Ce am învățat dintr-o piesă de teatru cu origini pornografice, adaptată la România de azi

Treaba asta cu iubirea și relațiile e veche de când lumea și pământul, dar tot îți dă din când în când cu 404, error. Plutim într-o angoasă socială, ghidați de dorințe de sex și iubire, și rareori ne ies planurile până la capăt. 404 LOVE este o piesă de teatru care vorbește fix despre amalgamul ăsta de emoții, prin poveștile a șase personaje interconectate în căutarea dragostei, cu nevoi sexuale normale, așa cum avem toți, la urma urmei. 

Spectacolul a avut premiera cu public pe 12 iunie, la Teatrul Apropo. Îl mai poți vedea pe 16 iulie la Teatru Nottara din București, iar din toamnă în stagiunea Apropo

Într-un cadru intim, dar într-un ritm dinamic, suntem părtași la interacțiunea dintre șase cupluri, aflate în contexte diferite, care urmăresc să se simtă iubite. 

Îl avem pe taximetristul Costi, băiat de oraș, cu un principiu foarte clar: „prima regulă în taxi: nu te fuți în el”. Asta-i spune lui Iuli, lucrătoarea sexuală aflată în prima zi pe stradă, în căutarea primului client, chit că o face gratis, ca apoi să ceară: „dă și mie ceva de chirie”.

În a doua scenă, Costi și-o arde pe muzică latino cu Maria, secretară (pardon, assistant manager). Deși ea spune că vrea „să însemne ceva”, cei doi ajung să și-o tragă sub cerul liber, lângă club. Când Maria află ce meserie are Costi apar și problemele. „Ți-e rușine cu mine? Vreți să mergeți toți pe jos? E o muncă”, explică el.

Cut to: Maria e la birou și îl sună pe Costi, dar el îi dă ghosting. Intervine Cristi, fiul șefului ei, băiat școlit în Anglia, care într-o romgleză evidentă, o întreabă dacă-i plătită bine de taică-său, înainte să afle că este în internship. „O să vorbesc cu tata, aranjăm ceva”, o consolează tânărul. Ajung să se sărute pasional, dar el pleacă brusc și-o lasă pe Maria cu buza umflată.

La Cristi acasă apare Ema, o femeie căsătorită și mai mare decât el, deghizată. Ba vrea, ba nu vrea să mai continue aventura, dar Cristi îi recită ceva versuri romantice: „Ce e asta, Edgar Allan Poe? Nu, Billie Eilish.” Când să se fută, el ejaculează precoce: „e vina mea, nu e vina ta”. Ema face o glumă și-i spune că avea sentimentul că doar bărbații în vârstă pățesc asta, când Cristi bagă o replică despre un articol din VICE pe care l-a citit pe tema asta, „ca să n-o faci tu”.

Acasă la ea, îmbrăcată super sexy, Ema este întâmpinată de Tudor, soțul senator care nu înțelege care-i treaba cu atâta sex-appeal. Ea vrea să se simtă din nou ca la 20 de ani, vrea pasiune, iar soțul nu-i înțelege dorințele și o asigură că au viața cu copii mult visată și sigură: „Știi ce e frumos într-o căsnicie? Avem timp pentru toate, suntem norocoși”.

Îi avem pe scenă pe Tudor și Iuli. Iau niște pilluri, se îmbată și se droghează, în timp ce poartă o discuție despre fidelitate. Tudor e sigur că nevasta nu l-ar înșela niciodată.

Pentru 404 LOVE, actorii Ana Turos și Teodor Ghiță au adaptat piesele Cercul de Arthur Schnitzler și Blue Room de David Hare. Cei doi au ales să-și joace în propriul spectacol, unde interpretează toate cele șase personaje.

Arthur Schnitzler a fost un doctor vienez contemporan cu Freud, care în 1900 a scris o piesă atât de explicită sexual, încât ar fi fost extrem de dificil să fie pusă în scenă. Când i-a ieșit totuși combinația, în 1921, sub titlul Reigen (Hora iubirilor), s-a lăsat cu mare scandal. Poliția vieneză a scos piesa din circulație, autorul a fost numit pornograf și judecat pentru obscenitate. În piesă, care începea și se încheia cu o lucrătoare sexuală, zece cupluri își împărțeau impresii înainte și după sex, în încercarea lui Schnitzler de a expune decadența societății vieneze. 

În 1950, când regizorul german Max Ophüls a preluat ideea piesei în filmul La Ronde, lumea i-a apreciat valoarea și a devenit un adevărat succes, de unde și faptul că piesa e mai cunoscută azi după titlul dat de Ophüls. Mulți ani mai târziu, în 1998, britanicul David Hare a preluat și el piesa lui Schnitzler, sub numele Blue Room, și a adus-o într-un context contemporan.

Ana și Teodor, foști colegi de facultate la teatru, s-au gândit să facă și ei același lucru și să adapteze piesa asta la Bucureștiul lui 2021, pentru că „are o structură interesantă și include partituri ofertante pentru actori”. 

Au aplicat la call-ul de proiecte de la Teatrul Apropo și au fost printre cele două proiecte câștigătoare. „Când am văzut că Iain Glen a jucat în Blue Room alături de Nicole Kidman, m-am dezumflat. Pentru că nu sunt june prim. Dar am prins curaj când am început s-o scriem fix pentru noi. Până la urmă, cu toții suntem capabili de a simți aceleași satisfacții sau dezamăgiri, indiferent de aspectul fizic sau poziția socială”, spune Teodor.

