Am făcut Dublinul pe ieftineală ca tot românul și era să-i fac un handjob colegului de cameră

Știi momentele alea când îți apar random reclame la călătorii super low cost cu avionul? Ei bine, prin august am dat peste una la un zbor București–Dublin, dus-întors, pentru 40 de euro. Așa că am zis să-mi asigur o mini vacanță de toamnă, așa mai pe ieftineală, să nu mă apuce depresia până în iarnă. Am luat biletul imediat.

Prin septembrie am căutat și-un hostel. L-am ales pe cel mai ieftin de pe Booking, dar o cunoștință care știe orașul m-a sfătuit să iau mai pe centru, aproape de râul Liffey, care taie orașul de la vest la est în două jumătăți egale. Așa că am rezervat altă cazare, doar un pic mai scumpă. Ca să-mi iasă sub 100 de euro, n-am luat cameră pentru toate cele cinci nopți ale city break-ului meu, ci doar pentru trei. Cum avionul ajungea super târziu la dus și pleca super devreme la întors, am socotit că lumea mai doarme și prin aeroporturi câteva ore. 

Zis și făcut. Pe 7 octombrie am plecat cu Ryanair, companie irlandeză, pe la 12 noaptea ora noastră, cu vreo oră întârziere, și am ajuns acolo pe la două, ora lor, după ce am ascultat niște povestiri din „Dubliners” al lui Joyce, în lectura lui Colin Farrell. N-am rămas în aeroport, pentru că pe etajul cu restaurante închise era full de lume care dormea pe fotolii și pe jos, ca într-o autogară de țară, și eram nerăbdător să ajung în oraș.

Era deja patru și ceva când am luat primul tramvai către centru – doar doi euro față de opt busul expres –, și cum n-aveam bilet și nu mergea achitat cu cardul, nu i-am plătit nici pe ăia.

Am coborât unde zicea Google Maps că trebuie, pe O’Connell Street, un bulevard impunător, plin de statui, printre care și eroul naționalist al cărui nume îl poartă strada acum. Tot acolo e o țepușă metalică, pe locul unde IRA a bombardat în 1966 o statuie a generalului britanic Nelson. La 120 de metri înălțime, îi dă rușine celei din Piața Revoluției, cu toate că n-are cartof.

Am trecut podul O’Connell peste Liffey spre malul sudic și mi s-a părut că peisajul seamănă teribil cu cel dâmbovițean de la podul Izvor. Spre ora cinci, energia m-a cam părăsit și nu știam ce să mai fac cu mine, așa că m-am gândit să văd care-i treaba pe la hostel. Am ajuns repede la el, în inima cartierului Temple Bar, epicentrul vieții de noapte a orașului.

I-am zis tipului de la recepție că avionul meu a întârziat și n-am mai putut ajunge unde trebuia să petrec noaptea, așa că m-a lăsat în cele din urmă să dorm pe o canapea din sala de la parter, cu condiția să achit pe loc rezervarea. Am dormit acolo ca un prunc, iar pe la zece, când m-am trezit, la mesele de pe lângă mine era lume care lua micul dejun.

M-am spălat, am halit și eu un sandviș cu șnițel de acasă, am băut un ceai moca și mi-am luat picioarele la spinare, pentru că era o sâmbătă superbă cu soare, și pe avizierul hostelului am văzut un anunț despre un tur ghidat prin centru, gratuit.

Am dat de ghid și de participanți pe o străduță din apropiere, plină de clădiri pictate cu street art, și m-am ținut după ei vreo jumătate de oră, cât am trecut pe la castelul Dublin. Cum mă tot opream să fac poze, m-am pierdut în scurt timp de grup, și nu mi-a părut rău, deși de la ghid am aflat că irlandezii se trag direct din celți și că exact în locul ăla fusese cândva o baltă neagră – Dubh Linn, pe limba celților. Peste celți au venit apoi vikingii, normanzii și anglo-saxonii. Dar era totuși prea multă vorbărie pentru cât de puține lucruri am văzut.

