7 locuri de vacanță din România unde n-o să dai peste români vara asta

Te voi deprima, dar probabil și anul ăsta vei călători mai mult prin România. Așa că am făcut o listă cu destinații de vacanță unde încă n-au ajuns turiștii cu boxa în troler. Nu concurează ele cu plajele Greciei și nici cu all-inclusive la turci, dar asta e, pe undeva, un lucru foarte bun, căci doar așa am mai putea salva ceva din patrimoniul ăla cultural și natural pe care-l laudă specialiștii din întreaga Europă și pe care noi îl umplem cu peturi și servețele pline de pișat.

Cochetul sat săsesc în care mai trăiește, de fapt, un singur sas, dar care compensează prin eclectismul populației actuale vreo șapte sute de oameni cu 12 naționalități diferite, se află la aproximativ 30 de kilometri de Sighișoara, în comuna Biertan. Cândva un teren mlăștinos - trecutul ăsta îl poți intui dacă observi vegetația de baltă ce se regăsește pe drumul către Alma Vii, dar și pe blazonul comunei, care are în centru un bâtlan grațios -, apoi una dintre cele mai prospere comune din zonă, Richișdorful era să cadă în uitare după plecarea sașilor în Germania în timpul comunismului și după.

Acum, grație veneticilor ce s-au stabilit aici începând cu anii ‘90 și care au deschis apetitul localnicilor pentru slow tourism, transformând în case de oaspeți vechile gospodării, a devenit unul dintre cele mai vii și autentice sate transilvănene. 

În vara lui 2019, am stat o săptămână la Richiș, fără Netflix și cu semnal foarte slab la telefon, și am înțeles ce voia să zică Financial Times când a numit Transilvania „noua Toscana, dar mai ieftină”: nesfârșite pajiști cu flori sălbatice, arhitectură medievală, hrană proaspătă și sănătoasă. Genul ăla de loc unde în timpul zilei poți admira cina: grădini de zarzavaturi scăldate de soare și animale ce pasc liniștite pe colinele din zonă. 

Iar dacă vrei să combini pășunismul cu turismul cultural, ai destule variante prin apropiere, dincolo de biserica fortificată din localitate sau cea din Biertan, loc unde se întâmplă în fiecare vară Lună Plină, un festival de film horror și fantastic. Eu, spre exemplu, după ce m-am plictisit de citit și băut vin în balansoarul de la Villa Rihuini, am explorat dealurile pe bicicletă, până în Alma Vii, am vizitat conacul din Mălâncrav, unde și-a filmat Cristi Puiu ultimul film, Malmkrog, și am căutat urme de lux și barosăneală medievală la Castelul Bethlen din Criș, o combinație inedită de elemente arhitecturale gotice și renascentiste. Am rămas cu un singur regret din această vacanță, și anume acela că nu am stat de vorbă cu Herr Johann Schaas, ultimul sas din Richiș, omul care depășește Google atunci când vine vorba despre istoria locului.

Un sat mic, cu două sute de locuitori și o istorie zbuciumată: construit de sași pe la 1200, distrus de turci și ciumă până în secolul 16 și reconstruit ulterior de unguri. Bine ascuns între colinele Transilvaniei, în partea nordică a masivului Făgăraș, aproape de Viscri și Criț, Cobor e genul ăla de loc unde ajungi doar la pont și cu multă răbdare, dat fiind faptul că asfaltul lipsește cu desăvârșire pe ultima bucată de drum.

Eu l-am descoperit într-un team building din viața mea de activistă de mediu și mi-a rămas gândul la nesfârșitele pășuni multicolore, unde mi-am făcut vreo 20 de selfie-uri, până m-au întrerupt ploaia și grija că trebuie să târăsc bicicleta prin noroi pe drumul de întoarcere către sat.

În fine, pajiștile astea cu o înaltă valoare naturală, cum le numesc botaniștii, și multitudinea insectelor și viețuitoarelor din jurul lor au atras atenția Fundației „Conservation Carpathia”, care a achiziționat și a renovat cu materiale tradiționale câteva proprietăți săsești și maghiare, transformate acum în case de oaspeți și model de afacere verde de succes, care urmărește conservarea biodiversității, agricultura ecologică și dezvoltarea comunității locale, pe care am avut ocazia să o cunosc și să-i apreciez umorul la birtul din localitate. 

