Am pus cinci critici de film să-și dea cu părerea despre filme porno

Gros-planurile cu orificii desfăcute, dialogurile penibile și muzica anodină de lift asociată atât de des cu filmele porno nu miros a artă elevată pentru majoritatea oamenilor. Cu toate astea, există o lungă tradiție de regizori și producători ambițioși de filme porno care încearcă să-și folosească filmele pentru ceva mai mult decât să te-ajute să freci țiparul. În anii '70, pe vremea când pornografia începea să se strecoare afară din umbra cenzurii și a moralității sociale excesive, lungmetrajele hardcore precum Deep Throat atrăgeau atenția mainstreamului și erau recenzate de critici elevați precum Roger Ebert.

Însă pe undeva pe drum, cinematografia americană n-a mai ținut pasul cu ce făceau confrații lor din industria de filme dezbrăcate. Ca să schimbăm situația, am conceput un pic experiment. Am abordat cinci critici și universitari din domeniul filmului, toți foarte informați și respectați, i-am pus să se uite la mai mult de opt ore de videouri hardcore, unele dintre cele mai ambițioase din ultimul deceniu, și să ne spună ce părere au.

În acest film din 2012, regizorul Graham Travis construiește o poveste intimă în jurul unei prietenii turbulente dintre două femei. După ce-și petrec mai mulți ani despărțite, se reunesc în lumea hedonistă a undergroundului din Los Angeles, unde se fut super pasional o grămadă.

David Sterritt: Dac-ar fi un film oarecare, nu i-aș face o cronică strălucită. Dar având în vedere că una dintre principalele sale priorități e să livreze sex hardcore, a reușit să se descurce destul de bine la a ne oferi chestii la care ținem când ne uităm la filme: evoluție narativă, psihologie a personajelor, joc actoricesc cu o fărâmă de veridicitate. Când transpui toate astea în secvențele de sex din prima jumătate a filmului, chiar am simțit că personajele aveau o experiență de dragoste, nu doar o experiență fizică distractivă. A reușit într-o bună măsură să folosească activitatea sexuală hardcore ca să extindă sensul emoțional al poveștii. De-asta, atunci când ajungi la clubul de sex din a doua jumătate, e dezamăgitor, pentru că nu mai simți asta. Îmi imaginez că unii ar vrea să vadă filmul mai mult decât o singură dată, pentru relație, cât și pentru pornografie. Construiește un caz bun pentru existența filmelor făcute serios, ca la carte, în industria filmelor pentru adulți. Nu-i în niciun caz o film extraordinar, dar e un film bun.

Meghan Sutherland: Încearcă să confere corpurilor [din film] mai multe semnificații și sex appeal prin poveste și, în sensul acesta, e inovator și interesant. Prim-planurile nu erau doar cu puli și găuri. Majoritatea erau cu fețe, care-s pline de muie și puli doar în vreo 20-30% dintre cazuri. În ce privește locurile comune standard din pornografie, filmul chiar încearcă să găsească o modalitate diferită de a se gândi la locul de unde pornesc dorința și sexul și corpurile prin a se gândi la prietenia asta și a pune în scenă o meditație asupra faptului că acolo există empatie, creativitate și iubire. Face, aproape la modul insistent, o pledoarie pentru propria valoare artistică, dincolo de scopurile sale [pornografice]. E impresionant, cu toate astea, doar cu puțin mai clinic decât un film de artă care arată sex nedisimulat.

Michael Sicinski: Mi-a luat ceva să înțeleg încotro se-ndreaptă filmul. Secvența inițială, în care Jacky se dă jos din mașină și i-o suge unui tip la întâmplare, mi s-a părut descurajatoare. Apoi a devenit evident că totul e integrat, de la conexiunea emoțională dintre personaje la gelozia acestora, înstrăinarea și amărăciunea lor. Toate astea erau prezente în relația lor sexuală. Și toată senzația aceasta de pierdere și de înfrângere e prezentă când Jacky se duce la clubul de sex și sentimentele complexe ale Annei față de Jacky sunt prezente, atunci când se lasă dusă de-acolo la clubul de sex. Secvențele astea sunt filmate în așa fel încât să nu fie sexy. Sunt degradante. Pentru un spectator bărbat, te cam implică.