Ce e mișto la piesa asta e că doi oameni reușesc cât se poate de natural să joace șase oameni diferiți. Nu-și schimbă doar outfiturile, ci parcă și trăsăturile, iar treaba asta contează mult pentru autenticitatea transmisă, cât și pentru lipsa ta de plictiseală din timpul spectacolului. N-au avut regizor, dar își construiesc mereu rolurile pe baza feedback-ului primit din public.

„Noi doi am preluat rolul regizorului și în timpul repetițiilor ne-am întrebat foarte des unul pe altul dacă «tu ai spune asta?» sau «ți se pare credibil?», «tu ce ai face/ răspunde?». Iar celălalt repeta ciclul până ajungeam la o formă agreată de amândoi”, îmi explică Teo. 

În timpul piesei, cât timp actorii schimbă decorul și fac trecerea de la o scenă la alta, pe un proiector apar șapte persoane îmbrăcate sexy, în ipostaze tandre, erotice, de preludiu. „Ne-am dorit o modalitate sugestivă pentru a reprezenta scenic momentele de intimitate dintre personaje. Credem că Eliza Lupu, o artistă foto-video foarte curajoasă, a găsit mixul perfect dintre senzual și poetic. În plus, universul sonor realizat de Marin Grigore, actor și creator de muzică electronică, susține tensiunea scenică și ajută la crearea atmosferei”, adaugă Ana. 

„Am ales câte trei personaje de interpretat fiecare, am ajuns să formăm șase cupluri. Am alocat, în medie, zece minute fiecărei interacțiuni”, povestește Teo. „Acțiunea se petrece în timp real cu mici elipse de timp, astfel că ritmul și dinamica interacțiunilor au trebuit să se înscrie în această ecuație scenică. A devenit un ping-pong, cum îi spunem noi, cu o melodie cumva dictată de circumstanțe.”

N-o să mint și să zic că nu m-am așteptat de la spectacol la ceva mai multă controversă, poate niște nuditate, dar Teodor spune că ei vorbesc despre un lucru absolut normal, în contexte mai rar întâlnite, de unde, poate, și confuzia din capul meu. „Faptul că un personaj renunță la cămașă sau bluză într-un moment care vine de la sine ține strict de autenticitatea momentului. Faptul că pe scenă se face întuneric în clipa în care personajele ar consuma actul sexual ține de convenția scenică. Imaginația spectatorului joacă mereu un rol important în teatru”, completează el. 

După cum spune și Ana, nuditatea pe scenă nu mai e ceva care stârnește controverse. Și nici n-ar mai trebui. 

Pe scheletul piesei originale, cei doi actori au construit scene urbane. S-au inspirat atât din viața personală, cât și din filme, tipologii de oameni, cărți și au băgat referințe actuale să-și apropie publicul de poveste. Anii de improvizație, cât și experiența în commedia dell’arte de la Teatrul Masca, i-au învățat anumite mecanisme și reflexe, testate direct pe public. Spre exemplu, referința cu VICE din spectacol („ca să n-o faci tu”) a venit pe loc, pentru că știau că vom fi acolo. 

Vor să facă același lucru și când vor juca spectacolul în afara Capitalei. „Sunt mici indicii pe care spectatorul poate să le identifice și implicit simte o satisfacție când recunoaște elemente familiare. Nu ne simțim oare cu toții părtașii unui secret când recunoaștem în filmele românești o stradă sau o terasă sau când auzim o glumă pe care o știm?”, explică Ana. 

„Am ales situații rare care scot și mai mult în evidență aceleași metehne vechi de milenii: de ce nu mă iubește nimeni? Și aici lista de întrebări e imensă, cu diverse nuanțe: câți dintre noi am plătit o fată pentru favoruri sexuale? Sau am avut relații intime cu secretara firmei al cărei patron e chiar tatăl nostru? De ce mă înșală? De ce nu o iubesc ca pe cealaltă? De ce nu îl părăsesc?”, adaugă și Teo. El crede că răspunsurile la aceste întrebări sunt actuale pentru lumea în care trăim. 

Ana spune că nu-și doresc nici să condamne, nici să încurajeze comportamente, dar speră că spectacolul atinge măcar un pic experiențe personale din viața celor care îl privesc. 

La final, după o oră și 15 minute, am plecat acasă după un spectacol jucat bine, care mi-a confirmat ideea aia clișeică și adevărată în același timp că poate lucrul cel mai important pe care-l dorim în viață e să iubim și să fim iubiți. Atât de simplu.

„Până și relațiile intime pasagere pornesc de la o nevoie de a fi înțeles și acceptat de celălalt”, e de părere Ana. „Asta e ceea ce am căutat în construcția spectacolului: momentul de adevăr și vulnerabilitate și conexiunea care poate apărea între doi oameni în ciuda tertipurilor sau încercărilor de disimulare.” Teo o completează și consideră că, indiferent de statutul social, oamenii abordează dragostea și erotismul cu aceeași simplitate. „Am ales personaje care fac acest lucru, într-o goană disperată după câteva momente de adrenalină, plăcere sau iubire, care nu fac într-un final decât să-i epuizeze, să-i golească”, conchide el.