În ziua aia, până m-am reîntors la hostel rupt, pe la șase seara, am vizitat singur următoarele: Dublin Castle, muzeul Beatty, cu artefacte istorice donate Irlandei de un magnat american proprietar de mine, St. Patrick’s Cathedral – unde se află mormântul lui Jonathan Swift – și o bucată bunicică din partea centrala de sud, până la St. Kevin’s Church și după aceea înapoi în centru, unde am mai văzut o grămadă de biserici și de catedrale, pe care le-am găsit însă închise. 

Când sunt acasă, bisericile mă lasă complet rece, dar când mă găsesc în altă țară, le caut mai ceva ca o cetățeană vârstnică în pelerinaj. Iar Irlanda, unde religia a avut o influență enormă până de curând, are vreo 12–13 tipuri de biserici doar creștine: irlandeză, anglicană, catolică, presbiteriană, baptistă, luterană etc.

În continuare, planul era să fac check-in-ul ca lumea la hostel, să dorm o oră și să mă întorc pentru un tur de seară prin Temple Bar. Camera – cu șase paturi suprapuse și câte două dușuri și două toalete separate – era aproape goală la momentul ăla. Am constatat cu plăcere că patul meu era jos, lângă ferestrele care dădeau spre râu. Din păcate, m-am prins mai târziu, era și în dreptul unei stații importante de autobuz, așa că agitația ajungea până la mine prin două geamuri rabatabile, împreună cu fumul de weed, iar din pat vedeam direct în autobuzele cu etaj.

Într-un alt pat în partea de jos stăteau înghesuite două tinere, ceea ce n-am mai văzut nicăieri; plecau seara și se întorceau spre dimineață. Până seara, mai toate locurile au fost ocupate, în mare parte de tipi care au stat doar o noapte, cea mai enervantă categorie de colegi de cameră – de regulă sunt necomunicativi și nu-i mai vezi niciodată. Nu cred că era zece când am adormit, prea obosit să mai ies în oraș.

Long story short, în cele patru zile full pe care le-am avut în Dublin, doar una înnorată și cu vreo două ore de ploaie, am împărțit orașul de pe harta turistică în patru zone și mi-am propus să le explorez sistematic. Cu excepția a patru–cinci muzee, mai ales Joyce Museum, și a distileriilor de whisky, în special Jameson, am văzut cam tot ce-mi doream de pe harta turistică. 

Ca să închei cu partea de vizitat, uite ce-ar fi de văzut și de evitat, după mine. Galeria Națională de Artă e obligatoriu de văzut, pentru că au multe nume mari din istoria artei europene, pe când Muzeul de Artă Contemporană poate fi foarte bine ocolit – o expoziție mică, deloc impresionantă, care are mai ales artă ultra contemporană ieri, expirată azi. Ambele sunt gratuite pentru expozițiile permanente.

Guinness Storehouse e mare, kitschos și plictisitor, plus teribil de scump la 30 de euro, dar berea la pint inclusă în preț e peste cea de magazin. Însă barul de sticlă de deasupra clădirii e fabulos. Sari peste muzeu, și mergi direct la bar.

Dublinia – un fel de muzeu turistic al Dublinului cu multe diorame, filme și jocuri interactive, care se presupune că ar fi fun pentru tineri – cu un bilet la 15 euro, poate fi ocolit. În general, muzeele repetă aceeași poveste pe partea de istorie, deci dacă o prinzi într-un loc cum ar fi Muzeul de Arheologie (gratuit), Little Dublin Museum sau Dublin Castle, e suficient.

Biblioteca veche din campusul Trinity College, cu statuia lui Edmund Burke la intrare, cu The Long Room și cu manuscrisul biblic bogat ornamentat „The Book of Kells”, din sec. VIII, e prea faimoasă și instagramabilă ca să n-o vezi, dar și aici o să lași aproape 20 de euro. De la Muzeul de Literatură n-aș putea zice că am rămas cu ceva, în afară de frumusețea clădirii, cu o parte modernă încapsulată într-una veche, și numele câtorva scriitori irlandezi mai importanți, de care auzisem oricum. Literatura, totuși, se citește.

Grand Canal Quay și Bord Gáis Energy Theatre sunt de neratat, mai ales că zona a trecut printr-un proces de regenerare urbană prin 2010. Dintre catedrale nu tre’ să ratezi St. Patrick și Christ Church, chiar dacă biserica St. Audoen’s e mult mai veche. Desigur, Temple Bar și partea de la nord de Liffey din orașul vechi trebuie văzute, mai ales seara, pentru puburi, restaurante, teatre, localuri cu muzică live sau muzee mai neconvenționale, precum muzeul rockului irlandez sau al whisky-ului. Clișeul despre viața de noapte a Dublinului se confirmă.

