Cum am petrecut Revoluția din 89 ca student la Politehnică

Revoluția pentru mine a început cu transmisiile de la Timișoara ale postului de radio Europa liberă, pe 16-17-18 decembrie 1989. „Trageți, nenorociților!” sau „ticăloșilor” se repeta în buclă, obsedant, chestie care mi-a indus o senzație de neputință, ideea chinuitoare că ar trebui să fac și eu ceva, dar nu fac.

Conștiința faptului că eram un mizerabil a fost principalul motiv care m-a trimis pe străzi câteva zile mai târziu, deși mi-era frică. Aveam 24 de ani, eram student la Politehnică, în București, în anul III. Frica, difuză dar atotcuprinzătoare, era un soi de condiție de viață generală pentru vremurile alea, un cadru existențial, aplicabil la orice-am trăit înainte de 1989, de la sex la ședințe Uniunii Tineretului Comunist. Presupun că mă obișnuisem cu ea, era chiar viața mea. Și-a multora.

Pentru mine, Ceaușescu a căzut pe un concert al lui Phil Collins, pe care îl vedeam la video cu niște prieteni, pe 22, la prânz, mai precis în momentul în care Coco a intrat pe ușă fără să mai bată la ea, cu două sticle de vin în mână, exultând: „Gata! S-a terminat! E lume pe stradă, unii au scos un televizor pe geam…” Concertul nu l-am terminat nici în ziua de azi, am dat pe TV, unde Dinescu și Caramitru erau cu „Fraților, am învins!”.

După ce am căscat ochii o vreme la televizor, am plecat să apărăm și noi Revoluția, prin oraș, cu un autobuz plin, care circula fără număr din Drumul Taberei. Pe la Moghioroș am coborât, nu mai știu exact de ce, dar cârciuma pieței, La varice, era plină de bețivi fericiți. Mărșăluind alert, cum am presupus că fac revoluționarii, am început să facem semnul victoriei și să strigăm:

Din centru îmi amintesc doar mirosul omniprezent de lumânări și bălțile de sânge în care pluteau bani. Era o tristețe funerară, care dădea realitate și consistență căderii lui Ceaușescu, omologa faptul că lucrurile se schimbaseră ireversibil. „Se terminase”, am conchis și m-am întors în cartier. La ușă, maică-mea m-a întâmpinat cu o mutră îngrozită și, când i-am spus că s-a terminat tot, ne-a arătat ce se întâmpla la televizor. Prin locurile în care făcusem noi în pelerinaj erau alte gloanțe și alți morți. Mulți.

O zi mai târziu, eram în „Groapă”, Politehnica din Militari. Eram convins că acolo era ceva de apărat. Înăuntru, în Rectoratul care era de obicei populat doar de profesori distanți și taciturni, era o nebunie amplificată de ecoul intens al tuturor țipetelor care se țipau, și se țipa tot timpul. Făceam pe vremea aia o revistuță studențească, „ING” de la „inginer” și, dacă ești cu scrisul, ideea cea mai la îndemână în situații de astea e să combați cu pixul și mașina de scris.

Am dat rapid de cei câțiva colegi din redacție care se adunaseră acolo și am scos peste vreo două zile un fel de număr șapirografiat – o metodă arhaică de multiplicare, ca un xerox rotativ -, folosită la cursurile universitare. Dar, în principiu, activitatea de susținere a Revoluției prin scris mi s-a părut destul de repede insuficientă și marginală, în halul de speriat de bombe în care eram.

Ne mutasem din redacția aflată la parter, cu un perete mare de geamuri prin care teroriștii ar fi putut să ne ciuruiască, într-o cameră mai ferită, cu mai puține ferestre, pe care le acoperisem cu niște fișete gri de tablă. Tot la parter. Totuși, pericolul imaginar pândea la toate colțurile și se ipostazia prin tot felul de bubuituri și pocnituri din interiorul Rectoratului. Clădirea poate fi descrisă succint ca o cutie mai mare în care se află o cutie ceva mai mică, ca un hol uriaș și nefuncțional, plin de data asta de urlete și studenți cu puști, plus niște doamne în uniformă.

