Chestii

Cele mai penale chestii prin care am trecut cât am călătorit prin România și Europa fără bani

Dacă tot vine 1 mai și n-ai bani de plecat la mare, îți zic cum m-am descurcat eu cu transportul și cu ce experiențe de viață am rămas.

de Alex Țibu
29 Aprilie 2017, 10:34am

Mersul cu nașul a fost un laitmotiv al călătoriilor mele. Fotografie de Răzvan Băltărețu

Cum se bagă 1 mai în calendar, cum vezi oameni hipnotizați de visul unei vacanțe și pleacă-n șir indian, ca niște oi prăjite, la Sunwaves sau la Expirat și la iarbă verde, pe unde s-o mai găsi și asta. Gara de Nord e inundată cu oameni, CFR duduie, iar pe Facebook curg gârlă poze și statusuri despre cum cea mai bună viață e pe plajă și la terasă.

N-am chestia asta cu 1 mai, dar am mai avut nevoie să ajung pe la festivaluri, pe la mare, p-aici și prin Europa, dar fără bani sau mașină. Toate astea s-au lăsat cu povești care sper să te ajute și pe tine anul ăsta.

Cu autostopul violul și bătaia nu-s niciodată prea departe

Un tir care n-are nicio treabă cu turcul cu care am mers eu. Fotografie de Peter Mooney via Flickr

De cele mai multe ori mersul cu autostopul, dacă nu vorbești cu celălalt, e destul de plictisitor, dar trebuie să te așteapți la orice. Merg așa de vreo șapte ani.

Prin 2015 am stabilit cu prietena mea să mărim miza călătoriilor. Tocmai ce-am fost în Antwerp, am zis să ajungem în Londra. Am făcut bagaje, pancarte și am pornit la drum. După câteva minute a oprit poliția care ne-a spus că trebuie să ne ducem într-o benzinărie, că p-acolo trec mașini, e ilegal să stăm. Semn rău, dar n-am cedat și în câteva minute niște olandezi simpatici au oprit și ne-au spus că ne pot duce doar până la prima benzinărie. Păcat că au ratat-o și ne-au lăsat sub un pod.

Partea și mai proastă a fost c-a început să plouă. În mai bine de jumătate de oră nu a oprit nimeni. Situația devenea dramatică și Londra mult mai departe decât speram noi inițial. Într-un final, a oprit un tir lung cu numere de Turcia în care ne urcăm încrezători. Tiristul, un tip pe la vreo 50 de ani, scund, ciocolatiu și cu poster cu femeie dezbrăcată, rânjea constant. Nu prea știa engleză și, din câte am înțeles noi, ne-a zis că merge până într-un oraș care e în drumul nostru și ne va lăsa într-o benzinărie, dar mai întâi are un drum de făcut să descarce tirul.

Citește și: Poveștile șoferilor de tir români: jafuri ca-n filme, ciomege peste față și amenințări cu pistolul

Am făcut un oarecare small talk despre România: beautiful women, wow-wow, Hagi, Hagi, și am ascultat niște muzică turcească. Am ajuns după mai bine de o oră într-o zonă industrială burdușită cu depozite și fabrici, unde trebuia să descarce tirul. În timp ce descărca m-a întrebat dacă nu cumva vreau să merg la baie ca să aibă „free time with the lady". Ne-am dat jos indignați și ne-am resemnat că trebuia să ieșim cumva din labirintul cu depozite.

Turcul ne-a oprit și ne-a zis: „OK, OK, sorry! Stay, stay." Și a întrebat după câteva secunde cu același rânjet tâmp: „Group sex?". N-a ținut nici cu asta așa că a mai încercat o chestie: „OK, OK, sorry, sorry. Picture?" și ne-a făcut niște poze cu un telefon d-ăla vechi. „We OK, we OK. I take you gas station", a încercat el să ne liniștească.

Până la urmă chiar ne-a dus, dar nu fără un alt moment de aur al călătoriei. După ce a ieșit din cartierul cu depozite, a căutat în torpedou un CD. „Relax, Romania music!" și a dat drumul la maneaua „Adi de Adi".

„Mersu' cu nașul" e mai mult o loterie decât o instituție

Un tren care merge spre Brașov. Fotografie de Răzvan Băltărețu

Să mergi pe șpagă cu nașul în trenurile de România nu mai e o practică chiar atât de populară, dar cum eu n-am prins călătorii prea lungi pe cont propriu în anii '90, am zis că experimentez acum mai recent. Ce-am învățat până acum e că, evident, nu toți controlorii sunt OK să te ia fără bilet. O să sune nașpa, dar cred că nașii cu mustață sunt mult mai responsabili și nu prea acceptă șpagă, iar ăia mai grăsuți, roșii-n obrăjori sunt mai predispuși să-ți zică: „Păi... și cum facem? Hai du-te-n ultimu' vagon."

