pierderea unei sarcini cand esti barbat trans
Colaj de Cathryn Virginia | Fotografii via Getty and Freddy McConnell   
LGBT+

Cum e să pierzi o sarcină ca bărbat trans

„Am pierdut mai degrabă povestea pe care mi-o spuneam mie însumi.”
28.1.21

Uite că a venit și momentul celui de-al doilea articol dificil. Nu mai sunt gravid. Fertilizarea in vitro de care ți-am povestit inițial nu a fost un succes. Urma să intru în a șasea săptămână de sarcină; încă devreme, dar ar fi fost momentul în care ecograful să detecteze pentru prima oară bătaia inimii fetusului.

Publicitate

Acel embrion în vârstă de cinci zile mi-a fost transferat din suspensia criogenică delicată. Mi-a fost implantat unde trebuia și a declanșat eliberarea așa-zisului hormon de sarcină HCG.

Apoi, la o săptămână după transfer, am observat o hemoragie. În timp ce făceam față disforiei care vine la pachet cu tot ce citești despre sarcină (nu te obișnuiești niciodată cu asta), am căutat niște răspunsuri. Dar nu am găsit nimic. Care este diferența vizibilă dintre sângerările din primul trimestru și pierderea timpurie a sarcinii? Să știi că nu este nicio diferență.

„Hemoragia de la implantare”, așa cum este descrisă în multe locuri, se întâmplă când un embrion se așază în căptușeala uterină. Am citit mult despre asta, inclusiv că nu există nicio dovadă științifică care să demonstreze că din cauza implantării are loc sângerarea. Cu toate astea, pe seama ei se pune adesea sângerarea pe care o experimentează în jur de 20 la sută dintre persoanele gravide, dintre care cel puțin jumătate ajung să aibă o sarcină sigură. Oricum ar fi, am îmbrățișat termenul și am încercat să mă relaxez.

Publicitate

O săptămână mai târziu am continuat să am sângerări. De data asta sângerarea nu s-a mai oprit. În ajunul anului nou am condus preț de două ore ca să fac o analiză de sânge ca să verific nivelul HCG. Era foarte scăzut. Împreună cu copilul meu am căutat sprijinul celor care ne-au fost aproape în perioada pandemiei, adică mama, taică-miu vitreg și fratele meu de 22 de ani care locuiește cu ei. Am ieșit la plimbări prin frig și am luat mese calde ca să ne ajute să facem față așteptării unui al doilea test de sânge. Ai nevoie de două teste pentru comparație și ca să ai un răspuns concludent; HCG în creștere = încă ești însărcinat/ă, HCG în scădere = pierderea sarcinii. A

Am așteptat cu o răbdare stoică.

În dimineața celui de-al doilea test hemoragia era mai abundentă. În parcarea de lângă clinica de fertilitate am ales un colț retras unde nimeni nu mă putea vedea accidental. Mi-am verificat boxerii și am văzut un cheag de sânge. Mi s-au umezit ochii, așa că i-am închis și am respirat adânc. Am văzut sacul gestațional.

Ăsta a fost răspunsul meu definitiv.

M-am simțit ca un student la medicină observând lucrurile astea. Am fost șocat, trist și aproape să izbucnesc într-un râs maniacal. Nu am plâns, dar îmi doream. M-am simțit recunoscător că eram singur și ca și cum aveam nevoie să exclam unei alte persoane: „Ce dracu?”. În mare parte doar am oftat.

Testul de sânge nu a făcut decât să-mi confirme ce știam deja și ce lăsasem să se cristalizeze în mintea mea în ultima săptămână.

Publicitate

În urmă cu șase ani, ca bărbat trans proaspăt declarat, nu mă interesa câtuși de puțin sarcina. În urmă cu cinci ani, când am aflat că unii bărbați trans își întemeiază astfel familii, m-a îngrozit. „Dacă aș face astaintenționat… în public…. Oare aș supraviețui? Aș mai fi în continuare trans? Am voie? Oare toți oamenii pe care îi iubesc mă vor respinge și-mi vor spune că s-au săturat de aberațiile mele?

Când mă gândeam în general la sarcină îmi veneau în minte stereotipurile alienante și o experiență specială, construită cultural, inscripționată cu cuvântul FEMEIE. Nu am fost niciodată scârbit de asta, am fost crescut într-un corp și un mediu foarte pozitive la adresa sarcinii. Doar că nu m-am gândit niciodată la subiectul ăsta dincolo de limitele sociale și istorice. De fapt, tot ce m-a învățat societatea cis despre rolurile de gen, și tot ce am aflat de la doctori despre ce înseamnă să fii trans, m-au încurajat să abandonez ideea de a fi părinte.

Pierderea este mai ușor de tolerat prin recunoașterea faptului că a fi însărcinat/ă este ceva de care mă tem, chiar și atunci când lucrez la asta.

Pe atunci, să fiu trans a însemnat să-mi fac corpul să se încadreze într-un anumit model: păros, suplu, în forma de V, piept plat, voce gravă și mâini mari. Bineînțeles că sarcina nu avea niciun loc în imaginea respectivă, dar, mai mult de atât, faptul că eram trans cerea și o manifestare fizică. Asta era ca să primesc validarea celor ale căror opinii, spre deosebire de ale mele, le prețuiam. Nu mă înțelege greșit, schimbările astea fizice încă îmi aduc bucurie și confort, dar cu toate astea nu mă mai definesc, și nici opiniile altora.

