Cum îți distruge școala românească personalitatea, dacă nu te încadrezi în normele societății

Pătratul Roșu este un podcast bilunar despre toate lucrurile care îți vin în minte despre sex și viața sexuală și ți-e rușine să le zici cu voce tare, dar și despre tabuurile din relații și din viața de zi cu zi.

Școala românească are, grosier, două nuanțe: nu îți oferă chiar cea mai bună educație pentru viață, iar prin colectiv, profesori și colegi, îți poate lăsa sechele grave pentru tot restul vieții. Mai ales când nu înțelegi cum te afectează. În ultimii ani, din fericire, cei care ar trebui să administreze ceea ce numim „școală” au început să ia în serios fenomenul bullying-ului. Dacă elevii sunt destul de receptivi și deschiși să înțeleagă de ce bullying-ul nu e deloc ok, mai dificil e cu profesorii care au rămas undeva într-o stare amorfă la granița dintre comunism și anii ‘90. 

Despre toxicitate am discutat și în cel mai nou episod Pătratul Roșu cu Deea Rădulescu de la Identity.Education din Timișoara. În limitele unei societăți tradiționale, cei din jur se așteptau în copilărie ca Deea să se îmbrace și să se comporte ca o fată. Totodată, nu se identifica nici ca băiat. Surprinzător sau nu, o melodie i-a deschis ochii că ar putea fi altceva în lume decât alb și negru. 

S-a regăsit în această situație la minutul 2:18 din clipul melodiei „Dă-mi nopțile-napoi” de la ASIA. Și a fost un prim moment în care și-a dat seama că ceea ce trăiește nu este atât de greșit pe cât părea conform standardelor societății. Totuși, i-a luat ani întregi să găsească cuvintele potrivite pentru a-și descrie identitatea de gen. La vârsta de 32 de ani a ajuns la o bornă importantă în viață: și-a făcut coming out-ul drept persoană non-binară agender și folosește x-ul ca sufix.

Cu Deea am discutat despre toxicitatea de a pune pe cineva într-o cutie și de a avea așteptări în concordanță cu ceea ce ceilalți cred că-i normal, despre relația cu familia, activitatea în ONG-ul pe care l-a fondat în orașul natal, dar și despre cum lumea poate fi un loc mai just pentru membrii comunității LGBTQ+. Mai jos ai un fragment din discuția noastră, dar și episodul complet din care sigur vei învăța ceva nou. 

Aici poți asculta episodul complet

Pătratul Roșu: Îți amintești vreo replică de la părinți sau de la școală în care ți se spunea cum ar trebui să fii?
Deea: În general primeam „feedback” despre expresia mea, cum mă îmbrăcam, dacă învățam sau nu, cum mă prezentam în general. Părinții mei și-au dorit foarte mult să le urmez exemplul și să fiu cuminte, să nu ies foarte mult din tipare sau în evidență, pentru că ei vin dintr-o perioadă în care ieșitul în evidență nu era un lucru bun, era chiar periculos. Întotdeauna mă avertizau că nu e bine să ieși în evidență pentru că alții pot să te atace, să te rănească, nu e safe să faci asta. Trebuie să te uiți cu atenție la regulile din jur și să le urmezi, în funcție de contextul în care ești.

Îmi amintesc că diriginta din gimnaziu spunea că fetele trebuie să fie „așa!” și cum să se comporte. Inclusiv când am dat bacul, la proba orală, am primit întrebări că de ce nu port fustă, că așa trebuie să facă fetele. Numai băieții poartă pantaloni. Ceea ce n-am înțeles, că până la urmă stăteai într-o bancă și nu vedea nimeni ce ai mai jos.

Purtam o cămașă în partea de sus. Erau aceste tipare și stereotipuri în care trebuia mereu să ne încadrăm. Chiar și anul trecut m-a întrebat cineva de ce nu mă încadrez într-un anumit stereotip și, culmea, eram la o nuntă. Era vorba despre felul în care mă îmbrăcasem. Nu era potrivit pentru genul cu care acea persoană mă identifica. Nu era potrivit și nu așa „se face”. 

În copilărie era sentimentul că felul în care mă exprimam eu nu era de bine. 

Și cum te exprimai?
Am avut întotdeauna ceea ce ai numi o expresie de gen mai masculină, dacă ar fi să o încadrăm în acest binar masculin și feminin. Nu eram la fel de interesatx de machiaj, rochii, feminitate, adică păr lung sau cum era atunci văzută ea. Nu mă implicam foarte mult social în discuții în clasă, pentru că nu simțeam că am cu ce să contribui la anumite discuții, nu simțeam că experiențele noastre sunt similare. Evitam foarte mult să mă exprim, să-mi spun părerea. 

