Cum au reușit cehii să oprească moartea unui sat din România

„Mă uitam pe geam, închis în sălile de curs ale Politehnicii. Vedeam oamenii la plimbare, în parc, și mă gândeam… Orașul clar nu-i de mine”, îmi descrie Tiberiu Pospișil intriga vieții sale.

„Așa că am cumpărat o casă cu șapte mii de euro în 2008, iar un an mai târziu, când am deschis primele camere pentru turiști, au venit 40 de oameni. După zece ani, ne-am bucurat să cazăm anual 4 500.”

Tibi e un fiu al satului Eibenthal, Mehedinți. La fel ca majoritatea vecinilor, e de etnie cehă. Însă, din cauză că cehii au plecat masiv în valuri – ba în timpul comuniștilor, ba după Revoluție, ba după închiderea minei din apropiere – trebuiau luate măsuri pentru a opri abandonarea totală, cum s-a întâmplat în alte părți.

Am stat câteva ore cu Tibi. Am vrut să aflu cum e să te zbați pentru păstrarea oamenilor și-a tradițiilor într-un loc atât de izolat al Banatului și cum încerci să supraviețuiești agroturistic după o pandemie, dar și cum e viața în satul devenit cunoscut acum câțiva ani pentru faptul că „nu se fură nimic”.

Eibenthal era o ședere înconjurată doar de copaci. Se citește ài-băn-tal. Asta pentru că, în germană, „eibe” se referă la „Europäische Eibe”, care înseamnă tisă – un tip de conifer, iar „tal” – vale. De-aia comuna are, în cehă, numele echivalent: Tisové Údolí. Tisa e un arbore foarte apreciat. Un prieten silvicultor îmi spune că „dă mai bine estetic, poate trăi și două mii de ani, și are și densitate lemnoasă mare, poate cea mai mare dintre conifere”.

Defrișările seculare au mai făcut loc agriculturii. Se află la 6-9 kilometri de DN57, drumul național care pe jumătate flanchează malul nordic al Dunării, cam de când aceasta croiește fluvial granița României cu Serbia. În linie dreaptă, satul e la 5 kilometri dincolo de granița Caraș-Severinului, în Mehedinți.

Cu toate astea, se consideră că face parte din Banatul Montan. Cel mai apropiat orășel e Orșova, la 41 de kilometri și aproape o oră cu mașina. Cea mai apropiată reședință de județ? Drobeta, la 72.

Poți ajunge la Eibenthal pe două drumuri: unul complet asfaltat, când vii dinspre Orșova, sau unul mai scurt, dar mai forestier, dacă ai pornit sau trecut via Oravița, Reșița sau Timișoara. Am profitat că Seba (fotograful) era cu 4x4, așa că am luat-o pe al doilea. Am întâlnit pe drum două mașini cu numere cehe și trei vulturași. În localitate, majoritatea caselor au flori la stradă. Unele, și plăcuțe cu „CAZARE / UBYTOVÁNÍ” și numere de telefon. În fața lor, s-au folosit șinele de mocăniță pentru se crea podețe.

În timpul Imperiului Austriac, marea majoritate a coloniștilor pemi (cehii bănățeni, cuvânt provenit din „boemi”) au fost aduși în 1826-27 din Plzeň și Klatovy, orașe la vreo 90-130 de kilometri la sud-vest de capitala Praga. Era al doilea val de migrație din partea aceea a Europei spre Banat.

„Au fost aleși printre cei mai buni meșteșugari în lemn”, povestește Tibi despre străbunii lui, cărora li s-a promis că vor fi stăpâni pe aceste pământuri. Și că nu vor mai plăti tribut. „Ba, chiar, erau ei compensați că veneau să păzească Imperiul.”

Sorbim fiecare din câte-o cafea, la singurul restaurant din sat, în timp ce pe fundal cântă la volum jos muzică cehă cu acordeon, ușor de confundat cu cea populară nemțească. Pentru urechi mai antrenate, slavona din versuri face diferența.

„Rolul coloniștilor nu era doar de a exploata pădurea, ci și unul de apărare. Din oră-n oră, se dădeau semnale cu fum de la granițele imperiului (aici aflată la Orșova), mesaje care ajungeau în sus, pe Dunăre, până la Viena”, continuă el. Practic, asta dădea de înțeles coroanei dacă e totul ok sau dacă apare vreo activitate invadatoare de pe celălalt mal.

„După defrișări, evident că s-au dus tot mai mult pe agricultură și pe crescutul cailor și-al vacilor. Apoi, s-au desăvârșit și-n alte meserii, în ton cu vremea: fierari, mineri, pantofari, croitori… cam tot ce era nevoie prin sat.”