E ca și cum [regizorul] care face un film anti-porno a transformat totul într-o alegorie a motivului pentru care trauma te poate face să-ți pierzi stima de sine. Chestia asta e pusă în contrast cu prietenia și relația lesbiană, care pare să aibă un potențial de sex cu o conexiune emoțională mai puternică. M-a frapat ca fiind un aspect destul de radical. Alte filme abordează repetarea traumei și cum asta conduce la sex lipsit de sentimente. Dar pentru că nu arată sex hardcore, trebuie să genereze un strat de discurs, ca să ajungă în aceleași locuri în care Wasteland poate să ajungă mai direct. Filmul nu și-a atins întotdeauna ambițiile, dar mi-a fost ușor să-i trec cu vederea defectele, datorită rezonanței sale emoționale.

Mike Sargent: Ar fi putut să exploreze aspecte pe care nu le-a explorat. Te scoate din film de câteva ori, pentru că altfel e credibil. De exemplu, atunci când un personaj spune „hai să mergem acasă", iar cealaltă fată iese pur și simplu din mașină și i se alătură, stai și te-ntrebi: „De ce face asta?" Nu pare să se-ntrebe de ce-a făcut-o. Iar apoi, la final, pur și simplu pleacă. Dar experiența asta a deschis-o, nu? Vrei să afli dacă rămân prietene, se împacă, rămân îndrăgostite. Vrei să afli mai multe despre ce cred personajele astea despre sex, ceva ce nu ai niciodată în filmele porno. Nu mă deranjează finalurile deschise, dar există câțiva elefanți în cameră. Cred c-ar fi trebuit să vorbească despre ei, dar poate asta a fost opțiunea lor artistică.

Lise Raven: Nu cred că a fost o tentativă de a nu face un film porno, dar îmi pot închipui că un astfel de film s-ar proiecta la miezul nopții la Sundance. Imaginea, designul, vibe-ul filmului sunt extraordinare. M-am simțit de parcă mă uitam la Gossip Girl cu mui. Povestea se intercalează [vizual cu sexul] până la final. În gangbang-ul de la sfârșit, fetele par să se piardă, cumva. Lucrurile par pur și simplu să li se întâmple. Bănuiesc că există o filosofie acolo, de a trece prin iad și a ieși pe la celălalt capăt, dar nu sunt sigură. A început ca un film și s-a terminat ca altul, iar inconsecvența asta m-a deranjat.

Undeva în San Francisco, un apartament stă gol. Dacă îți dă cineva cheia, poți să te duci acolo și să te fuți și să te fuți și să te tot fuți. Schepsisul e că nu poți să folosești cheia decât de șapte ori. Filmul, regizat de Shine Louise Houston în 2006, folosește acest set-up simplu, ca să se arunce cu capul înainte într-o baie de porno queer hardcore, extrem de variat și foarte bine filmat.

David Sterritt: Motivul pentru care ai nevoie de un film întreg, dacă chiar ai nevoie [în pornografie], e pentru poveste și psihologie. Elementele astea au fost complet minimale în The Crash Pad. Chestia care l-a deosebit e perspectiva voyeuristă, ideea că în poveste se filmează în secret. Din punct de vedere tehnic, arată nerafinat. S-ar putea să fi fost voit, pentru că filmul e despre… voyeurism. Mai e și foarte repetitiv. Sunt conștient de faptul că există mai multe tipuri de penetrare și de combinații. Ca să fac dreptate filmului Crash Pad, [toți cei implicați] păreau să se distreze la maximum, iar asta s-a văzut. Și, sunt sigur, există o comunitate neglijată [pentru care e relevant]. Deci e admirabil. Dar rezultatul colateral e că folosește unei comunități limitate și nu spune nimic unora ca mine.

Meghan Sutherland: Îmi place faptul că n-avea narațiune deloc. A fost direct. A transpus chestiunea valorilor estetice în etică și stilizarea diferențelor sociale și a sexului, chestie care rearticulează aspectul social, prin diferite grupuri. Structurile formale păreau să amintească mai mult de porno-ul tradițional, heterosexual, decât mă așteptam – o concentrare densă, aproape clinică, asupra acțiunii. Dar m-a interesat să văd cum e arătat. The Crash Pad e pur și simplu o casă normală, nu un spațiu al fanteziei. Iluminarea e naturală, felul în care sunt arătate corpurile pare intim, ca și cum te uiți la oameni reali, care nu-s aranjați la milimetru. Îi dă un soi de tandrețe și sinceritate.

