Probleme mult mai profunde ale educației din România, pe care Selly nu le-a atins în scrisoarea sa

Pe 1 septembrie, vloggerul, influencerul și membrul trupei 5Gang, Andrei Șelaru aka Selly, a publicat o scrisoare adresată Guvernului care conține patru lucruri care „trebuie schimbate urgent” la învățământul românesc. Pe scurt, revendicările lui pentru o școală mai bună sunt: timp mai puțin petrecut la școală, schimbarea modului de predare al profesorilor, schimbarea programei școlare și digitalizarea educației. 

Acestea au apărut iarăși în trending luna asta, în urma unei provocări la o dezbatere adresate Ministrului Educației, Monica Anisie, pe care aceasta n-a onorat-o, din cauza „creșterii cazurilor de Covid”. Live-ul promis de Selly s-a întâmplat, totuși, în studiourile Pro TV, iar temele scrisorii au fost reluate. 

Problemele educației românești sunt însă mult mai vechi și mai profunde decât cele pe care le observă Selly. Vloggerul are dreptate când spune că școala e în derivă și că sistemul educațional e praf, doar că motivele pe care le enumeră sunt fie vagi („Sunt mulți profesori extraordinari și competenți, dar și multe exemple de profesori care nu au de ce să rămână în sistem” îmi aduce aminte de consacratele „Sunt și taximetriști OK” sau „Am cunoscut și romi care nu fură”), fie fițele unui copil de la liceul-bun-din-oraș („Trebuie înlocuite manualele învechite cu materiale digitale”), fie pur și simplu clișee inspiraționale (dar, sigur, de înțeles la o vârstă fragedă), care conțin cuvinte-cheie precum creativitate, pasiune și așa mai departe.

Criza educațională generată de pandemie scoate la suprafață multe dintre problemele sistemului de învățământ public din România, iar pe unele dintre ele chiar le accentuează într-un ritm alert.

Dincolo de retorica tipică și pe alocuri populistă, specifică festivismului electoral, suntem puși față în față cu o realitate pe care miniștri și secretari de stat au tot încercat s-o ascundă sub preșul reformei promise. Preșul are și el limitele sale și iată că trădează aparenta responsabilitate publică față de educație, copii și profesori. Și arată cam așa…

Gândită ca un set de repere pedagogice care să sprijine profesorul în procesul instructiv-educativ și să contribuie, astfel, la formarea unor competențe cheie regăsite în profilul absolventului, programa școlară a fost demonizată în ultima perioadă fără argumente clare, structurale.

Ca beneficiar al sistemului de învățământ, nici măcar n-ai acces la aceste repere. Nimeni nu vine să ți le prezinte la începutul anului școlar, dar programa școlară e folosită de cadrele didactice pentru a justifica un proces cât se poate de neatractiv.

Programa școlară a devenit acea rudă de la țară pe care nimeni nu vrea s-o viziteze, s-o întrebe de sănătate.

Problema e reprezentată de lipsa unor programe calitative de recrutare, selecție și formare pentru profesori. În plus, profesorii nu sunt sprijiniți de către stat să meargă să predea în mediul rural, acolo unde e cea mai mare nevoie de ei. Tu te-ai face profesor pentru 2.400 de lei salariu „în mână”? Ai fi tentat să descoperi, pe banii ăștia, dimensiunile pedagogice prin care să potențezi programa școlară, în loc s-o demonizezi? Nici eu. Până la proba contrarie, programa școlară e cel mai comod vinovat de serviciu. 

Suntem la coada clasamentului Uniunii Europene în ceea ce privește competențele digitale de bază, asta în timp ce liderii de piață de la nivel global se pregătesc să anunțe că urmează o a doua Revoluție industrială, una la finalul căreia vom avea o clasă a căror locuri de muncă nu vor mai exista, pe fondul automatizării.

Provocarea în educație nu va mai fi reprezentată doar de diminuarea abandonului școlar, întrucât, cel mai probabil, nu doar copiii vor trebui aduși în școală, ci întreaga populație activă, pentru reconversie profesională, pentru a ne familiariza cu inteligența artificială și pentru a ajunge să dobândim competențe digitale superioare.

În liceu, orele de TIC le vedeam drept o pauză prelungită, la fel ca mulți alți colegi de-ai mei. Ceea ce n-am înțeles însă e reprezentat de faptul că peste 30 de ani va conta mai puțin câte ecuații de gradul al doilea știi să rezolvi și mai mult cât de bine poți să înțelegi algoritmul din spatele platformei de pe care faci telemuncă.

Unii îi spun dictatură digitală, alții un proces ireversibil de evoluție. Oricum ar fi, cu aproape jumătate dintre cetățeni analfabeți funcțional și un stat român care îi lasă în urmă pe cei mai vulnerabili, mai e mult până departe. 

Dacă în programul de guvernare al Alianței USR-PLUS am văzut aruncată tema (de)politizării educației, cred că e pentru că majoritatea oamenilor nu cunosc faptul că politica n-ar trebui să fie doar despre lipitul de afișe și negociatul funcțiilor.