Doamnele în uniformă s-au dovedit unul dintre catalizatorii evenimentelor, în primul rând prin marea cantitate de pușcoace și cartușe pe care au împărțit-o studenților din depozitul de armament bine garnisit, de la etajul al V-lea al Rectoratului. Habar n-am la ce folosea depozitul, dar știu că amicul Falstaff și-a tras chiar un peseleu (PSL, pușcă semiautomată cu lunetă), mult mai lung și mai șmecher decât pemeurile (PM, pistol-mitralieră, așa le spuneam Kalașnikoavelor în armată).

Doamnele în verde, în schimb, existaseră cu un scop bine determinat, anume să facă armata cu fetele din anul al II-lea și al IV-lea, vara, câte două săptămâni, în „convocări” pentru care provincialele rămâneau în cămin, toată lumea se îmbrăca în verde și instrucția consta în croșetat pe vreun deal și discuții despre viață. Cu siguranță, treaba asta n-avea legătură directă cu miile de puști și pistoale de la etajul al cinci, pe care până la evenimente le păstorise un colonel mascul. Din câte-am auzit, colonelul se dăduse rapid la fund cine știe de ce, lăsând cheile pe mâna doamnelor în verde.

După tot felul de dezbateri și tentative chinuite și fără rezultat de-a „face ceva”, mi-a fost clar că asta nu e destul, că Revoluția trebuie apărată cu arma în mână, nu așa, din vorbe. Auzisem că se face de gardă pe balcoanele din jurul Rectoratului și m-am dus să văd care-i treaba. O distanță mică în sens fizic, dar frica și izolarea din buncărul cu fișete o măreau exponențial.

Am intrat în gardă destul de repede și de ușor. Toată lumea făcea Revoluție, dar garda era o chestie în același timp plicticoasă și periculoasă. Așa că am primit rapid un pemeu și 97 de cartușe. De ce 97? Fiindcă tipul care mi-a pasat două sectoare (încărcătoare) și două cutii a câte 20 de gloanțe, trăsese trei focuri spre Automatică, undeva mai în deal. Mi-a arătat trei geamuri sparte, la rând, fusese trăgător de elită în armată. Din câte-am înțeles, cineva din Automatică își exersase tirul spre Rectorat și el a ripostat, după care și-a dat seama că nu sunt teroriști. Am mai moștenit un pulovăr foarte gros și cam rupt și un țol luat de naiba știe unde, la care s-a adăugat rapid un ochelarist speriat, colegul meu de gardă.

Inițial, garda a fost foarte interesantă, fiindcă Rectoratul e la mică distanță de Ministerul Apărării, unde era festival de pocnituri, trasoare și tot restul. Acolo unde eram noi, pe fațada dinspre Ministerul Apărării, era foarte recomandabil să stai după stâlpii groși de beton care întrerup parapetul balconului, fiindcă din când în când se auzeau și niște țiuieli care cred că erau gloanțe rătăcite. Ochelaristul meu se lungise chiar pe burtă, pe țolul primit, și băgase pușcociul pe sub parapet, printr-o fantă de vreo zece centimetri. Nu știu cum își închipuia că ar putea ochi ceva prin fanta aia altfel decât orizontal, adică la o altitudine de 20 de metri, unde nu prea zburau teroriști. Mă tot certa că nu mă întind și eu pe burtă și mai ales că fumez, iar teroriștii au lunete cu infraroșu și pot detecta țigara.

Consemnul era că împușcăm tot ce mișcă, fiindcă din ordinul nu știu cui, cine mai umbla prin Politehnică după lăsarea întunericului era, clar, terorist. La un moment dat, văd venind pe străduța din laterala Rectoratului o Dacie albă și mă gândesc: am pus-o! Trag piedica, bag cartușul pe țeavă și mă proptesc cumva cu cotul de parapet, îndreptând pemeul spre Dacie. Dacia mergea încet, doar cu luminile de poziție aprinse. Nu știu ce m-a făcut să nu trag. Poate ideea că teroriștii nu pot fi atât de idioți încât să se fâțâie cu Dacia printre corpurile Politehnicii, fie și noaptea, cu farurile stinse. Și faptul că Dacia aia mergea încet.

După treaba asta, garda a devenit destul de repede extrem de plicticoasă. De pe planșeu, de unde se pitulase, ochelaristul emitea tot felul de teorii despre niște boscheți aflați la vreo sută de metri, în care, în opinia lui, pândeau teroriștii. Țigări aveam destule, dar se făcuse frig, la un moment dat m-am enervat definitiv pe el și i-am luat țolul, în care m-am înfofolit. N-avea decât să stea pe burtă pe beton, dacă ținea neapărat.