O lungă perioadă de timp mergeam cu grupul, cu toată lumea, pentru că încercam să-mi găsesc mie niște expresii, cuvinte, ceva care în exterior să semene cu ce simt eu în interior. N-am găsit foarte mulți ani.

Chiar și după coming out-ul pe orientare sexuală, mi-a luat și mai mult timp să găsesc expresia cu care să mă simt confortabil, ce simt înăuntrul meu să aibă în exterior și o denumire, o expresie, orice. Să simt că am găsit ceva care să descrie ceea ce simt eu în interior. 

În perioada aia nu ți-a fost nimeni alături?
Puteam să vorbesc despre anumite aspecte cu persoane cu care mă înțelegeam bine atunci, mai erau și alți colegi bullied pe diverse teme. Când ne întâlneam, de exemplu, body shaming-ul era ceva ce se întâmpla foarte des sau că nu veneam dintr-o familie care să câștige la fel de mult ca celelalte familii. Aici regăseam aceste dureri, lucruri în comun cu alte persoane. 

Când venea vorba despre expresia mea de gen, de identitatea, orientarea mea, n-am vorbit cu nimeni. 

Mi-a fost foarte greu să am cuvintele pentru mine. Le simțeam puternic în interior și din teama că n-am cu cine să vorbesc, nu știu unde să caut, cum să caut, nu mi-am făcut niciun curaj când era mIRC-ul să intru acolo și să vorbesc despre asta foarte deschis. Am prins perioada aceea când mai erau internet cafe-uri și n-am avut nicicând curajul să merg să stau umăr lângă umăr cu alte persoane care se joacă ceva și să caut pe Google de atunci informații, să pun o întrebare pe ecranul mare care se vedea în toată acea încăpere. 

N-am făcut acei pași să ies din lumea mea, iar ea a devenit din ce în ce mai mică. 

Bullying-ul, timp de foarte mulți ani, îți lasă anumite rețineri când vine vorba de relaționare și să lași pe alte persoane să te cunoască. 

Ai găsit o explicație pentru cei care apelau la bullying?
Suntem așa de prinși uneori în niște standarde și așteptări pe care le avem de la noi înșine și alte persoane. Și orice iese din acel standard, acea cutie în care suntem, e diferit. 

Nu înțelegem, nu vrem să înțelegem, nu punem întrebăm. Judecăm direct pentru că este diferit. Standardele astea sunt rigide, fixe, nu oferă spațiu de învățare, de creștere. De aici vine și această reacție directă: „Nu cunosc, nu vreau să cunosc, eu sunt bine aici unde sunt, mi-este confortabil în această cutie pe care mi-am construit-o văzând la alții sau așa am ajuns în ea. Iar tot ce-i în afară nu mă atinge în niciun fel și pot să fac mișto, pot să rănesc pentru că nu cunosc acea persoană, nu ajunge deloc la mine”. Poate nici nu-și dădeau seama că răneau. 

Cred că avem de învățat toți la orice vârstă cum anumite cuvinte și ce credem noi că este o glumă poate să ajungă în total alt fel către alte persoane. 

Ai povestit cum și-n liceu, și de-a lungul ultimilor ani ceilalți oameni aveau niște așteptări de la tine, să fii într-un anumit fel, cam cum ai defini toxicitatea asta la nivel de masculinitate?
Foarte multe așteptări sunt construite cultural și social. Uneori nici nu-ți dai seama că le ai, pentru că le vezi peste tot în jur și le iei ca atare. Toxic este orice lucru dus într-o extremă sau în cealaltă. Un comportament este toxic când ne împiedică să relaționăm sincer și empatic cu alte persoane. Când simțim că suntem în concurs cu celelalte persoane sau că trebuie să demonstrăm ceva, atunci orice caracteristică devine toxică. Sau facem asta din frică, de a nu fi noi înșine bullied dacă nu suntem așa.

Cine impune aceste standarde?
Cred că le-am moștenit și le ducem mai departe fără să le chestionăm. Aici trebuie să vină o discuție pe care să o avem cu oricine din jurul nostru. Să aflăm de unde vine acest aproape reflex să ne exprimăm într-un fel sau să ne așteptăm într-o direcție. 

De exemplu, când am fost într-o relație cu o persoană de expresie de gen foarte feminină, ca să mă exprim cum a zis cineva atunci, eram „lesbiana mai masculină”. Clar lumea avea așteptări să preiau anumite roluri care sunt de obicei atribuite unui bărbat. 