La Cobor ești ca la rehab, semnalul la telefon e slab, iar internetul lipsește cu desăvârșire, în afara locului de cazare numit Cobor Biodiversity Farm, de altfel singura opțiune din sat. În schimb, ai viață și natură la îndemână să te desfășori, iar printre activitățile pe care gazdele le oferă se regăsesc plimbările cu cai, ponei sau căruța, tir cu arcul, bird watching, tururi pe bicicletă și trekking sau tururi botanice. La toate astea se adaugă bucătăria transilvăneană autentică, cu cărniță ce provine de la fermă și legume din grădina ecologică, care n-au pupat chimicale în viața lor. 

Despre Șapartoc se zice că e cel mai nepoluat sat al Europei, deși se află la doar 12 kilometri de Sighișoara. Iar dacă te întrebi ce loc obscur mai pot să recomand, e timpul să-ți spun că în 2019 Șapartocul mai avea doar 17 locuitori și multe case abandonate. Ceea ce e și normal în zilele noastre pentru un loc unde poți ajunge doar pe jos, cu bicicleta, căruța sau cu un 4x4. Chiar numele satului, ce vine din limba maghiară (Sárpatak) și înseamnă „valea noroiosă”, e un indiciu al inaccesibilității sale, mai ales în sezonul rece. 

Într-o vale abruptă, înconjurată de păduri, izvoare și pajiști cu „valoare naturală ridicată”, adică acolo unde omul a avut o intervenție minimă asupra lor, un cuplu de tineri s-a reîntors în urmă cu câțiva ani pentru a duce o viață sănătoasă. Prin 2014, când s-au trezit la poartă cu un grup de turiști ce căutau cazare, cei doi și-au dat seama că ar pica la țanc și niște turism „verde”.

Așa că au renovat gospodăria moștenită din familie, prin a cărei poartă trece acum Via Transilvanica și e loc de cazare pentru turiștii ce vor să se bucure de sălbăticia naturii și liniște, singurul zgomot al civilizației moderne venind de la avioanele care trec deasupra. Iar dacă îți țiuie urechile de la atâta liniște, n-ai decât s-o iei ușurel spre Sighișoara, să faci o incursiune draculistică (îți recomand, mai degrabă, vechiul cimitirul evanghelic, care ascunde monumente spectaculoase) sau să închiriezi o bicicletă pentru a ajunge, spre exemplu, în rezervația de stejari seculari de la Breite.

De asemenea, poți vizita Viscri, satul pe care l-a salvat din anonimat Prințul Charles și pe care l-au cotropit recent corporatiștii doctori în recenzii pe Facebook. Sau, mai bine, Cetatea Țărănească din Saschiz, care găzduiește o fântână adâncă de 60 de metri, despre care se spune că face legătura cu biserica fortificată din localitate printr-un tunel secret cu poduri din lemn, ceea ce îi califică pe sași drept cei mai buni muncitori cu care am fi putut face autostrada aia care traversează Carpații.

Deși nu pot spune că e cel mai frumos și nemaivăzut sat din Maramureș, Poienile Izei e alegerea mea pentru poziționarea pe Drumul Maramureșului, care permite vizitarea mai multor obiective turistice din zonă, cât și pentru potențialul de storytelling pe care îl reprezintă Nea Ion de la Cruce, un personaj atât de fascinant, încât a fost propus pe lista patrimoniului viu UNESCO.

Nea Ion e ceteraș, are vreo 80 de ani, a „furat” meserie de la Frații Petreuș și, de-a lungul carierei sale, a călătorit prin întreaga lume și a întâlnit oameni de stat sau personalități despre care am auzit din manualele de istorie. Povestește savuros, într-un limbaj ce abundă în arhaisme, peripețiile lui de prin turnee, istoria locului sau anecdote despre oamenii importanți care i-au vizitat pensiunea, punctând momentele importante ale întâmplărilor sale cu un gest larg, memorabil, al ambelor mâini, care mușcă din aer cu ajutorul degetelor.

Iar toate astea se întâmplă în pauzele dintre cântece, în timp ce tu te chinui, ca tot turistul amabil, să dai gata pălinca și nenumăratele feluri de mâncare pe care soția sa, o doamnă extrem de volubilă și plină de umor, le pregătește înainte de a-l compania pe Nea Ion la voce într-o reprezentație inedită și foarte intimă, oferit oaspeților în timpul cinei.