Lucrurile erau înrăutățite de faptul că nu aveam ceas și mă întrebam când naiba vine cineva să ne schimbe. Minutele treceau fără număr. La un moment dat, în deal, la Ministerul Apărării, izbucnește din nou un mare balamuc. Mă întorc spre ochelarist și îl întreb:

După aia n-am mai scos o vorbă nici el, nici eu. Garda nu se mai termina, trecuseră mult mai mult de trei ore, cât ar trebui să fie un schimb. Târziu de tot, pe la șase sau șapte, am auzit niște mormăieli, apăruse un caporal de schimb, ăla care primește și predă puștile și aduce fraierii noi, ca să-i schimbe pe cei vechi. Trupa a ajuns în fine și la noi, după ce eliberase vreo trei-patru inși din schimb. Dau pușca, sectoarele și cele două cutii. Caporalul, o aschimodie țanțoșă, se miră:

Înăuntru lucrurile se mai liniștiseră puțin, atâta cât se putea. Se apropia ziua, o nouă zi de libertate, și toți așteptam prinderea și procesul lui Ceaușescu. M-am întors în cămăruța noastră, acolo se formase un fel de comitet revoluționar. Cumva, noi, oamenii din redacție, eram un grup organizat, mai puțin isteric ca altele, așa că diverși confrați de revoluție au început să ne ceară diverse lucruri.

Poate mai erau alte cinci comitete, nu știu, dar în orice caz începuseră să apară niște mașini cu ajutoare, iar cantinele din Regie, R2, R3, R…, devenite în momentul de față discoteci, găteau în draci în niște oale uriașe de inox, cu diametrul de vreun metru, carne grasă de porc cu niște cartofi tăiați grosolan, o chestie delicioasă pentru un stomac de 24 de ani și mai ales pe vreme rea. Toate chestiile astea trebuiau distribuite cumva.

La o oală din asta ne-a prins procesul lui Ceaușescu de la televizor, în principiu toți așteptam să vedem cu ochii noștri că a fost executat. Falstaff clefăia tacticos din fleicile alea. Își lăsase peseleul pe hol, pe un calorifer, din când în când trecea câte-un confrate revoluționar care se isteriza de pușca rămasă fără stăpân, la care Falstaff răspundea nonșalant, cu gura plină:

- N-are cartușe.

Cred c-o făcuse special. Dar, cam pe când Falstaff termina oala cu carne și cartofi, a fost dat în fine la TV și Ceaușescu împușcat. O barbarie și tot restul, un păcat originar pe care s-a fondat noua orânduire, dar ce să spun?, și eu, și alții am avut atunci o senzație de ușurare și de bucurie imensă.

Lucrurile au început să se limpezească, zorii noii epoci se întrezăreau clar. Falstaff și Coco și-au luat puștile, cu și fără lunetă, și au dispărut la etajul al V-lea, unde au conviețuit câteva zile pe o saltea, consolându-le pe doamnele ofițer. Acestea trecuseră de primele emoții și începuseră să se ocupe mămos de necesitățile elementare, sub formă de carne la borcan, țuiculiță, șnițele. Peste vreo patru-cinci zile, când au ieșit din schimb și au coborât din nou printre noi, Falstaff și Coco aveau niște mutre foarte mulțumite, deși, din câte mi-au zis, salteaua era îngustă și Falstaff îl dădea tot timpul jos de pe ea, în somn, pe Coco, oarecum opusul lui Falstaff în orice privință v-ați putea imagina.

Chestii palpitante au mai fost. Nu mai știu dacă am văzut cu ochii mei sau am auzit toate acestea, dar îmi mai amintesc de o doamnă ofițer care împingea de la spate, cu un pistol, plângând în hohote, un student placid.

S-a dovedit că studentul avea ce s-ar numi azi tulburare de stres post-traumatic, stătuse o noapte întreagă în pasajul de la Palatul Telefoanelor, unde se împușcase și se murise pe capete, așa că nu mai avea cum să fie impresionat de ofițereasă.

Altădată, un comando înarmat până-n plombe plecase să caute teroriști în boscheții dinspre cămine, în timpul nopții. La un moment dat, niște boscheți încep să se miște. Trupele speciale bagă pe țeavă și execută foc automat. Din boscheți iese o javră, care o rupe la fugă schelălăind, nevătămată.