Cel mai mult mi-a plăcut să iau la pas cartierele centrale, cu străzi, bulevarde și clădiri de toate felurile, de la cele industriale de cărămidă pământie, la cele medievale cu grinzi de lemn și de la cele victoriene impunătoare la cele moderne mai convenționale și mai fistichii. 

Bulevardul Westmorland cu statuia lui Thomas More, campusul Trinity College, Merrion Square și parcul St. Stephen’s Green, lângă care a locuit și unde se află o statuie cu un Oscar Wilde șugubăț, cu care se pozează liceenii, zona cu clădirile Parlamentului și Guvernului și muzeele din jur o să-ți rămână în amintire mai bine decât bisericile și exponatele din muzee.

Cât privește mâncarea, în afară de supermarket și fast-food-uri, am intrat de două-trei ori în restaurante pentru o masă mai fancy. Într-un loc am mâncat pentru prima oară stridii, o delicatesă tradițională în Irlanda, lângă un draft de Guinness și apoi o cafea irlandeză ca la carte, cu whisky și Bailey’s – o nebunie la pahar de sticlă cu picior și toartă, care te trezește din morți după ore bune de colindat.

În altă seară am zis să încerc boxty, clătite de cartofi irlandeze, doar că la restaurantul respectiv veneau cu un sos și friptură de vită, așa că numai gustul lor nu l-am prins. Mai memorabil a fost un chowder de fructe de mare. De ambele dăți am lăsat în restaurant câte 40 de euro și n-am regretat, dar se putea și mai bine.

Dar să revin la lucruri mai importante: cam din a doua zi a început să mă chinuie o horneală de zile mari. O fi fost de la stridii, m-o fi ajuns și singurătatea. Printre catedrale și muzee am tot stat pe Grindr, inclusiv la hostel. Am stat de vorbă cu tipii mai okay din apropiere, dar urăsc date-urile prin aplicații și oricum n-am succes la bunăciuni, iar bani de escorți de Dublin nu produc, așa că situația a început să ia proporții.

În a doua noapte în camera de la hostel a venit o serie nouă de roommates, mai mult sau mai puțin interesanți. Printre ei, un francez brunet cu ochi negri vii, cu un look vag middle-eastern, înalt și ciolănos, la vreo treizeci de ani, cu un barbișon stufos și o atitudine de băiat de treabă. 

La început nu l-am băgat în seamă prea tare, deși respirația și prezența lui atât de aproape deasupra mea mă tulburau. Dar apoi am observat că la câțiva metri de mine pe Grindr apărea un tip care semăna suspect de mult cu vecinul meu de pat. Așa că dimineața, după ce deja plecase, i-am dat un mesaj: „I think you sleep above me :)”. A răspuns cu „Haha, exactly”, ceea ce mi s-a părut încurajator, așa că am plusat cu „Almost on top”, după care n-a mai urmat nimic.

În seara aia, când m-am întors la hostel patul de deasupra era gol și răscolit – tipul plecase. Sau cel puțin așa credeam. Pe la două în noaptea aia a apărut un grup întreg de petrecăreți, printre care francezul cu încă doi tovarăși de-ai lui care stăteau în aceeași cameră, cele două fete care împărțeau un pat, și un tip slăbuț, irlandez cred, care mânca de zor dintr-o lasagna de supermarket, răspândind mirosul în toată camera.

Nu știu cum mi s-a năzărit mie atunci că la ora aia toată lumea o să adoarmă imediat, și era de ajuns dacă întindeam o mână pe partea dinspre geam ca să ajung în dreptul patului de sus, fără ca nimeni să poată vedea ce se întâmpla acolo, pe întuneric, lângă draperia trasă la maxim.

Odată stinsă lumina, am intrat pe Grindr, unde am dat de colegul meu de pat și fără să ezit prea mult i-am zis direct ce aveam de gând: „I can give you a handjob if you stick your dick out on the left side”. Am mizat pe naturalețea abordării directe între doi tipi de pe Grindr. Mi-a băgat din nou haha-ul, dar a adăugat imediat că nu poate, pentru că în cameră era și frati-su și i-ar fi fost imposibil să aibă erecție.