În ceea ce privește oferta turistică a zonei, posibilitățile sunt numeroase dacă ai mașina la îndemână. Evident, turul cu Mocănița, care începe din Vișeul de Sus, trebuie bifat, la fel și vizita la Cimitirul Vesel din Săpânța, iar lângă ele aș pune și o vizită la Muzeul Țărăncii Maramureșene din Dragomirești, unde am întâlnit o ghidă plină de substanță și feminism din ăla sănătos, aprig, de la țară.

Pentru Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetul Marmației îți recomand din start să aloci o zi și câteva pachete de șervețele, căci e cea mai bună și, totodată, cea mai dureroasă lecție de istorie de care poți avea parte în România. Iar dacă vrei să calci pe urmele Prințului Charles și în Maramureș, poți merge la Breb, care e probabil cel mai vizitat sat din zonă, datorită felului în care tradițiile și arhitectura au fost conservate, spre deosebire de restul satelor, în care culorile stridente ale viloaielor cu balustrade de inox îți zgârie retina mai rău decât un video cu Diana Șoșoacă.

Încep abrupt cu un spoiler culinar: Vama e locul unde am mâncat cei mai aromați și bine gătiți hribi din toată viața mea. E produsul cu care localitatea din nordul Bucovinei a căpătat faimă și se găsește în diverse combinații în meniurile tuturor pensiunilor agroturistice din zonă, având chiar și un festival dedicat, care în vremuri normale se întâmpla la finalul fiecărei toamne, și are pe line-up borș de hribi, tocăniță de hribi cu smântână și mămăliguță, zacuscă și chifteluțe de bureți sau sarmale cu ciuperci de pădure.

Pentru pairing, îți recomand băuturile alcoolice pe bază de fructe de pădure, dar și o scurtă vizită la „crucea de jurământ a bețivilor” din curtea bisericii vechi a comunei, care datează din 1894. Ca idee, crucea de jurământ a bețivilor e un monument de forma unei cruci ridicat cu prilejul jurământului de a se lăsa de băutură, în prezența unui preot, în unele localități din Bucovina.

Numită așa după vechiul punct de control în care se vămuiau mărfurile din Moldova spre Transilvania și Ungaria și înapoi, Vama e o localitate cu o istorie ce merge cel puțin până la 1400, pe vremea lui Alexandru cel Bun, și pe care am descoperit-o grație fotografiilor lui Sorin Onișor, dar și prin intermediul unora dintre documentarele realizate în cadrul atelierelor Aristoteles Workshop, care au ca personaje principale oameni ai locului și poveștile lor, filmele fiind disponibile pe Cinepub.ro într-o categorie dedicată.

E unul dintre puținele sate din România unde localnicii încă se mai ocupă cu meșteșuguri tradiționale ce ar plictisi de moarte Tik-Tok-ul fără un fundal muzical adecvat zilelor noastre - țesutul și toarcerea lânei, cioplitul pietrei, prelucrarea lemnului sau încondeierea ouălor - și găzduiește, la Muzeul Oului, cea mai mare colecție din România de ouă rare și încondeiate din toate colțurile lumii.

În ceea ce privește așezarea sa, generoasă în dealuri, munți și păduri, Vama e locul perfect unde să-ți stabilești tabăra de bază pentru explorarea împrejurimilor: mănăstirile Voroneț și Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul, salina Cacica, Casa memorială Ciprian Porumbescu din localitatea care îi poartă numele, Pietrele Doamnei din masivul Rarău sau Cetatea de Scaun a Sucevei, care pentru informarea nativilor digitali, a fost construită de Petru I Mușat și fortificată de Ștefan cel Mare, nu de Ștefan Mandachi. 

Cel mai mic parc național din România (puțin peste patru mii de hectare) se află în partea central-nordică a județului Vâlcea și face parte din Munții Căpățâni. Are o poveste frumoasă, e primul parc care s-a născut dintr-o inițiativă cetățenească și a fost înființat de o organizație non-guvernamentală, cu focus pe conservare și dezvoltare economică durabilă la nivel local. Chiar dacă n-am ajuns încă acolo, Buila-Vânturărița se află pe lista mea de destinații pentru această vară, bifând ambele mele pasiuni: drumețiile montane și arhitectura tradițională.