Tibi are 32 de ani, dar o față mai tânără. Povestește cu talent, iar respectul față de înaintași i se aude în cadența glasului și pasiunea față de istoria comunei. Gesticulează cu niște degete butucănoase în timp ce continuă să explice: „În 1848, a venit un nou val. De data asta de mineri, pentru că în zonă s-au descoperit huile antracitoase. Apoi, au ajuns să se exploateze și azbest sau uraniu”, lângă satul învecinat Baia Nouă.

Exploatările au trecut în proprietatea Regatului României Mari după 1918. Electricitatea a fost trasă pe vremea comuniștilor, cam prin anii ‘50. În aceeași perioadă s-a construit și traseul mocăniței pe abur (înlocuită mai târziu de camioane), care transporta minereul până pe vapor, pentru ca acesta să ajungă la consumatori, pe Dunăre. Până prin 2006, când s-a închis mina – odată cu ea, și multe planuri de viitor ale localnicilor. Majoritatea au plecat la muncă, mai ales în zona Pragăi.

În prezent, Eibenthal este locuit de 180 de oameni. Din comună mai fac parte reședința Dubova (250 de oameni) și Baia Nouă (40-50 de oameni). Tibi estimează că 70-75% dintre consătenii lui sunt persoane trecute de 50 de ani. La ultimul recensământ (2011), ansamblul acesta reprezenta comuna cu cel mai mare număr de etnici cehi din România, aproximativ 35% din populație.

Cum ziceam, populația a scăzut constant de-atunci, iar lucrul ăsta probabil că se va reflecta în recensământul prognozat pentru acest an. Oamenii s-au dus în căutare de-o viață mai bună, la fel cum se duc azi părinții, vecinii și prietenii mei. Sau ai tăi.

„Personal, am vrut să rămân. Chiar dacă nu am studii în domeniul turismului”, îmi spune omul. El nu se consideră antreprenor turistic, deși împreună cu doi asociați a creat 14 locuri de muncă. După ce a terminat școala generală, a studiat în Timișoara, la Liceul Teologic Romano-Catolic. Apoi, a absolvit Facultatea de Management în Producție și Transporturi a Politehnicii din oraș. 

Atunci a avut revelația că tânjește după viața la țară. Fiu al satului, s-a întors la originile ruraliste înainte ca downshifting-ul să devină la modă în România.

„Dar asta nu e o chestie specială. Ăsta e stilul nostru de viață. Cine vrea să ni se alăture, e binevenit.”

„Prin 1997, statul ceh a trimis un ONG umanitar, interesat de comunitățile noastre:  Člověk v tísni («Oameni aflați în nevoie» sau «Oameni la ananghie», în traducere aproximativă). El a făcut inițial o promovare a zonei către cetățenii din Cehia, care au început încet-încet să o viziteze. Iar, din anii 2000, au dat startul unui festival folcloric, dar care spre sfârșitul deceniului încetase”, povestește gazda în timp ce mergem să vedem casa cumpărată în 2008.

Ajungem într-o curte interioară. Pe un hambar-grajd transformat în bar scrie U Medvěda. Momentan, activitatea e pusă pe pauză. În schimb, turiștii amatori de rustic se pot caza în continuare în casa reamenajată cu care barul împarte curtea.

„Pe ușa asta intrau vacile și caii”, arată spre ușa din stânga-spate a scenei, „iar pe aici era depozitare”, spune în timp ce merge spre cealaltă, din dreapta. „Ne-am dat seama că din grajd putem să facem un bar.”

La Ursu’ s-ar traduce numele barului. „Cu el am făcut majoritatea banilor. La început, făceam cam tot ce făceau angajații noștri până la pandemie: turnam berile, cazam oamenii, le eram ghid.”

Atunci când funcționează, nu e doar un birt, ci realmente un centru de informare și administrare. Fiind în contact cu toți oamenii din sat care oferă paturi sau loc de camping, aici e tabelul cu situația cazărilor. Aici sunt hărțile cu tot ce înseamnă traseele din zonă, aici primești indicații, ai propuneri de activități – adică tot ce poți dori, ca turist.

Când a venit pandemia, a fost nevoit să închidă ușile, la fel ca foarte mulți operatori din domeniul ospitalității. „Putea să vină statul sau consiliul local să zică «băi, eu te finanțez, că ăsta e locul care gestionează pe toată lumea care vine»”. Spre deosebire de multe infocentre turistice făcute doar pentru a absorbi bani europeni și a sta închise apoi, aici era inima turistică a localității.