- A, e un câine, dă-l dracu’. Hai să mergem.

Ne organizam din mers, cum puteam, Revoluția continua. La metrou, la Grozăvești, era un filtru de studenți care oprea și controla mașini. Nu mai știu cum am intrat în contact cu ei și cum am ajuns să-i coordonez, dar am purtat niște convorbiri paroxistice. Încercam să-i conving să se care dracului de-acolo, fiindcă apăruse regula că, dacă nu ești îmbrăcat în uniformă de gărzi patriotice și ești pe stradă după lăsarea întunericului, ești împușcat. Mi-era, la modul cel mai concret și real, frică. Mă simțeam răspunzător de tembelii ăia, era problema mea personală. Am făcut ulterior copii, dar genul ăla de apăsare n-am mai simțit-o.

S-a făcut noapte din nou și, în lipsă de altceva mai bun de făcut, am intrat din nou în gardă. Cum spuneam, eram deja mai organizați. Adică vreo duzină de fraieri care moțăiam pe ciment, la etajul I, în așa-numitul Corp AN, fiindcă teroriștii s-ar fi putut urca cu ventuze prin exterior, pe geamuri, pe care le-ar fi putut tăia cu diamantul pentru a ne lua cu asalt. Momentul de paroxism a fost atunci când, în capătul AN-ului, cel opus Rectoratului, s-a auzit în beznă un mare balamuc de sticle sparte. S-a dovedit apoi că o altă patrulă temerară plecase la vânătoare de teroriști prin holul de la parter și s-a împiedicat de sticlele respective.

Dar spaima reală am tras-o de dimineață, când s-a terminat și această acțiune de salvgardare a Revoluției. De câte ori se auzise ceva, în decursul nopții, scosesem piedica de la pemeu, armasem. De dimineață, mi-am adus aminte că siguranța aia e gândită ergonomic, dar contraintuitiv: blocat, foc automat, foc cu foc. Cum ar veni, dacă deblochezi pușca, prima poziție e aia în care golești tot încărcătorul înainte să te prinzi ce se-ntâmplă și de-abia ultima, de la capăt, e aia în care tragi normal. Cred c-am fost mai mulți proști care am dormit cu alea în poziția intermediară, de foc automat. Din ambiguități de felul ăsta s-a lăsat cu destui morți.

Ziua, activitatea de coordonare și împărțit ajutoare mergea strună. Erau niște haine oribile și o mulțime de conserve cu nume și conținut necunoscute. Oalele de la cantină nu ne mai tentau de mult. Era mâncare pe toate pervazurile. Conserve deschise, în care se dovedise că nu e carne, obsesia acelor vremuri, și fuseseră lăsate de izbeliște, să se altereze. Și-așa mai departe.

La un moment dat, un ochelarist mustăcios, cu o mutră nu tocmai cool, în orice caz deloc impunătoare, mă abordează un pic mai ferit, așa. Îmi spune că e, sau a fost, reprezentantul studenților străini în ASC, Asociația Studenților Comuniști. Din câte am înțeles, funcția asta era ocupată de oameni racolați de DIE, Departamentul de Informații Externe, care avea să devină ulterior SIE, Serviciul așa-și-pe-dincolo. Mustăciosul, probabil securist, îmi povestește că arabii sunt toți închiși în căminul P-nu-știu-cât și că le e frică să iasă de acolo, fiindcă sunt luați la omor pe stradă – din cauza zvonurilor cu teroriști palestinieni, vietnamezi și de alte feluri pe care le dăduse TVR-ul.

Dar că ei, arabii, vor pace, prietenie între popoare și n-au nicio vină, sunt de partea Revoluției.

Am luat o pușcă de undeva, întotdeauna se găseau destule, și am traversat Politehnica și Dâmbovița spre Regie. În P-nu-știu-cât, tăcere totală, un hol lung cu uși închise. Intru puțin la idei, dar mustăciosul pășea fără griji înainte. Se oprește la ultima ușă pe dreapta, sau pe-aproape.

Înăuntru, un arab, un câine și o blondă. Ne așezăm în jurul unei măsuțe, mi se oferă Marlboro și nes. Omul începe, într-o română bunicică:

O geacă de blugi cum se purtau atunci, cu blană artificială albă. Blana artificială albă avea o gaură de glonț și o pată de sânge. N-am mai râs. Din fericire, Abdul era în afara pericolului.