Michael Sicinski: Vreau să văd mai multe filme de Shine Louise Houston. Filmul ăsta are un vibe comunitar și vine dintr-o sensibilitate queer. Dar are și un tip de atenție la compoziție și montaj, despre care nu observasem niciodată până acum că lipsește atât de mult în pornografie. Pentru majoritatea celor care fac porno, vaginul e, în cel mai bun caz, de neglijat, și în cel mai rău, de prost gust. Dar Houston filmează vaginurile ca pe o parte frumoasă a corpului. Într-o secvență de sex în trei, există un cadru filmat de la capătul patului, în sus, cu pelvisul unei femei goale încadrat de dildourile negre ale altor două femei, într-o formație aproape triunghiulară. Nu e ceva pur întâmplător. Chestiile de genul ăsta arată un tip de grijă pentru felul în care arată imaginea și cum camera poate să înfrumusețeze scena de sex.

Mike Sargent: A fost un mecanism bun de livrare… faptul că orice cuplu se poate duce acolo și că dai [cheia] mai departe. Dar nu înțelegi de ce poți să folosești apartamentul sau cum a început totul. Nu-s interesați să-ți ofere mai mult decât: „Ia cheia, poți să te duci să faci sex." Mi-a plăcut diversitatea și faptul că e multietnic. Persoanele de culoare sunt mai degrabă fetișizate în industria filmelor pentru adulți hetero. Mi-a plăcut că aici nu e nimic fetișistic. Erau doar mai multe femei care au diverse experiențe sexuale. Mi-a plăcut că arată diversitatea culturii queer. Asta îl face revoluționar. M-a făcut să chestionez niște lucruri pe care nu le-am chestionat niciodată, gen cum e să porți strap-on-ul în public ca femeie? E ceva ce se-ntâmplă? Ce-nseamnă? M-a făcut curios.

Lise Raven: Multă distracții, fără pretenții. Toată lumea se simțea foarte bine, indiferent de ce se-ntâmpla. Are multă acțiune, un minim de chestii care te distrag. E fresh și crud și mi-a plăcut asta. N-a vrut nici montaj sau imagine fițoase, dar filmul n-a ieșit nici neglijent, nici lipsit de intenție. N-a folosit camera în vreun fel diferit. Dar n-a fost nici formulaic. Secvențele de sex par organice, spre deosbire de cele construite prin filmare și montaj. Dar, după o vreme, aveai doar cuplu după cuplu făcând sex. Dacă n-aș fi fost pusă să-l văd, probabil m-aș fi plictisit și aș fi dat fast-forward.

Un film SF epic cu crime din 2007 care durează patru ore și în care e înfățișat un viitor high-tech în care cea mai importantă infrastructură a Americii e un internet superturbo, care le permite oamenilor să-și uploadeze porno imersiv în creier. Povestea urmărește un agent guvernamental, care încearcă să depisteze un virus despre care se crede că ajunge la oameni prin porno-urile astea mintale – și are parte de prima dublă penetrare din viața ei.

David Sterritt: N-a fost făcut cu un buget de film mainstream. Cu toate astea, efectele au o brumă de veridicitate. Există secvențe lungi cu dialoguri; bănuiesc că asta indică un soi de seriozitate pe care și-o asumă filmul. Dar dialogul nu e atât de interesant și nici jocul actoricesc atât de bun. Și mare parte din asta constă într-un tip așezat la birou și o tipă în fața lui, la același birou – cam lipsit de imaginație.

Secvențele de sex sunt ca filmele pentru instalatori. Chiar vezi cum se îmbină toate țevile. În comunitatea de spectatori specializați se vor spune chestii de genul: „E prima dublă penetrare a lui cutare." Oamenii au dreptul să fie interesați de așa ceva. Dar pentru noi, cei mai puțin pasionați de asta, tot ce depășește un minut e prea mult. [Are] un soi de monotonie, nu doar în secvențele de sex, ci și tot filmul per ansamblu, în ciuda subiectului său exotic. E un sistem de livrare [de sex hardcore].