Mica scenă din fața hambarului a fost creată în 2013, cu beton și acoperiș de lemn. Acum, zeci de tomberoane galbene stau stivuite între cele două, așteptând să fie folosite la următoarea fiestă.

Asta pentru că, în 2012, Tibi și asociații lui au pornit un festival orientat mai spre tineret: Festival Banát, o întrunire la care poți auzi mai de toate: de la jazz, rock, folk și muzici cu chitări, la muzica romă. „Vine țiganu’ cu lanț la gât și face cea mai tare atmosferă, chiar nu contează culoarea pielii. Și, după ce termină recitalul, mai stă la masă cu participanții și mai cântă o tură.”

„În patru zile, nu se repetă muzica la festival. Vin 25-30 de formații, unele chiar din top cinci de la ei.”

Atmosfera e creată nu doar pe scene sau în jurul lor, ci și în timpul drumului temerar parcurs de cehi. De la ultimele patru ediții, artiștii vin alături de participanți în 18 vagoane puse la dispoziție de organizatori. Drumul poate ține și 24 de ore și e haos. Dar un haos plăcut, în care se crează o comunitate înainte de contactul cu natura, alimentat ultima dată de 30 de butoaie de bere.

Apoi, toată lumea jos în Gara Orșova, de unde e preluată de vehicule pe combustibil.

Anul trecut, festivalul a mers doar până într-o poiană din Slovacia. Dar, la ediția aceasta, Tibi speră că vin iar mare parte din cei 1500 de participanți. Se doarme peste tot – ba în case, ba cu cortul, sub cerul liber, sau „sunt unii care aproape că nu dorm deloc”.

Festivalul e organizat în parteneriat cu Primăria Dubova, dar nu primesc bani de la aceasta. Însă e recunoscător că administrația oferă serviciile de bază - de prim ajutor contra eventualelor incendii sau de menținere a ordinii publice.

„Capacitatea maximă e de două mii de oameni. Mai mult nu duce satul. Chiar și așa, n-am avut niciun pumn, niciun scandal major în toate aceste nouă ediții.” În rest, sunt polițiști în civil care vin din Orșova, reperează și înlătură hoții de buzunare. 

În afară de muzică, lumea are parte de tot felul de alte activități. Vin cehi importanți să vorbească pe tot felul de teme, de la actori, la secretari de stat sau bancheri. „Imaginează-ți un Mugur Isărescu al Cehiei care a venit și a explicat de ce coroana a ținut în 2015, într-un mod controlat, față de euro.”

Apoi, se face stand-up comedy în parcul copiiilor. Se gătește aproape non-stop. Lumea merge pe trasee, vizitează Peștera Ponicova, fuge să se scalde la Dunăre.

La Biserică, pe care Tibi o consideră stâlpul comunității, ar vrea să aducă patru parohi care să facă fiecare slujba în felul său. Oricum, și-n afara festivalului, ușile lăcașului sunt deschise seara pentru vecernie, ca la orice stabiliment catolic. 

Fără îndoială, cea mai mișto activitate pare sprintul până la steagurile de pe colina opusă barului. „Din plictiseală, a inventat cineva concursul ăsta. Trebuie să fugi de la stâlpul scenei până acolo, într-un timp cât mai scurt. Recordul e de un minut și șaișpe secunde, pe care au încercat să-l doboare inclusiv oameni goi, desculți, sau sperând că un butoi gol de bere îi va face mai rapizi. Încurajați de la mese, desigur!”.

„Practic”, îi propun lui Tibi, „prin Festival Banát, cehii vin și cunosc o față a regiunii pe care chiar și noi bănățenii o știm prea puțin”. El dă din cap aprobator, în timp ce răsfoiește în fața noastră o monografie a satelor cehești din zonă. Autorul e român, dar s-a căsătorit cu-o cehă, îndrăgostit și de ea, și de stilul de viață al comunității ei.

Anul ăsta, festivalul ajunge la o a zecea ediție, importantă în revenirea la un normal turistic și cultural. Îl întreb pe organizator dacă se poate veni și ca român.

„Puteți să probați. Dar eu cred că n-ai cum să iei cu adevărat pulsul festivalului. O să fii un individ în jurul unei comunități. E o activitate de patru zile în care vii și socializezi”, așa că și dacă ai avea vreun traducător care te mai descurcă atunci când te întâlnește, tot vei avea viață grea. În plus, mai toți vorbitorii și interpreții vin din Cehia, și-n acea limbă comunică publicului. Cumva, parcă gândul ăsta mă întărâtă și mai tare să încerc experiența ca outsider.

