Șapte tipuri de oameni pe care îi întâlnești la terasele din București în perioada asta

În perioada pandemiei i-am invidiat aprig pe toți colegii de Facebook care își tot puneau poze cu mixologia de balcon sau de grădina casei, unde se bucurau netulburați de beneficiile alcoolului și ale naturii restrânse. Mai puțin înzestrată locativ fiind, eu n-am nici balcon, nici curte, am în schimb o canapea și aveam doi brăduți și un set de pahare de vin pe care am reușit să le fac praf în izolare și care-mi dădeau iluzia că nu mă aflu chiar la mine acasă și beau nemăsurat între patru pereți.

Așa că număram zilele până când aveam să bucur alți oameni de compania mea fizică și să mă răsplătesc cu un gin meșteșugit. Cu siguranță nu eram singurul overexcited beaver care aștepta 1 iunie mai ceva ca toți copiii din țările post-comuniste, pentru că imediat cum s-a dat liber la terase, toată lumea a dat năvală de zici că se dădea alcoolu' moca.

De reținut însă o schimbare în comportamentul de terasă impusă practic prin lege. După ce inițial terasele s-au închis la ora 23.00, acum ultima comandă se face la 23.00, iar la 12 noaptea, ca-n povești, ești dat afară de la băută. Așa s-a ajuns ca orele de alcoolizare și socializare să înceapă rapid, după muncă, să aibă timp omul de petrecere până la stingerea dată acum ca-n Marea Britanie. Bei repede și la 12 ești în pat. Sau, mă rog, continui să bei pe Calea Victoriei, unde s-a mutat lumea bună vara asta. Cârciuma se închide, dar distracția merge în stradă. Fără prea multe reguli.

Eu, fiind relativ distanțată financiar de venituri proprii, am abordat cerebral situația și de două luni jumate încoace n-am făcut prăpăd în buget. Mai ziua cuiva, mai hai că dau eu o bere, am mers în locuri accesibile mie unde am observat și personajele din jur.

Prima ieșire am avut-o pe 9 iunie, de ziua unei prietene, la o terasă din Herăstrău. Nu acolo în buza lacului la fiță obscenă, ci mai palmat, spre șosea. Fiind o ocazie deosebită, ne-am luat țoalele de petrecere pe noi, așa că arătam toate ca o cancelarie de școală generală de 8 Martie, ori în rochii cu flori, ori cu buchete de flori în brațe.

Nu eram singurele, mai toată lumea era acolo la toc, cravată, cămașă mulată și o mină afectată. Poate că pandemia i-a încurajat pe oameni să-și pună țol festiv, la întrevederea din oraș, că n-au mai ieșit demult din pijamalele cu panda.

Mai fusesem în locul respectiv pre-pandemie și de obicei era destul de animat și colorat, acum parcă eram la un muzeu al statuilor de ceară. Majoritatea cred că erau corporatiștii din zonă veniți după serviciu, că 9 iunie a picat într-o zi a săptămânii, iar noi ne-am întâlnit undeva la amiază. Foarte solemnă atmosfera.

La Eden și Nostalgia am văzut găști de puștani, proaspăt scăpați de școala online, veniți la o cola și o caterincă. Deși, în mod normal, ar fi trebuit să fie maximum patru la o masă, la început au stat scindați, drept pentru care vorbeau suficient de tare, cât să aud că, din două cuvinte, trei erau „coaie”.

-Coaie, uite la asta pe Instagram.

-Coaie, am vorbit eu cu ea, zicea că nu vrea să se combine cu ăla că vorbește cu altu'.

-Stai, coaie să-ți arăt eu ce mi-a trimis.

La un moment dat au apărut și câteva fete care erau setate pe modul hlizeală zgomotoasă și băut cola cu paiul. Fetele alea, săracele, nu prea vorbeau, da' dacă ar fi zis ceva, probabil că ar fi intrat și ele sub incidența apelativului „coaie”.

Dacă la început au stat separați, ulterior au început să se hârjonească pe-acolo, că așa e când apar femele în peisaj și încă te adresezi semenilor cu denumiri de genitale. Carevasăzică, distanțare socială mai lipsă la coaie.

Tot la Eden a nimerit în aceeași seară lângă noi asociația de locatari. Inițial un cuplu cu un copil. Apoi, al doilea cuplu cu copilul. După care la masa de lângă ei, alții cu copii mai mari. În total, cred că s-au strâns vreo zece persoane care erau ori rude între ele, ori vecini, da' încercau o distanțare aparentă de fiecare dată când venea cineva să debaraseze mesele.

Nu pot să critic, că de ziua prietenei mele am fost tot cam atâția care nu locuiam împreună, da' ce-i drept, chiar am stat la mese separate și ne-am mai sucit delicat între noi.

Ce a devenit deranjant la un moment dat a fost faptul că au început copiii să urle și să alerge prin ginul meu, și nu doar al meu, iar zona cu nisip de la Eden arăta ca un câmp de bătălie. Combinat cu coaiele de la masa cealaltă, nu e tocmai cadrul în care vrei să ai o conversație despre șomaj tehnic și vacanțe ratate. Noi n-am zis nimic, da' un alt nene a intervenit prompt. Răspunsul:

-Acum ce vreți, să ne ținem copiii legați ca pe câini?

Erau și oameni cu câini, da' ăia stăteau cuminți.

Sunt ăia care vin peste tine, prietene, chiar dacă e pandemie și regula distanțării sociale. Nu mai zic unde și când, da' hai să zicem o terasă generică din București unde erau copii care alergau bezmetici și adolescenți gălăgioși. Da, în aceeași seară, în același loc, care undeva după ora opt devenise plin, simt cum mi se lasă puful pe care stăteam într-o parte.

