie cineva despre mediul din care vin bogaţii ăia generici, pe care-i urâm cu toţii în România, iar eu am copilărit destui ani alături de ei, cât să-ţi zic cum funcţionează universul lor.

Am avut norocul sau nenorocul să mă fi născut în apropierea unei şcoli generale considerată de elită, unde veneau aproape exclusiv copiii din Otopeni, care pe vremea aia era cartierul de parveniţi, înainte să apară Băneasa, Pipera şi suburbiile din Voluntari, Corbeanca şi Baloteşti. Din mediul ăla, am învăţat nişte lecţii despre viaţă, pe care mulţi le învaţă abia când ajung la facultate sau când îşi caută primul job, aşa că le recomand oricui are sub 30 de ani:

BANII NU ADUC FERICIREA, DOAR CREEAZĂ DEMIZEI ŞI E BINE SĂ FII ÎN GRAŢIILE LOR

Foto de Jamie Taete via The Death of British Lad Culture: How the Uni Lads Finally Grew Up

Una dintre chestiile pe care le înveţi în mediile de bogaţi e că ierarhia nu se face ca la ţară, după cine bate ca bormaşina în curtea şcolii, ci după cantitatea de bani. Asta pentru că bogaţii îşi permit să cumpere atât influenţa profesorilor, deci au protecţie pentru orice tâmpenie care le trece prin cap, cât şi cea a smardoilor proşti, cărora le plăteau ora de Counterstrike la internet cafe când eram eu mic.

Unul dintre primele specimene de genul ăsta din viaţa mea a fost Gore. Un băiat căruia îi plăcea fotbalul, luxul, dar nu era în stare să facă o adunare sau să deschidă un calculator. Ta-su avea o firmă de bodigarzi care lucrau exclusiv pentru stat şi mă-sa era un fel de Peggy Bundy, genul ăla de caţă care umbla cu un cuib de viespi în păr, machiaj dat cu bidineaua, haină de blană şi dresuri mulate, înainte să fie la modă animal print. În prima zi de şcoală, Gore s-a uitat la eticheta tricoului meu luat din Piaţa Crângaşi şi a conchis simplu: „Marş de aici, că nu-i original". Aşa decideau genul ăsta de oameni dacă erai demn de dispreţ sau nu.

S-a uitat la eticheta tricoului meu şi a conchis: „Marş de aici, că nu-i original"

Tot Gore şi cei ca el te hăituiau că eşti mai sărac ca ei şi instituiau un fel de poliţie, după care decideau dacă eşti vinovat de port ilegal de viaţă: să nu vii cu pachet de acasă (pentru că mă-sa nu putea să-i facă senvişuri de la extensiile de unghii), să nu te atingi de cornul şi laptele primit de la Năstase, să ai logo Nike pe trening etc. Dar am şi profitat indirect de pe urma lui Gore, când voiau odată unii să mă bată în curtea şcolii, apoi m-au lăsat în pace, doar pentru c-a zis unul că-s cu ăla în clasă. Aşa am învăţat că aura de protecţie se extinde asupra oricărui lucru atins de oamenii ăştia, de parcă ar fi demizei.

Am avut ghinionul s-ajung tot cu Gore în liceu, unde se simţea atât de îndreptăţit de superioritatea sa financiară, încât urla la ăilalţi să se dea de pe scară când cobora şi majoritatea îl ascultau. O dată i-a comentat unul că e nesimţit, aşa că el i-a explicat într-un ton lent băiatului că va trebui să se bată singur cu mapa peste faţă, în curtea şcolii. Băiatul spera ca tovarăşii să-i ţină spatele, dar toţi s-au plecat în faţa respectului impus de bani şi relaţii, aşa că ăla s-a lovit singur cu mapa peste faţă, în timp ce toţi din curtea liceului ne uitam în tăcere, ruşinaţi de propria lipsă de coloană vertebrală.

ÎNŢELEGI CUM SE NASC SOCIOPAŢII ĂIA PE CARE ÎI URÂM CU TOŢII

Oameni ca Gore ştiu de mici ce vor să se facă: „Director, ca să conduc oameni ca tata". Ei sunt crescuţi aşa prin înţelegerea limitată a părinţilor proaspăt îmbogăţiţi după Revoluţie şi ajung incapabili de compasiune, înţelegere sau orice sentiment uman. Gore era bătut de ta-su în halul în care nu putea să stea jos, pentru fiecare medie sub zece pe care o lua, mai ales că maică-sa venea cu un plic de bani la fiecare profă, inclusiv alea de Muzică, Desen şi Religie. Practic, el înţelegea doar banii şi frica.

Şi ca el sunt mulţi. Într-o excursie în Turcia, am cunoscut un băiat numit Andrei, care era fiul unui mare regizor român şi al unei avocate de succes care lucra numai pentru politicieni. Părinţii erau divorţaţi şi niciunul n-avea timp de băiat din cauza carierei, aşa că el locuia singur într-un apartament, la 14 ani. Dar îi dădeau bani pe card, pe vremea când nici nu ştiam ce-i aia, ca să-i cumpere afecţiunea. Tipul a cumpărat două tuburi de spray paralizant şi a dat cu ele prin toată casa în care eram cazaţi. Evident, am bocit cu toţii patru ore şi ăla n-a primit decât o mustrare scurtă de la profă.