Meghan Sutherland: La început mi-am zis: „Isuse Cristoase, patru ore." Mi-am închipuit că o să fie brutal de urmărit. Dar am dezvoltat o apreciere pentru film. Se folosește de multe referințe formale la film noir și femeia fatală. M-a impresionat rigoarea conceptului și genul ăsta de reflecție SF asupra porno-ului. Povestea e deșteaptă. Set-up-ul de SF îți permite să te bucuri de mai multe caracteristici funcționale ale decorurilor. Există și o tentativă de a reflecta asupra proiecției sufletului unei femei implicată în porno, în sensul că personajul principal îi momește tot timpul pe ceilalți să se gândească la motivația ei. [Și] e o perspectivă interesantă despre cum va arăta viitorul pornografiei odată ce înglobează inteligența artificială.

Michael Sicinski: Conceperea producției a necesitat mult timp, efort și bani. [Dar] mie o mare parte din narațiunea de spionaj cibernetic mi s-a părut plicticoasă. Sincronizarea, structura și ritmul sunt atât de penibile. Multe chestii sunt opace și ilogice. Pot să-ți meargă niște chestii banale și ilogice într-un scenariu, dacă menții ritmul alert. Dar pentru că ritmul a fost și el slab, publicul a avut timp să-și dea seama că n-au niciun sens lucrurile astea. Mi s-a mai părut și că realizatorii au pus mai mult suflet în narațiunea cyber-punk decât în porno, dar pentru că de-acolo veneau banii, au avut o obligație contractuală de a include conținut hardcore, care de multe ori pare nelalocul lui. Uneori a părut bizar de-a dreptul.

Mike Sargent: O parte din narațiune e destul de grosolană, deși e o idee excelentă. Mi-a plăcut că s-au gândit mult la ea și vreau să știu care-a fost McGuffin-ul din povestea asta. Ar fi funcționat ca film de categorie B și-ar fi mers bine ca film de închiriat la hotel. Chiar există vreo 45 de minute de poveste în el. Dar puteau să-l și lungească, dac-ar fi vrut să facă din el un serial TV porno sau ceva. Dar secvențele de sex l-au sufocat și au fost foarte lungi. Nu duc neapărat povestea mai departe. De fapt, opresc povestea. E dezlânat în ce privește stilul de filmat. Iar actorii nu joacă niciunul foarte bine. A reușit în proporție de 50%, când se chinuia să imite un film cu producție scumpă. În rest, e doar un kitsch.

Lise Raven: S-ar fi dus oamenii să vadă filmul ăsta pe Strada 42 în anii '80, în epoca Blade Runner și Alien, la fel cum s-au dus să vadă Deep Throat? Poate că nu. Îmi dau seama că faptul că au crescut valoarea producției și au creat un întreg univers împinge filmul în teritorii încă neexplorate, dar n-am avut destule secvențe [de acțiune SF]. Nu se întâmplau suficient de multe lucruri.

Personajele nu sunt cu mult mai complexe decât în majoritatea filmelor pentru adulți. N-ai nevoie să ții cont de ele, pentru că atunci când încep o secvență hardcore, e doar o secvență hardcore. Nu contează cine-i în ea. În genul filmelor pentru adulți, s-au descurcat onorabil cu imagine excelentă, design, costume și locații foarte bune. Dar n-am simțit nici măcar un minut că-i mai mult decât un porno.

David Sterritt e un critic de film pensionat, dar în continuare prolific, cu peste 50 de ani de experiență în publicații naționale, un apărător de rang înalt al avangardei și o voce respectată în critică și studii asupra cinematografiei clasice

Meghan Sutherland predă studii de film la Universitatea din Toronto, iar munca ei are de a face cu politica, estetica și spectacularul pe ecran

Michael Sicinski e critic de film, profesor și vocea din spatele seriei The Academic Hack , o colecție de scrieri critice, care explorează în mod special filmele experimentale

Mike Sargent e membru fondator al African American Film Critics Association și al Black Film Critics Circle, precum și regizor de film în curs de afirmare

_Lise Raven _e_ cineast și a co-fondat Festivalul de Film Slamdance pentru artiști în curs de afirmare și filme independente low-budget, precum și profesor asociat de film la_ Montclair State University