Luptătorul de MMA care-i și drag queen

Cred că putem fi de acord că lumea artelor marțiale mixte, a boxului fără mănuși și a drag-ului nu se intersectează prea des. Dar în Diego Garijo, un bărbat optimist de 41 de ani, acoperit de tatuaje ca de pușcăriaș, care se vede luptător, pictor și entertainer, aceste forme de artă au fuzionat.

Născut în Guanajuato, Mexic, Garijo a intrat ilegal în SUA când era copil. După ce a servit câteva condamnări în închisoare în tinerețe, cariera lui Garijo ca luptător profesionist de MMA a înflorit în 2006. A avut șapte câștiguri înregistrate în ring până o dezlipire de retină i-a stagnat progresul. Dar chiar și cu o pierdere parțială a vederii tot nu a putut să-și îngroape luptătorul interior. În 2018 Garijo s-a întors la un sport și mai sângeros: boxul fără mănuși, unde are o victorie și o înfrângere.

În ring, Garijo este cunoscut ca ferocele Dos Pistolas (Două Pistoale), dar pe scena drag din San Diego, este cunoscut ca Lola Pistola. O joacă pe Lola de peste un an și o vede ca pe o extensie naturală a creativității lui. După părerea lui, drag-ul și artele marțiale mixte nu sunt în contradicție. De fapt, crede că funcționează foarte bine împreună.

Ca să aflu mai multe, m-am întâlnit cu Garijo să vorbim despre tocuri, knockout-uri și masculinitate toxică.

VICE: Salut, Diego! Ce doare mai tare: să fii lovit în față sau să te epilezi cu ceară pe picioare?
Garijo: Epilarea e nasoală, dar știi ce e și mai rău? Să-ți rupi o unghie din acril. E un coșmar. Când vine vorba despre pumni în față, nu mă deranjează.

Ai normalizat pumnii în față?
Da, pot să primesc pumni. Nu sunt un luptător foarte tehnic, dar dau tot ce am mai bun într-o luptă. Nu mă dau bătut, indiferent de câte ori sunt lovit. De asta îi înving adesea pe luptătorii care sunt mai buni decât mine.

De ce te-ai apucat de box fără mănuși?
M-am retras din liga sporturilor profesioniste de luptă în 2012 după ce mi s-a dezlipit retina. Doctorul mi-a putut salva ochiul, dar nu mai văd atât de bine cu el. M-a atenționat că același lucru mi se poate întâmpla și la celălalt ochi. Dar nu am fost pregătit să nu mai lupt. Așa că m-am apucat de box fără mănuși. Am vrut să încerc fără mănuși. Am vrut să îl simt pe bune. Ador să mă bat. Probabil că mi-aș risca vederea pentru asta.

Cum te-ai apucat de drag?
E o poza cu mine la șase ani în care port sutienul și chiloții mamei. M-a crescut singură și am avut doi veri gay, așa că nu am fost expus la multe stereotipuri masculine tradiționale. Poate de asta pot fi foarte feminin. Cred că oamenii se întreabă dacă sunt gay, dar ei nu înțeleg că feminitatea și preferințele sexuale sunt două lucruri complet diferite.

Dar ce te-a făcut să dezvolți o pasiune pentru drag?
În urmă cu câțiva ani am făcut un curs de inteligență emoțională. Ni s-a spus să ieșim din zona de confort. Îmi place să vorbesc în fața multor oameni și să fiu în centrul atenției, dar când mi-a trecut prin minte cuvântul „drag” am știut: la naiba, asta e! M-am aruncat în asta cu capul înainte. M-am apucat de cursuri de dans, mi-am pus cercei în urechi și mi-am epilat corpul. Am învățat cum să merg pe tocuri și cineva m-a ajutat cu ținutele.

Ce energie aduci în spectacolele de drag?
Înainte de primul meu spectacol m-am simțit ca înainte de o luptă. La începutul carierei mele în MMA stăteam în aceeași cabină cu adversarul meu înainte de meciuri. Ne uitam unul la celălalt și ne întrebam: Pot să-l bat? Același lucru a fost la prima mea competiție de drag. O cameră mică, opt adulți, toată lumea se analiza. Nu aveam îndeajuns de multe emoții. Sunt greu de copleșit emoțional. Sau poate sunt doar prea prost să mă tem.

Te-a acceptat imediat comunitatea drag?
Am primit multă susținere de la oamenii din comunitatea drag, la fel și de la cei trans și gay. Dar și de la luptători faimoși și duri. Poate că și ei ascund o parte a personalității pe care le-ar plăcea să o manifeste mai mult.

Vezi asemănări dintre artele marțiale profesioniste și drag-ul?
Artele marțiale ne arată frumusețea oamenilor care depășesc o mare rezistență. În drag este despre depășirea masculinității toxice. Oamenii trans de culoare sunt printre cei mai oprimați dintre toți. Și au cele mai mari rate de suicid. Ar trebui să fie susținuți, nu marginalizați.

De unde ți se trage setea pentru extreme?
Când eram copil eram convins că lumea urma să se sfârșească. Când aveam șase ani și încă mai locuiam în Mexic, un misionar a sunat la ușă. Nu am răspuns, dar prin ușa închisă mi-a spus că „trăim apocalipsa”. Mi-a rămas în cap. Dacă vedeam o știre despre un dezastru natural eram convins că urma sfârșitul lumii. Poate că de aia sunt și o persoană atât de impulsivă.

Deci nu este o decizie conștientă să cauți adrenalina?
Multe lucruri le fac fiindcă am fost hărțuit când eram copil. M-a făcut să mă simt mic, ca un străin. Mereu mi-a fost rușine de tot. Poate de-aia am și creat o personalitate care nu are rușine. Am fost atât de umilit când eram copil, încât mi-am jurat că nu voi mai permite așa ceva niciodată. De aia fac un pas în față în luptă atunci când alții ar face un pas în spate… Dar am mereu cu mine trauma copilăriei. Mă lupt zilnic cu ea.

Dar pare că ai găsit un mod prin care să-ți exteriorizezi problemele.
Da, arta și luptele. Într-o zi proastă fac antrenamente și mă lupt cu amicii. Nu fiindcă vreau să lovesc pe cineva, ci pentru că vreau să încasez niște pumni. Apoi mă voi simți mai bine. Când lupt, toate celelalte probleme devin insignifiante; totul se rezumă la rezistența în luptă.