Ca să continui generalizările bazate pe un studiu amplu realizat de mine în peste șapte ani de călătorii frauduloase cu CFR, există 72% mai multe șanse ca nașii moldoveni să te ia sub aripa lor protectoare pentru jumătate din prețul biletului decât nașii ardeleni cu frică de supracontrol. Indicat este ca înainte să te urci să întrebi nașii dacă te iau cu ei și să stabiliți de la început suma ca să nu ai surprize. Trebuie să mai știi că dacă faci asta, automat nu mai ai voie, sub nicio formă, să te plângi de condițiile de călătorie, de întârzieri sau mai știu eu ce alte mofturi.

Citește și: Am profitat de gratuitatea pe tren dată de PSD, dar tot nu o să-i votez

Este exclus mersul cu nașul în alte țări din Uniunea Europeană că de obicei se lasă cu amendă. Ce poți să faci dacă nu ai altă soluție este să te urci în tren, să te ascunzi în baie, să mergi stație cu stație, să vorbești cu ei în română în cazul în care te prind și te întreabă de bilet sau acte, să cobori când vezi că treaba se împute și să aștepi următorul tren și să repeți schema sau, dacă ai mult tupeu, să te urci două vagoane mai în spate. De unde știu manevra asta super îndoielnică? De la un tip din Militari pe care l-am cunoscut în trenul Budapesta – București și cu care am avut plăcerea să-mi petrec o noapte în gara din Arad.

Mă întorceam din Budapesta și mi-am luat bilet doar până la Curtici, fiindcă știam că nu aveam cum să fentez controlorii unguri. Mai aveam doar zece euro și zece lei. Primii pentru naș, ultimii pentru niște covrigi și apă că urma un drum lung. Din păcate, la Curtici s-au urcat cei mai mustăcioși nași din câți a văzut vestul. Verdictul a fost clar când am întins discret cei zece euro: „La Arad jos cu voi." Așa am intrat în vorbă cu tipu' ăsta care venea de la furat din Elveția și care mi-a explicat toate manevrele și cum nu a cheltuit nici măcar un eurocent pe bilete, deși a luat totuși vreo trei amenzi, dar nu avea de gând să le plătească vreodată.

În cele șase ore cât am așteptat următorul tren spre București, am schimbat banii în lei, am băgat două cafele și am mai aflat de la el cele mai ușoare metode de furat telefoane de la bogătași, cum să furi mâncare de sute de euro din supermaket și cum a futut el românce în Elveția, deși se întorcea acasă la nevastă și copii. Mi-a arătat poze cu famila lui și cu diverse chestii de prin Elveția. M-a întrebat dacă nu cumva vreau un telefon. Mi-a mai zis că în Elveția sunt condiții, chiar și pentru pușcăriași, că a stat vreo trei zile la pârnaie și i-au dat ăia chiar și țigări.

Mi-am făcut prieteni noi, că de ăia vechi m-am pierdut

Fotografie de Răzvan Băltărețu

În 2012, imediat după ce am terminat ultima probă de Bac m-am suit în primul tren cu destinația Mangalia. Aș fi putut ajunge în trei ore, dacă nu n-aveam probleme cu controlul. Aveam 100 de lei în buzunar și maximum 20 de lei pentru această călătorie. Am mers la drum cu niște prietene care și-au luat bilet și s-au așezat la locurile lor. Le-am zis că o să vin și eu după ce rezolv cu nașu'.

A fost ultima dată când mi-am văzut prietenii. Noroc că mi-am făcut alții noi. Am rămas pe cont propriu și m-am anturat repede cu toți ceilalți călători clandestini.

Îi recunoști repede după privirea ce scanaează constant sau, de fapt, cel mai ușor îi recunoști în hol, așteaptă, scanează treaba. Prima oară am dat de un cuplu de punkeri care meargeau în Vamă, apoi de un grup de trei olteni enervanți și cam tălâmbi care mergeau la Costinești (erau pentru prima oară cu nașu) și un DJ macho-men care stătea în Ovidiu și tocmai ce se întorsese fără niciun ban, înapoi la casa părintească, după ce a muncit trei ani în Italia.

Citește și: Mi-am căutat de lucru cu zilierii români de la Londra care muncesc pe nimic

Cuplul de punkeri începuse deja să poștească un pet de bere așa că am început să ne povestim viețile, dar discuțiile erau în mare parte despre controlori. Cel mai mult vorbea DJ-ul despre night life-ul din Torino. Până a venit nașu', am strâns vreo 150 de lei.

