calatorii

Ce am învățat ca româncă despre viață, după ce am locuit în Columbia cu opt imigranți venezueleni

Se întâmpla în Columbia.
16.10.20
imigranti, venezuela, columbia, romani in venezuela
Diferențele păreau să ridice ziduri uriașe între noi, ca și cum numai cel mai psihedelic hazard ar fi putut construi situația în care mă aflam, locuind cu ei în casă. Toate imaginile din arhiva autoarei

Era 2018 când am luat Columbia la pas și luna aprilie când am ajuns în Cartagena, orașul în care am cunoscut un grup de dansatori stradali din Venezuela, pe care i-am însoțit apoi în țara de baștină. Am povestit aici despre ce am trăit în cele două săptămâni petrecute într-o favelă de la mărginimea Caracasului. Reîntoarsă în Cartagena, m-am împrietenit la cataramă cu acești opt băieți, imigranți, pe care sărăcia venezueleană i-a alungat peste graniță și nu i-a slăbit nici aici, în cel mai turistic oraș columbian. 

Publicitate

Treceam printr-o dramă personală care mă zguduise din creștet până la tălpi și era singura dată când aveam să mă simt singură în Columbia. Nu îi cunoșteam aproape deloc pe băieți, dar știi cum e când ești departe de casă, etapele firești ale unei prietenii se ard repede. Nu știam pe nimeni în Cartagena și i-am întrebat dacă aș putea să mă mut cu bagajul la ei o vreme, aveam nevoie de companie mai mult decât orice.

În prima zi când m-am văzut în apartamentul minuscul pe care îl împărțeau băieții, am gândit ca o răsfățată. M-am simțit cel mai trist și cel mai singur om de pe Pământ, departe de casă, cu o nevoie profundă de prieteni și de companie. Trei săptămâni mai târziu, m-am despărțit de ei cu un caiet de lecții de viață care să-mi amintească pentru cât oi mai trăi că sunt, de fapt, o norocoasă. 

Asemenea celorlalți un milion jumate de venezueleni, pe care sărăcia și nedreptatea din propria țară îi expulzaseră în Columbia, aceștia își câștigau pâinea oferind spectacole stradale de breakdance pentru turiști. Din puținul câștigat, câțiva dolari pe zi, trimiteau familiilor de acasă, plăteau chiria și mâncau (mult orez, ouă și, din când în când, un pui la rotisor sau crenvurști).

Locuiau într-una dintre zonele mărginașe ale orașului, un loc în care turiștii nu ajung niciodată, populat preponderent de oamenii de culoare, la ani lumină și la un număr infinit de clase sociale distanță față de centrul fascinant, care a făcut din Cartagena Perla Caraibelor. Apartamentul se afla la primul etaj al unuia dintre nenumăratele blocuri trase la indigo. O scară spiralată m-a condus pe un soi de balcon cu balustradă, plin de saci de gunoi, dovada clară că, într-o gașcă de opt băieți, organizarea treburilor gospodărești cu greu ar putea urma o conduită nemțească.

Publicitate
columbia

Cartierul în care locuiau băieții, foto făcută de la balcon, la o petrecerea întreruptă de poliție

Am intrat direct într-o încăpere care servea deopotrivă ca hol, bucătărie, cameră de zi și dormitor pentru doi dintre băieți. Urma un hol scurt care mărginea două camere și se termina în dreptul ușii de la baie. Paturi nu existau, erau improvizate din haine, iar dacă stau acum să-mi amintesc, nici pe vreun scaun nu m-am așezat în timpul în care am locuit acolo. În acest loc prea îngust pentru a adăposti opt oameni, noțiunea de intimitate nu exista nici măcar la nivel conceptual. Mi-a fost alocată una dintre cele două camere și, vreme de trei săptămâni, am împărțit cu unul dintre băieți o saltea gonflabilă spartă. 

Puține vin în viață fără să te lupți

Asdrubal, 27 de ani, din Ciudad de Ojeda

Asdrubal e colegul meu de saltea, ne trezim din oră în oră ca să o umflăm, așa că toată corvoada somnului laolată cu discuțiile și confesiunile care se încheie spre răsărit ne transformă repede în prieteni la cataramă.

Asdrubal e singurul care a terminat o facultate, chiar inginerie, și a lucrat o perioadă ca asistent mecanic naval pentru o companie petrolieră, asta înainte ca tragedia să lovească Venezuela în plin și să-l trimită peste graniță. Deși îmi spune că cel mai mult își dorește să plece de acolo, simte nevoia ca disperarea să fie ascunsă cât mai adânc. Scoasă la suprafață, ar fi imediat îmbibată de gânduri negre, ca un bulgăre de zăpadă prăvălit la vale. Și nu-și permite să cadă în capcana deznădejdii. 

Publicitate
columbia

„Țin la băieți, sunt familia mea, dar mi-e din ce în ce mai greu să trăiesc așa. Suntem prea mulți și e greu rău când apar tensiuni”, mi-a declarat Asrubal.