Direcția discuției mă face curios să aflu cât de bine se înțeleg pemii cu boemii și moravii.

„Și noi vorbim cehă, dar fix aceeași pe care o grăiau strămoșii”, îmi spune tânărul. „Am preluat și neologisme din română și germană”, din moment ce străbunii lor au plecat când Revoluția Industrială abia atingea apogeul. „Ca exemple, pe-atunci nu exista «pantent»; o diferă față de Praga: «mașină» zicem și noi, care e «auto» la ei. Altă deosebire e că noi încă vorbim ceha din 1826. De exemplu, «acum» e «ničko» pentru noi, și «teď» pentru ei” (n.r. spus aproximativ „techi”).

Microsistemul de educație din Eibenthal numără șapte cadre didactice pentru paisprezece copii. Tibi scoate o poză cu toți la final de an și-i numără: patru la grădiniță (inclusiv fata lui), șase în clasele primare, și patru în gimnaziu.

În Cehia, Școala Altfel se face prin expediții de învățare în alte țări. Așa că pemul le-a propus: „băi, dar nu vreți să veniți voi și să vedeți cum e viața la țară a cehilor din alte părți?”. Așa ajuns, în 2019, să găzduiască 14 expediții școlare.

Copiii pot vedea ce s-a conservat din cultura asta. Chiar tânărul face parte dintr-un ansamblu de dansuri și muzică tradițională. „Iar asta e o chestie de care beneficiază fiică-mea, pe care eu n-am avut-o. O aud prin casă cum cântă ce-a deprins la noi, la repetiții”.

„Când am deschis barul, un sculptor din sat ne-a făcut o emblemă, înainte să moară de cancer, săracul.”

Dar La Ursu’ nu e închis de tot. E momentan pusă operațiunea lui pe pauză, pentru a reveni atunci când fluxul se va intensifica. Cel târziu, odată cu festivalul din 17 august.

„Berea am vrut s-o facem la noi, dar a venit 2020 și ne-a dat la gioale mai mult decât ne așteptam. Așa că facem berea Eibenthal (nefiltrată și nepasteurizată) în Cehia, la o fabrică artizanală, după care o aducem aici.”

Rugăm gazda să ne arate și condițiile de cazare din căsuța care împarte curtea cu barul.

„Nu ne trebuie condiții”, îi zic oaspeții, când vin. „Mă duc pe traseu, ce altă nevoie am decât să pun capul pe pernă?”, ar justifica unul. Iar așa e și la ei în țară. „Eu am dormit pentru prima oară la un hostel cu 25 de paturi în cameră”, zice fotograful, în timp ce gazda noastră povestește de-o experiență similară

„Eu nu m-aș duce în condițiile astea, cu familia mea, a ta și a lui. Nu-s la internat. Dar ei au stilul ăsta, așa le place.”

O altă diferență e mâncatul. Dacă românii rup masa la prânz, cehul bagă eventual o supă, iar masa serioasă o ia pe la patru-cinci după-amiaza, când revine de pe coclauri.

Restaurantul l-a deschis cu asociații pe ideea ca turiștii care vin, beau și se cazează U Medvěda sau prin restul satului să aibă unde să mănânce oficial. Căci tânărul spune că nu-i e chiar profitabil, deși „vin oamenii în weekend și de la Dunăre chiar și o sută și se face agitație mare. Nu-i o problemă gălăgia, dar era bine să se facă turismul în circuit întreg.”

Toată vorbăria asta despre mâncare ne îndeamnă înapoi la restaurant. Pe la 14:15, se umple terasa de oameni veniți cu mașină sau motocicletă.

Răsfoim meniul și decidem. Împreună cu Seba, am luat așa: două beri blonde (șoferul a băut apa cu are am venit), un gulaș și o plăcintă de cartofi cu brânză și mujdei. Hai, dobrou chuť (poftă bună)! Fără ciubuc, ar fi fost 77 de lei.

Berea e bună și curge ușor. Are prețul corect, mai ales pentru o cehească de import. Plăcinta tradițională e gătită fix cum trebuie. E crocantă, dar fără să simți vreun exces de ulei in compoziție. Iar telemeaua și sosul din ingrediente de munte – spectacol!

Plec din Eibenthal cu o sigură dilemă: aș reuși sau nu, oare, să dobor barierele culturale și să mă integrez la Festival Banát, în august?

„Ferească Pulitzer ca jurnalismul să fie nu doar ascuțit, ci și ilariant!”, imploră Vlad-Marko Tollea zeii jurnalismului. Îl găsești pe VICE, Libertatea, Inclusiv și in.TM. A mai scris și pentru Scena9 sau alte publicații.