Parcul are șase puncte de intrare, din care cel puțin trei pot fi locuri de cazare (Costești, Bărbătești, Olănești), și adăpostește peste 23 de tipuri de habitate. Printre obiectivele turistice din Buila-Vânturarița găsești peșteri, chei spectaculoase și sălbatice, poieni magnetizante de ghiocei și orhidee, mânăstiri și schituri, precum și zone de escaladă. 

În vara anului trecut, mi-au apărut pentru prima dată în newsfeed postări din parc, altele decât cele ale fondatorului său, Florin Stoican, sau ale prietenilor mei ecologiști, ceea ce înseamnă că zona câștigă popularitate și, implicit, se dezvoltă. Îmi place să cred că e o destinație despre care o să tot auzim la superlativ în următorii ani. 

Magnet turistic pentru evadările de weekend ale clujenilor, precum și populară destinație de iarnă grației pârtiei de schi pe care o găzduiește, Mărișelul se poate vizita în tihnă vara sau chiar și târziu în septembrie, cum am făcut-o eu anul trecut. E localitate rurală ecologică, cel mai întins platou montan locuit din Apuseni, situat la 1.250 de metri altitudine, și probabil și cel mai întins sat din Europa, având în jur de 85 de kilometri pătrați și aproximativ 600 de gospodării. 

Aici și-a dat-o Avram Iancu cu maghiarii până i-a julit în 1848, în Revoluția din Transilvania, unde s-a remarcat ca puternică figură feminină Pelaghia Roșu, fiică a Mărișelului, comandanta armatei de femei ce a pus pe fugă inamicul într-un atac-surpriză călare. Despre istoria și legendele locului poți afla mai multe printr-o vizită la biserica satului, ce-i are pictați pe pereți pe eroii locului: Horea, Avram Iancu și Pelaghia Roșu.

Mărișeul e tot ce mi-am închipuit despre Țara Moților încă din copilărie, când mă uitam cu bunicii mei la Tezaur Folcloric și reportaje turistice pe TVR: case tradiționale din lemn, gospodării și fânețe ce se întind pe dealuri, păduri și pajiști, cai și vaci. Iar pădurile din împrejurimi abundă în ciuperci și fructe de pădure, printre care cele mai ecologice afine, ce sunt folosite și în cosmeticele Vichy, după cum am auzit prin sat. Flora spontană a Mărișelului o găsești, de altfel, și în produsele brandului local numit Cămara de la Munte, de unde m-am blindat cu ceaiuri, dulcețuri și siropuri fără zahăr, precum și zacuști de-mi plouă-n gură numai când mă uit la ele.

Ceea ce îi lipsește acestei zone sunt traseele turistice marcate, care să pună în valoare oferta culturală, precum și cea naturală. Din acest motiv, am ajuns să explorez, folosind parțial mașina, locuri ce se află la distanțe cuprinse între 30 de minute și maxim două ore depărtare de Mărișel, precum traseele Cabana Vlădeasa spre Vârful Vlădeasa și Cascada Vălul Miresei spre Vârful Lespezi, dar și arborele sequoia din Rogojel, ce are vreo 150 de ani și 40 de metri înălțime, cetatea Liteni din Valea Iara sau lacurile Beliș și Tarnița, acestea din urmă fiind cele mai apropiate de sat. În fine, partea bună e că drumurile către aceste obiective sunt noi și traversează peisaje mirifice, iar zvonurile sunt că vor apărea curând și trasee marcate pe lângă sat. 

Deloc de ignorat, în Apuseni, ca și în Maramureș sau Bucovina și multe alte zone pitorești ale României, sunt peisajele dezolante ale versanților pe care s-au făcut tăieri la ras, care ne reamintesc constant despre prăpădul pe care îl facem în cursa nebună către casa de marcat de la Ikea. De aceea, îți reamintesc, înainte de a pleca în vacanță, că și turismul trebuie practicat în mod responsabil, fără a tulbura zone recunoscute pentru liniștea lor, flora și fauna, și fără a lăsa după tine urme ale lumii în care trăim. În definitiv, locurile astea sunt tot ale noastre.

Simona Rădoi e PR în industria cinematografică și fost jurnalist. Pe lângă cinemaul autohton și problemele lui, pe Simona o preocupă și sănătatea planetei: a lucrat pentru Greenpeace Romania și a promovat filme cu mesaje sociale sau de mediu. Îi place să călătorească, iar haștagul ei preferat e #RomaniaIsMyCountry.