Aproape că simt pe propria piele toată frustrarea pe care atât de limpede o punea Asdrubal în cuvinte. Dar discuțiile astea sunt private, nu se vorbesc niciodată cu toată lumea.

Așadar, fiecare își spune în sinea lui că trebuie să suporte situația atât cât va fi nevoie până apare o oportunitate, șansa aia cu dată nedefinită. Că asta-i tot ce rămâne de făcut: să se antreneze cu dansul și să îndure. Să găsească bucurie în lucrurile mărunte. Să râdă din nimicuri. Să creadă în Dumnezeu și să nu-și uite familiile.

„Nu mai vreau să mai dansez pe stradă, vreau să am un serviciu normal, să pot să fac mai mult pentru familia mea. Vreau să plec undeva mai bine și să-i aduc și pe-ai mei. Și nu văd nici măcar o singură speranță. Am obosit…”

Încrederea în sine face diferența

Chus Flores, 21 de ani, din San Fernando de Apure 

Mi-am dat seama repede că toți sunt niște luptători, dar la o primă vedere, Chus se distinge printr-o siguranță de sine dezarmantă: „Eu o să reușesc soto, n-are cum altfel. O să câștig campionate și-o să ajung departe cu dansul. Tre’ doar să mă antrenez ca lumea și să particip la cât mai multe concursuri.”

columbia

E seară și jucăm domino întinși pe podea

Tonul lui te teleportează direct în rândurile publicului și parcă îl urmărești cu sufletul la gură învârtindu-se în mâini cu o viteză care obligă mintea privitorului la secunde bune de dumerire. Te-ai fi putut îngrijora pentru oricine pe lume, dar nu pentru Chus. Nu avea nimic și totuși din atitudinea lui nu scăpa pe nicăieri impresia că i-ar lipsi ceva, nu-l auzeai niciodată să plângându-se sau cerând.

Publicitate

La cei 21 de ani ai săi, Chus este singurul tată din grup și nici măcar grija pentru iubită și cele două fetițe din Venezuela nu se amestecă în încrederea cu care privește viața.

Cine a zis că dragostea nu ține de foame?

Alberto Torrealba Riaño, zis Peyeye, 21 de ani, Valencia (Venezuela) 

Peyeye îmi deșteaptă o curiozitate nebănuită: prin felul de a fi, de a vorbi, de a dansa, de a râde și de a se îndrăgosti. Este veșnic înamorat de turiste, iar ele de el. 

Corpul lui frumos, robust, certat cu tricourile, mișcările de dans puternice și sigure de sine care aduc a gimnastică de performanță, rădăcinile africane și pielea bronzată, felul de a vorbi, neglijent, repezit, atât de specific pentru cei crescuți la malul Caraibilor, fac din Peyeye o victimă sigură a fanteziilor tinerelor venite din celelalte colțuri ale lumii. 

columbia

În stânga, Peyeye. Are 21 de ani, dar spune tuturor fetelor că are 26 și nimeni nu contestă asta.

L-am cunoscut îndrăgostit de o frumoasă olandeză cu care mă împrietenisem în hostel și mi-am luat la revedere de el ajutându-l să compună mesaje de dragoste în engleză pentru noua iubită coreeană.

Norocul de a locui în aceeași casă cu el îmi dă ocazia să pătrund un aspect al călătoriilor pe care nu l-aș fi înțeles niciodată altfel. De câteva săptămâni, Peyeye s-a lansat cu elan într-o poveste de dragoste cu o călătoare din Coreea. La o primă vedere, posibilitatea unei relații pare ucisă din fașă: el nu vorbește engleză, ea nu vorbește spaniolă. Dacă despici mai atent situația și vezi eforturile grozave ale celor doi de a comunica bazându-se exclusiv pe Google Translate, îți dai seama că tot neajunsul se poate întoarce cumva în favoarea dragostei. 

Publicitate

Poate că atunci când poți să transmiți doar puțin, când comunicarea, pe care de obicei o iei de-a gata, e redusă la câteva cuvinte de bază, gesturi, mimică și priviri, și e supusă unei răbdări de minute întregi pentru a transmite ceva atât de banal cum ar fi „hai să cumpărăm lapte de ovăz”, s-ar putea ca tocmai acest handicap să te apropie și mai mult de celălalt.

N-o să știu niciodată ce a cântărit mai mult în relația lui Peyeye, dar faptul că pleca la întâlniri repetând a-reum-da-woo-sip-ni-da („ești frumoasă” în coreeană), cu un entuziasm care îi scăpăra din ochii de cafea, trebuie să fi contribuit simțitor la ce a urmat a fi o poveste lungă de dragoste.

Viața trebuie privită ca o joacă

Alejandro Bravo Rodriguez, 22 de ani, Valencia (Venezuela) 

La momentul în care asistam la toate astea din scaunul de spectator, una dintre cele mai apăsătoare probleme ale venezueleanilor era dificultatea de a-și obține pașaportul. Venezuela se golea ușor-ușor, iar locuitorii ei împânzeau America Latină și nu era nici măcar unul care să nu viseze la Europa. 