Lângă mine, o duduie nonșalantă:

-Vă deranjează dacă stau puțin aici cât aștept pe cineva?

Și își pune și berea pe masa noastră. Vorba unei amice: „Pare că la Eden e MUSAI să rămâi odată ajuns. Misiunea ta va fi să-ți faci loc să rămâi”.

Măcar a întrebat, după ce se făcuse comodă, dar a întrebat. M-am dat eu la o parte de pe puf și m-am așezat pe bancă, da' nu pot să zic că mi-a părut foarte bine.

Nu vreau să fac acum reclamă proastă unei terase, unde eu mă simt bine de obicei, că până la urmă e de așteptat într-un spațiu așa mare să nu poți să obligi oamenii să respecte regulile ca la un bistro cu câteva mese. Faza e că toate chestiile astea m-ar fi deranjat și în mod normal, nu doar în pandemie, că vreau să beau o bere cu prietenii mei în număr corespunzător de trei, nu cu juma din București în același timp.

Peste oamenii ăștia am dat într-o zi, când aveam poftă de hamsii, dar prea puțini bani ca să le mănânc pe litoral și cu mult mai puțin chef să mă preumblu la nu știu ce cherhana lăudată. Știam că au la Casa cu Nuci, unde m-am și dus că-i aproape de mine, și toată lumea de-acolo părea în asentimentul meu.

Oameni din cartier, mai tineri, mai în vârstă, mai aranjați, mai la un șlap. Fără discuții decibelice, rarefiați, chiar mi-au dat vibe-ul ăla de după-masă în timpul săptămânii în Vamă, când te bagi puțin la umbră să lingi o bere că-i prea cald și n-ai chef de agitație.

Și băiatu' care m-a servit era de un relax amabil și-o familiaritate distantă ținând cont de condiții și mi-a dat o senzație de alt loc de fapt. Ăștia sunt tipul ăla de oameni cinstiți, cu care îți împărtășești tacit aceleași așteptări pentru că ziua v-a adus laolaltă în locul ăsta și nimeni nu își dorește nimic mai mult sau mai puțin din ce i se oferă.

Deși virusul a lovit puternic și în organizarea viitoarei celule de bază a societății, multe nunți fiind amânate spre sfârșitul anului sau chiar pentru anul viitor, unii oameni au dovedit că dragostea nu ține cont de apocalipsă, așa că și-au unit destinele la un spumant și un platouaș la Acuarela.

Inițial, nu ne-am dat seama exact despre ce eveniment e vorba, noi venite să bem limonada de sâmbătă. Dar într-o parte a terasei care fusese rezervată separat se tot perinda lume în satin și machiaj profesional, tot răsăreau platouri cu diverse, pesemne oamenii ăia beau o limonadă mai pricopsită cu alt scop decât o ieșire oarecare în oraș.

La un moment dat a început și ședința foto individual compus și așa am început să punem pariuri că o fi o absolvire, o instalare de Windows, un botez, sigur nu o înmormântare, că lumea participantă era tânără și vioaie. Singurul contrapunct din simfonia generală era masa din fața noastră la care erau rudele din Baia Mare, oricum foarte îndepărtate, care nu mai avuseseră loc cu ceilalți și acum stăteau stingheri. Mi s-a părut cumva înduioșător cum stătea familia respectivă băgată în seamă doar de chelnerii care mai aduceau minipateuri și felii de tort.

Cum am aflat că era petrecere de cununie? După ce-am ajuns acasă mi-a trimis una dintre prietenele mele o poză de pe Instagram cu mirii.

Dacă la terasele mai aglomerate erau mai greu de reperat, când am fost la Nostalgia unde eram șapte oameni cu totul în ditamai terasa, n-aveai cum să nu remarci. Bine, nu doar acolo, am văzut cupluri cam peste tot pe unde m-am preumblat. Izolarea a distrus multe relații, dar poate or fi și oameni care s-au regăsit reciproc după ce pandemia i-a blocat în case.

Faptul că unele lucruri bune, puține, dar bune, cum e romantismul pe clasic, nu s-au schimbat, nu poate decât să mă bucure. Am văzut și cupluri la prima întâlnire, de oameni aranjați și parfumați care încercau stângaci să pară interesați de o conversație. Cupluri cu alte cupluri. Cupluri de oameni mai în vârstă în față cărora mă-nclin.

Și cuplul ilicit. Cum zici că e internetul ăsta mare și te pierzi în mulțime, uite că la un moment dat se pare că e mai mic decât ai crede. Cum a găsit prietena mea o poză cu mirii de la Acuarela pe Instagram, așa am văzut eu cuplul ilicit. Un el, prieten îndepărtat de Facebook, cu relație declarată și poze grămadă cu iubita, la o masă cu o ea, care nu era iubita.

Mi se activaseră paparazzi-ul latent și baba vizoristă, da' am zis că poate e sor-sa, o colegă, că până la urmă și eu am ieșit cu colegii mei însurați pe unde ne-am nimerit cu singurul scop să băgăm în organism aripioare picante și cartofi prăjiți cu mujdei. Doar că la un moment dat el și-a dat scaunul mai aproape și a luat-o de mână de o manieră mai puțin colegială.

Bine că nu era un prieten mai apropiat sau că n-o cunosc pe gagică-sa, altfel m-ar fi încercat dilema aia, dacă să fiu prietenul rău care zice sau prietenul rău care tace.

Atlasul românilor de terase variază în funcție de experiențele fiecăruia, dar cu siguranță ai dat și tu măcar peste o parte din categoriile astea și te-ai întrebat: eu din ce specie fac parte?