Am publicat atunci un apel al studenților arabi, care donaseră și niște bani pentru Revoluție. Dar mai ales le-am trimis niște oale de-alea mari cu carne și cartofi.

Acum mă întreb ce naiba au făcut cu fleicile alea de porc.

Eram cu prietenul Chiriță, un tocilar lungan bubos, ochelarist, care venise și el să lupte pentru Revoluție cu arma-n mână, deși nu mai aveam arme. Eu o făcusem pierdută. la noi a ajuns veste, nu știu de unde, că la clădirea Comitetul Central (CC), adică la Ministerul de Interne, clădirea cu balconul din care a dat din mână Ceaușescu ultima oară, e o întrunire a fostului CC, care e nemulțumit de situația creată. Ne-am uitat lung unul la altul. Au potențial de restaurație.

Intrăm, în hol era o coadă lungă. Ne agață un maior.

Maiorul avea dreptate, dar noi ne-am bucurat când am scăpat de el și am început să întrebăm în stânga și-n dreapta de întrunirea Ceceului.

În continuare, ca într-un peisaj dantesc, am ajuns la niște puști pitiți după niște saci cu nisip. Ca să mă-nțelegeți, aveam 24 de ani, ceva armată făcută pe sponci, dar făcută, vreo doi ani de facultate, puștii de 18, în verde, păreau mult mai mici. Erau ăia care apăraseră Ceceul nu se știe exact de cine, în primele zile, și se împușcaseră în draci fără să știe cum e siguranța la pemeu și altele. Intru-n vorbă cu unul dintre ei și aflu că fuseseră ceva gen trei plutoane, fără jurământ depus. Pentru cetățenii UE care n-au făcut armata: până-n jurământ, frecai veceuri, cărai lăzi cu varză și altele asemenea, dura vreo trei luni. Pușcă-n mână ți se punea după jurământ.

În fine, trecem și de asta, imperturbabili, cum eram. Până la urmă, l-am găsit pe Ceceu, la etajul unu, prin cabinetul Coanei Leana sau cam pe-acolo. Ceceul era în plină ședință și nu era ăla vechi, ci o trupă pestriță de dezmoșteniți, care protestau din cauză că fuseseră dați la o parte de noua putere. Adică de Iliescu și toată șleahta, care erau de mult la TVR și/sau la Ministerul Apărării, de unde trăgea sforile noii orânduiri.

În mijlocul celor câteva zeci de ciudați, se fâțâia un tip cu voce baritonală și o salopetă care pe vremea aia mi s-a părut foarte cool, paratrooper style, dar azi aș identifica-o ca echipament de benzinar sau gunoier. Parașutistul-gunoier era Dan Iosif.

Fostul Ceceu era într-adevăr fost, dar nu cum credeam noi, fost din comuniști de-ai lui Ceaușescu, ci în sensul că toți ciudații ăia erau cei care dăduseră buzna atunci când se deschiseseră ușile clădirii. După aceea, veniseră oamenii cu treburi în viață și se duseseră care-ncotro, la MApN și la TVR, unde construiau noua putere. Ei, cei care respiraseră într-adevăr gloanțe, erau acolo, orfani și privați de putere. Nu că ar fi știut ce să facă cu ea. Așa se fac revoluțiile.

Se purtau niște discuții absolut baroce, Dan Iosif zicea că ei, care au făcut revoluția, rămăseseră fără obiectul muncii și acum voiau să-i mute la un hotel din apropiere, ca să scape de ei.

După aceea, Dan Iosif a sărit din mers în barca TVR-ului sau a MApN-ului, s-a înhăitat cu Mihaela Rădulescu și a murit, nu de la Mihaela Rădulescu.

Noi ne-am întors în Politehnică, unde acțiunile de coordonare și șefie continuau. La puțină vreme după asta, grupul de inițiativă de împărțit ajutoare s-a transformat în Sindicatul Liber al Studenților din Institutul Politehnic din București, SLS-IPB, cum îi ziceam. Am reușit să dau vreo doi porci de profesori afară, a fost neplăcut și activitatea sindical-studențească era destul de plicticoasă. Ca și studenția. Am legat Politehnica de gard și m-am făcut ziarist. Porcii ăia doi s-au întors la catedră.