Am luat însă o decizie foarte proastă și am lăsat DJ-ul pletos să fie ambasadorul grupului. Nașul a fost de piatră, ne-a dat pe toți jos la Ciulnița. De înjurat a fost înjurat, dar asta-i viața, ne-am resemnat repede. Prietenii mei m-au văzut pe geam și au început să râdă.

Următorul tren era abia în patru ore, dar Ciulnița este un oraș renumit pentru atracțiile turistice, așa că ne-am apucat să jucăm table la marginea drumului în speranța că cineva o să oprească să ia un grup așa de mare. Am avut noroc și peste o oră cineva ne-a dus cu o dubă până la Fetești. D-acolo tot cu trenul, dar ceva mai mult noroc. Am ajuns în Mangalia cu doar 10 lei, aproape beat și cu prieteni noi.

Am mers prin Belgia cu voia lui Allah și cu Coran în difuzor

Nu-i nici Citroen, nici nu-i în Belgia, dar cam așa e un popas cu autostopul. Fotografie de Răzvan Băltărețu

Eram cu prietena mea în Rotterdam și ne gândeam să vizităm Belgia. Am căutat bilete de tren și ne-am dat seama că ar fi fost mult prea scump. Așa că am studiat harta și am dat peste o autostradă directă spre Antwerp, foarte aproape de locul în care stăteam. Ne-am echipat, am făcut rost de-un carton, am scris pe el un Antwerp multicolor și ne-am pus să așteptăm. Nu trec nici cinci minute și un hârb de Citroen oprește. În situații de genu' nu faci mofturi.

Fugim spre mașină și șoferul deschide geamul. Niște sunete divine răsunau din boxele gâjâite. Era Coranul interpretat în ebraică, iar șofer era Arjen, un belgian de vreo 30 de ani cu părinți iranieni, imaginea clasică a musulmanului jihadist. Plete și barbă, ușor maroniu.

Ne-a zâmbit și ne-a spus într-o engleză aproximativă că se duce în Bruxelles, dar oprește pentru noi în Antwerp. Omul nu era nici pe departe terorist, lucra la DHL, dar contextul atacurilor teroriste din Belgia au băgat o mică paranoia în noi. Ne-a întrebat ce religie suntem, i-am spus că nu prea cochetăm cu treburile astea, dar suntem botezați ortodocși. A părut mulțumit și a zis că e OK să fii ortodox, dar clar ar trebui să îi dăm o șansă lui Allah.

Citește și: Am vorbit cu patru refugiați din Siria care au ajuns să facă șaorma în Cluj

Ne-a zis că trebuie să fii una cu Allah, că viața asta este un nonsens, că trebuie să îți dedici toată existența slăvirii acestuia, că nu trebuie să te razi și că nu trebuie să bei alcool. Poate un pic de vin. Toate aceste povețe într-o engleză stricată, în timp ce conducea cu vreo 130 de km pe oră într-o mașină care părea că se dezintegrează. A oprit într-o benzinărie să ne ia o apă.

Ne-a zis să știe de Hagi, știe de sarmale și că îi place de Robert DeNiro (care n-are nicio treabă cu România, dar nu ne luăm de plăcerea omului). La final, fiindcă orașul e departe de autostradă, a intrat special pentru noi în Antwerp ca să ne lase aproape de centru. Ne-a întrebat după ce a scos din torpedou ditamai punga de iarbă: „Do you like cannabis? Is good for the soul! Here! I give you!" și rupe o bucățică de haș dintr-o bucată cât un puc de hochei. A fost un schimb cultural exemplar.

Cum era să-mi iau bătaie între Brașov și casă

Gara din Ploiești. Fotografie de Răzvan Băltărețu

Înainte să se introducă gratuitatea pentru studenți mergeam constant cu nașu' pe distanțe scurte și, uimitor, am scăpat fără amenda aia despre care toată lumea vorbea ca fiind uriașă, dar nimeni nu știa exact cât e. Ideea e că una dintre cele mai neplăcute situații este să te amenințe nașul cu poliția. Înseamnă ori că treaba e serioasă, ori că trebuie să mai sari cu cinci lei.

Prin 2013 a trebuit să mă întorc înapoi acasă din Brașov cu ultimul tren din zi. Mai aveam doar zece lei și multă speranță. M-au prins și mi-au zis că fără 80 de lei, preț pe tren, mă dau jos. Când am văzut atâta determinare, și disperarea mea, am zis că pot să cheme toate milițiile atestate, nu cobor până la Ploieșit.