L-am asigurat că n-o să ne audă nimeni, pentru că toată lumea o să doarmă rapid. Mi-a răspuns că și el o să facă la fel, pentru că dimineață trebuie să se scoale devreme ca să plece la aeroport. „But it was nice of you to ask”, a adăugat.

Am lăsat-o baltă, iar la scurt timp m-am aranjat singur fără cel mai mic zgomot. Restul tripului n-am mai avut niciun imbold de genul ăsta, iar în ultima seară în Dublin eram prea terminat ca să mă mai gândesc la sex. Ceea ce mă aduce la finalul apoteotic.

După o zi în care am încercat să recuperez din timpul pierdut și să bifez tot ce se mai putea din zona mai puțin explorată din nordul capitalei irlandeze, pe la zece seara, complet epuizat, am socotit că am acoperit esențialul și m-am oprit într-o stație de tramvai, ca să aștept unul înapoi spre centrul centrului.

În afară de micul dejun, mâncasem toată ziua doar un sandviș cu omletă, plus multă Cola Zero în pauzele de tras sufletul. Parcă mă simțeam cam umflat, când dintr-odată m-am trezit că îmi vine totul înapoi pe gât. Mai întâi timid, apoi în jeturi explozive și repetate, trei-patru-cinci, până când, cu ochii în lacrimi, mi-am dat seama că îmi golisem complet stomacul. Arătam ca după o bețivăneală gravă – ceva relativ banal în Dublin, presupun. Imperturbabil, ca un gentleman, m-am șters la gură, m-am suit în primul tramvai și m-am întors pe O’Connell Street.

Am mai stat vreo două ore pe acolo, pentru că în noaptea aia nu mai aveam cazare, iar dimineața la 8.50 decola avionul. Curând m-a luat frigul și cu un puloveraș, un hanorac și jacheta de vânt, tot tremuram. Am decis că mi-a ajuns atâta Dublin și e cazul să iau unul dintre ultimele autobuze spre aeroport. Am plătit biletul cu ultimii doi euro rămași pe cardul meu Leap. La aeroport, m-am instalat în zona din food court unde văzusem că se dormea în noaptea sosirii, care acum era aproape goală.

Am dormit și eu destul de bine, deși după vomă m-a luat diareea, de ale cărei detalii vă scutesc. Cu toate astea, m-am trezit după aproape șase ore de somn destul de odihnit și de bine dispus. Era șapte, aveam aproape două ore până la decolare și eram deja în aeroport, așa că nu m-am grăbit, m-am spălat și apoi mi-a surâs un mic-dejun clasic irlandez de la un restaurant – în fond, identic cu mic-dejunul englezesc. Apoi mi-am făcut drum către control, unde nu numai că era multă lume, dar mai toate bagajele erau controlate manual.

Ca să ajung la o poartă de îmbarcare la mama naibii am făcut kilometri întregi de culoare și am întrecut pe toată lumea care îmi ieșea în cale, chit că eu mergeam cu cârja. Am ajuns la poartă cu cinci minute înainte de ora de decolare, dar arăta închisă de mult și nici picior de personal sau călători prin preajmă.

A fost a doua oară când am pierdut un avion și a fost mai ușor ca prima dată, dar tot am murit de oftică. Am început să dau telefoane la maică-mea și pe la amici să-mi găsească un zbor pe net, în timp ce căutam și eu, și apoi să mi-l și cumpere, pentru că nu mai aveam decât vreo 50 de euro. Am găsit ceva în aceeași zi, cu plecare la trei după-amiază și escală la Londra, așa că n-am mai stat pe gânduri. Biletul era vreo 140 de euro, halal economie. De data asta, ambele zboruri Ryanair au plecat cu întârziere și au închis poarta după ora anunțată pentru decolare.

Cu totul – casă și masă, transport, suveniruri, muzee și atracții –, dar fără biletul de întoarcere cumpărat de urgență, excursia în Dublin m-a costat în jur de 650 de euro, ceea ce pentru cinci zile ar fi chiar studențește, pentru un student din România cu o bursă de măcar 1 000 pe lună. Euro, nu lei.