Deși nu putea impune o lege pentru asta, statul se opunea prin toate mijloacele eliberării de pașapoarte, iar miile de oameni care așteptau cu zilele la cozi simțeau pe propria piele această împotrivire vehementă a guvernului.

Trei dintre cei opt băieți n-au fost atât de norocoși încât să obțină pașaportul înainte de a-și părăsi țara, iar Alejandro, cel mai recent membru al grupului, este unul dintre ei. Are 22 de ani și pare că se joacă cu viața, că îi pătrunde chiar și cele mai neînsemnate aspecte cu o curiozitate de adolescent extrovertit, încât orice se reflecta în ochii lui căpăta importanța unei probleme majore.

Publicitate
columbia

Moștenirea caraibiană l-a îmbrăcat pe Alejandro din cap până-n picioare și ai putea jura că el este cel mai tânăr dintre toți. 

Îmi vorbește și el câteodată despre cât de grea îi este viața în Cartagena, cât ar vrea ca lucrurile să fie diferite, dar nu cred niciun cuvânt. Sunt convinsă că își spune sieși toate lucrurile astea pentru că le-a auzit de prea multe ori de la băieți și, în inocența lui, le ia ca normă de gândire. 

Devorează toate cele ce se derulează în noua lui viață cu entuziasmul alimentat de intensitatea recent dobânditei vieți de adult, emigrat într-o țară străină. Alejandro se îndrăgostește de viață pe măsură ce se îndrăgostește de sine, pe măsură ce devine conștient de efectul prezenței lui: o combinație irezistibilă de inocență și sexualitate, în potpuriul cultural al unuia dintre cele mai vizitate orașe de pe țărmul Caraibilor. 

Sub toate diferențele astea izbitoare, în aparență, suntem la fel

Am intrat în casa lor fascinată de cât erau de diferiți (de mine, de ai mei) și de toate lucrurile care, la o primă vedere, ne despărțeau. Ei au crescut într-o țară scăldată de apele Caraibilor, în vreme ce cea mai mare parte a vieții mele s-a desfășurat într-o fostă țară comunistă, din estul Europei. 

Neajunsurile vieții mele de atunci (cum că făceam greșeli de vorbire în spaniolă sau că umblam puțin cu inima și egoul terfelite) păleau ca florile de iulie în fața celor pe care erau ei nevoiți să le trăiască. Fără nici cel mai mic sprijin în afara propriilor corpuri și a optimismului primit prin ADN. 

Publicitate
columbia

Am locuit cu cei opt băieți într-una dintre zonele mărginașe ale orașului, un loc în care turiștii nu ajung niciodată

Dar, la un nivel mai profund, sub toate diferențele astea izbitoare, eram la fel! Ei și prietenii mei de acasă erau exact la fel: se îndrăgosteau la fel și aveau visuri, planuri și pasiuni. Își doreau, în fond, aceleași lucruri: siguranță, confort, apartenență. Se certau tot pentru gelozii, tot din cauza senzației de nedreptate și a nevoii de autoapărare. Ca noi toți. 

Pe cât de copilăroși erau câteodată, pe atât de responsabili deveneau când strângeau monedă cu monedă pentru a putea trimite ceva acasă, în Venezuela. Și poate tu, personal, n-ai făcut asta niciodată, dar poate părinții tăi, când au plecat în Italia, sau părinții prietenilor tăi, când erați de-o șchioapă, făceau la fel.

Au trecut mai bine de doi ani, iar viețile lor s-a schimbat, și-au îndeplinit visele și au reușit să încheie capitolul din Cartagena, fiecare pe drumul lui.

Asdrubal și-a chemat mama și sora din Venezuela și locuiesc acum în Medellín (Columbia). Învață pe cont propriu pentru o carieră în marketing digital, iar ultima oară când am vorbit cu el mi-a spus că nu mai vrea să danseze pentru bani: „Eu știu că dansul meu valorează mult și nu mai vreau să mai risipesc asta pentru o monedă de o mie de pesos (0.22 euro). Vreau să dansez de plăcere, pentru că așa am chef, nu ca să supraviețuiesc.” 

Chus, așa cum își dorea când l-am cunoscut, locuiește în Chile, cea mai dezvoltată țară din America de Sud. Continuă să danseze pe stradă, să se antreneze constant și să câștige concursuri.

Peyeye a câștigat un concurs internațional de breakdance la scurt timp după ce ne-am cunoscut, iar asta a însemnat biletul lui către Europa. I s-au plătit toate costurile pentru trecerea în etapa următoare, în Elveția. Apoi a locuit o vreme în Coreea, a călătorit prin Asia, iar momentan s-a stabilit în Insulele Canare.

Alejandro e în Berlin, se luptă cu germana și se pregătește pentru interviul care-i poate oferi azil politic. Sociabil și irezistibil, a intrat repede într-un grup faimos de dansatori de acolo, face bani frumoși și speră să se angajeze ca profesor de dans într-o școală din noul oraș pe care-l numește casă.

Urmărește-o pe Iulia Hau pe blogul personal și pe Instagram.

Editor: Ioana Pîrvu