Încă din Antichitate, politica a fost considerată un domeniu în care dezbaterea asupra ideilor supraordonează interesul personal. La noi e fix invers, corupția școlară se manifestă prin fenomene de tipul colectării fondului școlii și extinderea industriei subterane a meditațiilor, iar factorii de decizie ridică din umeri a nepăsare. Discuția despre Educație va fi una politică atâta timp cât deciziile asumate trebuie bazate pe principiul răspunderii publice. Fără răspundere publică, ne-am învârti în jurul cozii cu reforma educațională, încercând să găsim un vinovat. 

În același timp, lucrurile astea nu ajung la elevi. Educația civică e disciplină obligatorie în clasele a șaptea și a opta, dar atunci când ai cea mai mare nevoie de ea, înainte să ai primul tău vot și primul tău loc de muncă, să te muți la facultate departe de ai tăi, adică în camera aceea de așteptare a maturității numită liceu, educația civică dispare complet din oferta educațională.

Poate și de asta încă avem cetățeni care apreciază Curtea Constituțională ca fiind a treia cameră a parlamentului, cetățeni care cred că primarii le oferă pensii, cetățeni care nu merg la vot pentru că „oricum nu se schimbă nimic” sau chiar dacă o fac, îl votează mai degrabă pe cel mai vocal și nu pe cel mai competent dintre candidați.

Nu avem o cultură politică încetățenită în școală care să ne permită să ne dezvoltăm ca societate, să dăm voturi exigente și să capacităm clasa politică să se schimbe în mai bine.

Avem nevoie de educație civică la liceu, livrată cu profesionalism. O educație care să contribuie la creionarea unor argumente solide în mințile tinerilor, centrată în jurul unor teme globale și specifice, precum: impostura academică, rasismul, sexismul, xenofobia, rolul Parlamentului.

Care-i faza cu pensiile speciale, domn’ profesor? Ce e aia o majoritate? La ce se referă toată lumea când vorbește despre transparență? Poți avea impresia că astfel de subiecte, pe care le întâlnești noaptea la televizor, trec pe lângă noi și nu te afectează. Te afectează. 

Domeniul ăsta are o structură paradoxală. Prea puțină teorie să fie teoretic, prea puțină practică să fie învățământ dual, învățământul profesional și tehnic e depășit și nu reprezintă o opțiune legitimă pentru elevii din România. Structura paradoxală a acestui tip de învățământ nu va putea fi albită de nicio campanie de promovare a Ministerului Educației și Cercetării. Mediul privat ar trebui să fie încurajat să se implice în sectorul educațional, iar din fericire avem câteva exemple de succes, unități de învățământ preuniversitar dual unde elevii care au decis să aleagă o rută de învățare vocațională au tot concursul să devină specialiști în domeniul ales.

Viziunea îngustă a factorilor decizionali din domeniul educației nu trece de pragul unor campanii de informare și politici nefundamentate. Învățământul dual trebuie susținut real, trebuie să devină acel sector de inovare de care avem atâta nevoie, iar elevii trebuie familiarizați cu ideea asta. Dar cum să le vinzi gogoși elevilor, când laboratoarele de practică din școlile profesionale n-au mai fost renovate de pe vremea părinților noștri? 

Bugetul acordat educației în 2020 e cel mai mic din Europa (2,7%). Prin comparație, Suedia, Danemarca și Belgia alocă cel puțin 6,4%. Aproximativ 40% dintre elevii acestei țări se află în risc de excluziune socială. Nouă sute de mii dintre copii au fost complet deconectați de la ce înseamnă școală din 11 martie 2020, iar pentru mulți dintre aceștia închiderea școlilor a fost sinonimă cu nesiguranța hranei pentru ziua următoare.

Nici pe Berthelot, nici la Cotroceni nu s-au fabricat soluții care să aducă în noul sistem educațional acei copii care n-au ce să mănânce, motiv pentru care inechitățile, și așa prezente în sistem, s-au amplificat pe fondul crizei educaționale provocate de pandemie. 

Dintre marile bătălii cu pandemia, sustenabilitatea uneia e certă: faptul că cei care au rămas în urmă în ultimele luni, cel mai probabil vor rămâne în urmă în următorii ani, fiind condamnați la abandon școlar, în imposibilitatea de a-și lua bacul pentru că n-au avut acces la educație acum, pentru că părinții au rămas fără loc de muncă în timpul pandemiei, pentru că profesorii, nervoși pe sistemul care le-a promis măriri de salarii, n-au făcut educație remedială, pentru că n-am văzut problemele acestea mai din timp și în timp ce unii erau „cu ochii la joc”, alții erau lăsați complet în afara lui.

Antonia Pup e studentă la Istorie la Universitatea de Vest din Timișoara, membră a comisiei de monitorizare în OBESSU, organizația europeană de reprezentare a elevilor. A fost președintele Consiliului Național al Elevilor în mandatul 2019-2020.