Oameni ca Gore ştiu de mici ce vor să se facă: „Director, ca să conduc oameni ca tata".

Apoi şi-a cumpărat un pistol cu harpon de pescuit, cu care a tras la mişto spre capul uneia care-i refuza avansurile. Săgeata harponului ar fi putut să-i eviscereze craniul ăleia, din fericire era legat de puşcă printr-un cordon, care a oprit-o la o palmă distanţă. Fratele tipei ăleia i-a smuls harponul din mână, l-a rupt în două, l-a împins pe tip pe jos, dar nu a avut tupeul să-l bată pe sociopat, din simplul motiv că ştia că o să fie rău pentru el şi sora lui dacă pune mâna pe el. Aşa că Andrei a rămas pe jos şi a râs de neputinţa lor.

Oamenii ăştia nu sunt naivi, îşi cunosc situaţia şi-i judecă crunt pe toţi care nu se încadrează în ea. Aveam în clasă un băiat rom, care provenea dintr-o familie cu probleme, şi care se chinuia destul de mult să înveţe, chit că nu reuşea. La un moment dat, îşi repeta o poezie la Română după cartea unei fete bogate din clasă, cât ea ieşise în pauză. Când s-a întors, i-a luat cartea din mână, în ciuda rugăminţilor lui, şi a urlat la el: „Tu oricum înveţi degeaba, că eşti ţigan şi prost şi o să ai media patru!"

TE OBIŞNUIEŞTI CU UN STANDARD DE VIAŢĂ PESTE CARE E POSIBIL SĂ NU MAI DAI NICIODATĂ

Pe lângă oameni ca Gore, care a primit de majoratul lui un apartament cu două camere în Otopeni şi un Land Rover cu care a intrat beat peste boscheţii din curtea vilei părinţilor din Pipera, am cunoscut şi cazuri de opulenţă mult mai extremă. N-o să mănânc rahat, n-ai cum să nu rămâi cu o căldare de invidie după ce creşti alături de oameni d-ăştia. Şi singura răzbunare e să vezi cum banii ăia făcuţi peste noapte nu reuşesc deloc să-i facă mai puţini ţărani, nici măcar în aparenţă.

Cel mai bun exemplu de genul ăsta l-am întâlnit la colega mea Nina. Era convinsă de mică c-o să-i cumpere ai ei jobul de chirurg, deşi nu era în stare să citească un enunţ în limba română. Nu ştiu ce făceau ai ei, dar ea se lăuda pe la meditaţii că e nepoata lui Ion Iliescu. Şi, când i-am văzut casa, aproape c-am crezut-o. Era un fel de palat kitsch de marmură albă, cu două etaje şi mansardă, pe malul Lacului Snagov, la care ajungeai doar după ce treceai de o barieră cu paznici înarmaţi. Mă amuză că oamenii de genul ăsta tânjesc mereu după copilăria lor la ţară şi, oricâţi bani ar avea, tot ceva cu iz de chirpici construiesc.

Mirosul de clor de la apă, cu cel de găinaţ şi păsăret, e un miros specific oligarhilor români.

Ăştia aveau nişte câmpuri cu fructe şi legume lângă piscină şi nişte coteţe cu găini în spatele palatului. N-o să uit niciodată cum se combinau mirosul de clor de la apă, cu cel de găinaţ şi păsăret, e un miros specific oligarhilor români. Când am ajuns acolo, ne-a întâmpinat o femeie de serviciu, pe care a pupat-o Nina, pentru că era mătuşa ei. Tatăl Ninei ne-a spus cu mândrie că îşi angajează „toată familia, nu lucrează decât rude pentru mine, de la bucătărie la spălătorie." Pentru el era ceva onorabil că finele şi verişoarele lui îi spălau chiloţii murdari. Dar per total a fost o experienţă plăcută, că unchii Ninei, care lucrau ca chelneri, ne-au servit tot alcoolul pe care l-am vrut, deşi eram clasa a şasea, şi ne-am îmbătat toţi rangă.

Sunt conştient că n-o să mai pup niciodată aşa ceva în viaţă, că n-o să mai halesc caviar şi icre de manciuria, dar cumva am învăţat că singurii oameni care îşi permit palate de genul ăla merită să rămână izolaţi cu palatele lor în descompunere, să trăiască şi să moară în universul lor care nu are nicio treabă cu lumea reală şi să-şi mănânce căpşunele bio, udate cu apa plină de fecale a lacului Snagov.