Publicitate

De-a lungul timpului, datorită tranziției, mi-a crescut încrederea în mine, iar dorința de a avea o familie s-a întărit. Am căutat și am găsit mai multe exemple de părinți queer și trans, de femei cis care refuzau să lase reproducerea să le definească și de bărbați cis (adesea tați gay) care vorbeau despre cruzimea lor. Cu toate astea, ideea înspăimântătoare și distantă a sarcinii s-a transformat într-o opțiune validă, pragmatică și simplă de a-mi purta în pântec propriul copil ca să-mi întemeiez o familie. Ideea de „sarcină” a crescut și s-a micșorat în același timp; un cuvânt minor care denotă ceva atât de larg, pe care fiecare dintre milioanele de oameni care trec prin ea o experimentează și înțeleg diferit.

Acum înțeleg că eu și corpul meu suntem trans, indiferent ce face sau ce îi fac eu lui. Îmi înțeleg fertilitatea sănătoasă ca pe una dintre nenumăratele funcții ale corpului meu trans. Decizia de a-l folosi este importantă pentru autonomia mea și dreptul de a face ce vreau cu el. Totul poate suna radical, dar nu se simte deloc așa. Se simte ca un obiect final al dorinței mele de o viață de a fi tată. Toți oameni trans sunt diferiți fiindcă toți oamenii sunt diferiți, dar, pentru mine, asta este doar o parte, neseparată, de a fi un bărbat trans. 

Cu toate astea, nu înseamnă că sarcina mi se pare simplă sau o plăcere. Pentru unele femei, bărbați trans și oameni non-binari, poate fi un sentiment care te face să te simți puternic/ă fizic, cât și să te afirmi la nivel psihologic. Îmi amintesc că am auzit la un moment dat un bărbat trans care a descris sarcina ca fiind experiența care l-a ajutat cel mai mult să-și afirme masculinitatea. Nu am putut să empatizez în totalitate cu el și m-am simțit puțin invidios. Tot ce am putut să fac a fost să privesc înainte până la punctul când urma să se termine, când noul corp străin va fi aici ca să dovedesc că totul merită, și ca să-mi spun o poveste naivă despre cum va fi drumul până acolo. 

Publicitate

Fiindcă pierderea pe care o simt este de fapt mai mult despre povestea pe care mi-o spuneam mie însumi. A început cu tratamentul de fertilizare in vitro ca la carte. Apoi urma să fiu gravid în același timp cu doi prieteni, unul dintre ei tot tată trans. Urma să am un copil vara. Asta suna mai ușor, mă gândeam eu. Copilul urma să se nască și să-mi completeze familia înainte să împlinesc 35 de ani. De ce a contat nu-ți pot spune exact. Acum că mai am de așteptat câteva luni realizez cât de arbitrară a fost o mare parte din „planul” ăsta și mă eliberez de el.

Să te eliberezi este mai ușor când nu ai de ales, chiar dacă te trezește cu cruzime la realitate. În sufletul meu știu că nu m-am gândit niciodată la pierderea sarcinii ca la o posibilitate. Într-o oarecare măsură, faptul că am auzit de la o vârstă fragedă că mă trag dintr-o „familie fertilă” (scârbos, știu), m-a făcut să mă simt invincibil din punctul ăsta de vedere.

Nu pot să nu mă gândesc la primul articol pe care l-am scris despre rușinea de a pierde o sarcină. A fost părerea mea sinceră. În egală măsură a fost pur teoretică. Acum că mi s-a întâmplat mie, se manifestă cumva acea eliberare queer de care am vorbit?

Din fericire, da. M-am analizat și mi-am dat seama că nu simt niciun resentiment la adresa celui care am fost în urmă cu două săptămâni, pentru că am pavat drumul pentru această „dezamăgire” publică, care evident că nu este deloc așa. Cred că scrisul în sine m-a ajutat, faptul că am combinat cum sunt eu ca persoană cu teoria. Deci rubrica continuă. 

Publicitate

Pierderea este mai ușor de tolerat prin recunoașterea faptului că a fi însărcinat/ă este ceva de care mă tem, chiar și atunci când lucrez la asta. Sunt încrezător că nu sunt singur în paradoxul ăsta. Da, încă aș prefera să mai fiu însărcinat după prima încercare; sunt nerăbdător și am un buget limitat. Cu toate astea simt că datorez disforiei mele să accept că ce experimentez este o eliberare profundă pe termen scurt. Mă bucură faptul că mă întorc la viața mea obișnuită, că-mi pun în sertar medicamentele și vitaminele de gen și că beau o bere cu tăică-miu vitreg după ce am petrecut o zi întreagă cărând lucruri grele din beci.

Iubesc să fiu tată. Mi-a plăcut și experiența de a da naștere primului copil. Dar mai știi ce e grozav? Să mă simt liber acasă (singur) în propriul corp. Îmi păstrez aproape consolarea asta și mă bucur de ea, până vine momentul să încerc din nou să rămân însărcinat.