Pregăteam un party la ea acasă. Ea a fost cea care a preluat rolul de a repara o masă și a muta prin casă, iar eu eram în bucătărie. Dacă ar fi să ne raportăm la rolurile tradiționale pentru femeie - bărbat, atunci expresia mea de gen nu corespundea cu rolurile. 

De aceea vizibilitatea altor genuri și a altor persoane este importantă. Și așa uneori ne mai scapă o glumă, uneori intenționat le facem, ca să le perpetuăm pentru că așa am fost învățați de mici. 

Crezi că asta e valabil și-n cuplurile gay?
Cred că-n orice fel de relație riscăm să ne asumăm niște roluri pe care le-am învățat din familie, cea extinsă, din jur, și nu cred că cuplurile de același sex, același gen, fac vreo diferență. Ține mult de noi ca oameni cum ne raportăm la alți oameni, la noi înșine. În orice relație cineva riscă să intre într-un stereotip sau să aibă așteptări de la persoana de lângă pentru că o încadrează într-o anumită cutie. De aceea e important să comunicăm, să ne exprimăm, să vedem ce-i cu acea cutie, de ce e nevoie să existe. 

Au fost momente când ți-ai dorit ca cineva să intervină pentru tine și nu s-a întâmplat asta?
Cu siguranță. Cred că momentele mai dureroase pe care mi le amintesc erau cele în care renunțasem și la dorința ca cineva să intervină. Îmi doream doar să se oprească. Îmi doream să plec din acel loc sau să plece toată lumea, efectiv să se încheie acel moment. 

Nu mai speram ca cineva să intervină să-mi spună orice cuvânt. Așa mi-am dezvoltat acest mecanism în care se trecea peste. 

Dacă cineva făcea „o glumă” într-o pauză, urma o oră în care poate ne concentram la materia aia și treceam peste. Poate pauza următoare nici nu se mai discuta despre asta sau plecam acasă. Și mecanismul meu era: „Ok, s-a întâmplat, o ascundem, ne prefacem că nu există”. Și le țineam în mine. Nu mă uitam în jur și întrebam de ce n-a intervenit o profesoară sau un profesor. Din același motiv nici n-am vorbit cu părinții mei acasă despre momentele astea.

Cred că preferam să mă prefac că nu s-au întâmplat decât să vină cineva și să avem o altă discuție. 

Părinții nu sesizau?
Nu. Asta e și o discuție pe care am avut-o și o mai am constant. Nu povesteam acasă despre aceste momente. Ajungeam acasă, mai aveam teme de făcut. Ei ajungeau de la serviciu destul de târziu. Mai aveam conversațiile noastre în familie, dar din lipsa unui vocabular sau al unor cuvinte, nu știam de unde aș putea să încep o astfel de discuție și nu prea povesteam. Nici ei nu întrebau. 

Nu vorbeai despre vulnerabilitate, despre emoții, despre bullying, pe care nici nu-l știam atunci sub denumirea aceasta. De câteva ori, când mai spuneam așa, îmi ziceau: „Lasă că sunt needucați, ei nu știu, lasă-i în pace, tu vezi-ți de ale tale”. 

Cred că aici vine și dorința mea de hai să ne educăm, noi pe noi, alții pe noi, hai să învățăm mai mult și să ieșim din acest cerc vicios că ei nu știu mai bine și nici noi să nu știm mai bine și fiecare își vede de ale sale. 

Ai spus că au fost profesori care n-au intervenit în cazul tău, dar au fost cazuri când au continuat și ei bullying-ul?
Da, îmi amintesc profesori sau profesoare care poate nu aveau aceeași violență verbală sau aceleași glume atât de direcționate către mine, dar întotdeauna mai erau comentariile despre cine cum se îmbrăca, cum își ținea cineva părul, de alte comportamente în clasă sau în afara ei. 

Îmi amintesc aici cu drag de o profesoară de limba engleză din școala generală care avea o expresie de gen mai masculină și știu că și de ea se făcea mișto de către elevi sau alți profesori. Pentru că-mi plăcea limba engleză foarte mult și de ea cum preda, mi-a și rămas în minte. Părea că nu o interesa, venea și preda. Părea că treceau aceste glume pe lângă ea și că uite, e un adult cu viața și cariera sa și că pot să am și eu un viitor în ciuda expresiei mele de gen. 

Poți urmări Pătratul Roșu și pe Instagram, Spotify, Apple Podcasts și YouTube