În Predeal, au ținut trenul mai mult în stație ca să mă dea jos din tren. M-au prins de mâini și de picioare și au încercat să mă târască înspre ușă. I-am dat unuia picior în burtă și m-au lăsat, dar au început să mă înghiontească. Le ziceam să nu mai tragă de mine că nu mă dau jos, dar nu era chip de înțelegere. Mă țineam de barele din dreptul ușii și continuam să le explic calm să cheme poliția, că eu nu mă dau jos. A ținut treaba până s-a enervat unul dintre ei, m-a înjurat și era gata să mă bată până mă dădea pe bucăți jos. Am coborât.

Bagabonțeală și bani gratis la mare

Un om care nu-i autorul acestui articol. Fotografie de Alexander Mazilkin via Flickr

Una dintre plecările ciudate în Vamă a fost din Costinești, pe la miezul nopții. Altceva în afară de autostop n-aveam, doar că șansele de reușită scad drastic. Nu numai că șoferilor le e frică să nu ia vreun maniac, dar și tu trebuie să fii precaut cu cine te urci în mașină, fiindcă poți să pățești ca mine.

Pentru mine a oprit un BMW gri cu geamuri fumurii înmatriculat în Bulgaria. Nimic dubios. Mai ales că mașina era încărcată cu trei cetățeni de etnie romă și o cetățeană româncă, blondă, cu buze false, toți patru cu domiciliul – aveam să aflu ulterior - în Vaslui. Nu m-am gândit nicio secundă că ceva rău s-ar putea întâmpla. Doar nu sunt rasist, ce dracu'! Mergeau doar până la Mangalia, dar eram mulțumit, de acolo mai era doar un pas.

Încercam să mi-o ard low profile, dar a început interogatoriul: „Și unde mergi, uăi, coițe? La Vamă, la roacheri? Auzi, da' voi sunteți sataniști?", m-a întrebat unul dintre ei. „Ah, nu, nu, că io ascult și manele, mă duc în 2 Mai." Am trecut cu bine de prima parte, am făcut puțin karoke cu oamenii și a venit întrebarea aia fatală: „Auzi, da' ce telefon ai?" Noroc că atunci aveam un Nokia din ăla veșnic și nu au fost prea impresionați. „Aaa, păi, ce-i asta cumetre? Uite aicea!" și scoate un Samsung jerpelit cu touch. „Ia zi. Un milion și ți-l dau!", încearcă unul dintre ei un mic comerț. „Nu, mersi, nu folosesc și nici n-am bani."

Citește și: Fotografii cu delirul și haosul din Vama Veche, înainte să-mi spargă hoții mașina

Ziceam că am trecut cu bine, dar colegul meu de banchetă, un tip gras care mirosea puternic a transpirație îmi ia geanta, îmi scoate slipii, șlapii și tricourile și-și pune geanta pe umăr și zice cu un ton hazliu: „Ce ziceți mă, nu mi-ar sta bine mie cu geanta asta?" Eu-i zic că nu cred că i-ar sta bine, dar el insistă și-mi face o ofertă: telefonul pentru geantă. Se bagă femeia să-mi ia apărarea, dar își ia o palmă peste ceafă.

Îmi primesc însă geanta și după drumul ăsta oribil ajungem în Mangalia și trag pe dreapta. Când să cred că am scăpat, blochează ușile. Se întorc spre mine ăia doi din față, aprind lumina și, după câteva secunde de tăcere, se întreabă între ei: „Ce facem, mă, cu ăsta?". Nici nu mai zic, eram căcat pe mine, am zis că asta e, ajung subiect la știri. Femeia începe să țipe, își ia o flegmă-n față, îmi iau și eu o palmă după ceafă, aproape prietenește și bagabonțește, și izbucnesc toți trei într-un râs isteric. „Da' ho, mă, că făceam caterincă dă tine, ce-ai?". Da, am ajuns și Vamă, dar nu pot să zic că eram în delir.

În fine, să nu fiu negativ până la capăt, a fost și un moment bun cu autostopul, cu plecare din Vamă. Aproape de 2 Mai oprește un Mini roșu, decapotat, cu o milfă blondă la bord, care mă duce până în Mangalia. Părea îngrijorată de soarta mea și mă tot întreba cum o să ajung acasă, dacă nu am bani. Când oprește să mă lase la gara din Mangalia, scoate din geantă o bancnotă de 50 de lei și mi-o întinde. Recunosc, am stat câteva secunde să mă gândesc dacă mă duc înapoi în Vamă sau nu, dar am zis să nu supăr zeii ocaziei.

Vezi mai multe articole despre călătorii:
Cum am călătorit numai cu nașul pe CFR fără să iasă scandal
Cum e să călătorești când vii dintr-o țară de care se teme toată lumea
Obsesia ta cu călătoriile în jurul lumii te face bolnav și insuportabil

Tagged:
Features
Romania
Locale
Vama Veche
Bucuresti
calatori