AFLI CUM POATE SLĂBI O FEMEIE 50 DE KILE ÎNTR-UN AN

Foto de David Shankbone via Wikimedia Commons

Nina mai avea o problemă, avea vreo 90 de kile în clasa şasea. Ea ne spunea că nici nutriţioniştii, nici acupuncturiştii n-au ajutat-o să slăbească şi că era totul de la gastrită şi nu de la cei doi cheeseburgeri cu care venea în fiecare dimineaţă la şcoală. Evident, burgerii nu-i ajungeau până la prânz, aşa că, sub pretextul aceleiaşi gastrite, făcea razii prin ghiozdanele noastre şi ciordea toată mâncarea. Evident, dacă ne opuneam tâlhăriilor ei alimentare, eram certaţi de dirigă că suntem insensibili la problemele ei medicale şi eram sancţionaţi, că doar era şi ea un demizeu al banilor.

De atunci, Nina a trecut prin operaţia aia de inele la stomac şi a devenit ceea ce-mi place să numesc o stăpână a inelelor. După inele, a urmat liposucţia, operaţia de eliminare a pielii excesive lăsate în urma liposucţiei, implantul de sâni (pentru că rămăsese fără de la operaţiile precedente) şi încă vreo cinci operaţii estetice care au transformat-o într-un fel de Barbie Doll cusut cu copci. Per total, a vărsat câteva mii de euro în transformarea pe care era prea leneşă s-o facă singură, pentru că-şi permitea.

Pe lângă ea, am mai cunoscut alte două fete de gabarit şi atitudine similară, una chiar fiica unei mari soprane, care au slăbit la fel de rapid 50 de kile şi au ajuns stăpâne ale inelelor. Din chestia asta am învăţat să le depistez mereu, pentru că fetele astea rămân cu mandibula foarte lată din zilele lor de supraponderabilitate şi aia nu se corectează aşa uşor din bisturiu.

ÎNVEŢI DE MIC CĂ NU CONTEAZĂ CE ŞTII, CI CONTEAZĂ PE CINE ŞTII ŞI CÂT DAI

Foto de Dierk Schaefer via Flick

Evident, niciuna din persoanele astea nu erau bune la învăţătură, dar cumva ieşeau mereu toate cu mediile aproape de zece. Problema profesorilor era că puştani ca mine, ai căror mame nu cotizau destul de mult, luau medii mai mari ca VIP-urile şi asta a dus chiar la scandaluri la şedinţele cu părinţii, în care mama lui Gore urla la mama gingaş că „Eu, practic, le plătesc salariile ăstora şi tot nu ia cât ia fii-tu, de unde căcat ai atâţia bani?", deşi maică-mea nu dădea mai mult decât cafeaua şi parfumul de Crăciun pe care îl dădeau toţi din obligaţie.

Amuzant e că ura asta a părinţilor punea profesorii în tot felul de situaţii cretine. Ca să nu iau doar eu premiul întâi, au decis să se dea vreo 15 premii întâi în clasă, câte unul pentru fiecare cotizant. Singura chestie pozitivă din genul ăsta de măsuri e că şi copiii ăia care nu prea reuşeau să ia note mari au dus acasă o diplomă de premiul trei. Competiţia era atât de mare între părinţii ăştia parveniţi care-şi trăiau viaţa prin copii, încât pe mulţi nu i-au mai lăsat părinţii să facă meditaţii cu mine, că-s din altă speţă de oameni. La un moment dat, chiar au pus-o pe profa de Religie să-mi dea o notă de şapte, ca să-mi mai scadă din medie. Da, ştiu cât de egomaniac par aici, dar când restul au zece fără să fi venit la ore, îţi cam dai seama că ceva pute pe sub cruce.

La finele clasei a opta, au venit totuşi la mama, ca s-o întrebe dacă nu vrea să pună şi ea bani să luăm subiectele la Capacitate, că una dintre mame lucra la Ministerul Învăţământului şi avea pile. Mama a refuzat, dar nu s-a mirat când a văzut media zece pe linie la oameni care aveau impresia că delfinul e animal copitat.

ÎNVEŢI PE BUNE CĂ BANII NU-S ATÂT DE IMPORTANŢI CÂT E CALITATEA UMANĂ

Foto de Sean via Flickr

Dar sunt cumva recunoscător c-am cunoscut toţi oamenii ăştia oribili, c-am văzut puțin despre cum funcţionează pătura de sus a României pe plan macro. Am înţeles de mic că nu există meritocraţie, nu există logică sau dreptate, există doar dominaţie financiară, în sensul non-BDSM al termenului. În rest, mă bucur că m-a învăţat de mic să fiu selectiv la oameni şi să fiu sceptic de fiecare dată când cunosc un om de afaceri în România. Şi mai am şi satisfacţia că, deşi oamenii ăştia au mai mulţi bani decât o să văd eu toată viaţa, am văzut pe Facebook că niciunul n-a făcut nimic cu ei. N-au terminat facultăţi în afară, n-au mers în ţări exotice, nu s-au schimbat şi n-au creat absolut nimic, au rămas aceleaşi beizadele ale lui mami şi tati, care visează să devină directori şi să conducă ceva, fără să aibă ce.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește mai multe ghiduri:
Ghid de supravieţuire când eşti lefter la 20 şi ceva de ani
25 de lucruri pentru care eşti prea bătrân acum că ai 25 de ani
Cum să fii fericit în 25 de paşi