Fotografii din Ucraina pe care n-o vezi la TV

„E cea mai mare ipocrizie pe care am văzut-o. E obscen că își permite să vină în Ucraina”, a zis fotograful britanic Mark Neville. Neville, care a început să fotografieze diverse comunități din Ucraina în 2016, s-a mutat din Londra în Kiev în 2020. La momentul discuției cu el, Boris Johnson era în drum spre oraș.

Neville a fost nominalizat la Deutsche Borse Photography Foundation Prize în 2020 și a publicat mai multe albume foto pe teme sociale. „Oamenii dezvoltă o relație emoțională cu albumele foto, una pe care nu o pot dezvolta cu ziarele sau cu internetul. Politicienii pot dezbate mult și bine despre un război fără niciun rezultat, pe când un cântec pop sau o poezie pot schimba radical felul în care oamenii percep un conflict”, a explicat el.

E un concept pe care l-a folosit de-a lungul carierei lui, cel mai notabil în Battle Against Stigma (2015-2018). După ce a petrecut trei luni cu soldații britanici în Afghanistan, Neville s-a întors cu sindrom de stres posttraumatic și a făcut terapie doi ani. A conceput cartea ca să-i ajute și pe alții și a distribuit-o în organizații care se ocupă de sănătatea mintală și persoane fără adăpost. Spitalul militar din Kiev a luat legătura cu el pentru că l-a văzut preocupat cu adevărat de situația Ucrainei.

Astăzi, cu o sută de mii de soldați ruși la granița ucraineană, cea mai recentă carte a lui Neville, Stop Tanks with Books, are scopul de a face apel la comunitatea internațională. 750 de copii din exemplar vor merge la persoane care au puterea să influențeze viitorul Ucrainei – ambasadori, politicieni, legislatori, cât și vedete și jurnaliști. Fotograful încurajează pe toată lumea să-i scrie ca să trimită un exemplar gratuit oricărei persoane care are puterea să susțină țara. „E felul meu de a ajuta Ucraina, pentru că războiul nu se va încheia prea curând”, a zis el.

VICE: Care e atmosfera actuală în Kiev?
Mark Neville: Discursurile au crescut tensiunea, valoarea banilor a scăzut, afacerile merg prost. Nu e plăcut. Toată lumea are un plan pentru situația în care încep să cadă bombe – au bani puși deoparte, documente, dolari, stații de walkie-talkie. În același timp, restaurantele sunt pline. Dacă războiul ajunge în Kiev, oamenii n-o să fugă. E un stat independent și lupta asta nu e degeaba.

Relația ta cu Ucraina a început în 2015, când spitalul militar din Kiev ți-a cerut o copie a albumului Battle Against Stigma. Ce știai despre țară până în momentul acela?
Puține lucruri, la fel ca majoritatea oamenilor. Știam unde e pe hartă, dar mai nimic despre război. Propaganda rusă l-a prezentat ca pe un război civil între estul și vestul Ucrainei, dar nu e cazul. Din păcate, aceste informații false au fost răspândite în presa occidentală. Sunt încântat că acum se prezintă știri mai ok pe subiect, dar până în 2014 n-a fost deloc așa. Conflictul se simte în viața de zi cu zi – 2,5 milioane de persoane au fost nevoite să își părăsească domiciliile. Și o mare parte din problemă sunt prejudecățile despre ucraineni, cum ar fi că au o mare mișcare de extremă dreaptă – dar asta e valabil pentru toate țările! Deci există multe temeri nefondate legate de Ucraina.

Îmi poți spune cum a decurs prima ta vizită? Ce te-a adus acolo?
A fost bizar. Conducerea spitalului militar mi-a scris că au avut mulți veterani de război din Donbas traumatizați. Cum țara e post-sovietică, li s-a zis să fie bărbați și să nu se plângă, așa că habar nu au cum să își trateze problemele de sănătate mintală. Nu aveam o copie în ucraineană a cărții, dar am făcut un PDF tradus pentru ei, pentru că m-a impresionat mesajul. Am simțit o conexiune instantă cu țara. Războiul e la șase sute de kilometri de Kiev și asta se vede pe fețele oamenilor. Știu asta pentru că și eu am fost afectat de război și am suferit de PTSD. Apoi, de câte ori am avut ocazia să vizitez țara, am profitat de ea.

Ai făcut fotografii în Ucraina timp de mai mulți ani, iar albumul ăsta explorează diverse zone geografice și culturale, de la soldații din Avdiivka la petrecăreții din Kiev. Ce îi leagă pe subiecții tăi?
Cel mai tare m-a uimit reziliența poporului ucrainean. Am vorbit cu oameni care pierduseră totul – casele, banii, vecinii, familia. Aveau nevoie disperată de medicamente, dar nu cereau niciodată ajutor. Îmi făceau ceai și îmi spuneau poveștile lor. Au o rezistență și o mândrie incredibile – am văzut asta la toți cei cu care am stat de vorbă.

Și cum au reacționat la aparatul foto?
Am un aparat foto analog mare care intimidează. Le cer permisiunea înainte să îi fotografiez și încerc să discut cu ei. Dacă nu le place, nu apar în proiect. Îmi place să revin la cei cu care am mai lucrat, să creez o relație cu ei.

Majoritatea fotografiilor sunt color, dar multe sunt alb negru. De ce?
Încerc să fac referire la anii '60-'70. Uneori văd ceva ce s-ar încadra într-un film franțuzesc din noul val, așa că mă duc pe ideea respectivă. Oamenii au impresia că trăim într-o lume modernă, dar multe lucruri s-au înrăutățit. Inegalitatea financiară a crescut, rasismul e în continuare pe val, avem probleme ecologice imense.

Te-ai mutat în Ucraina în octombrie 2020. Cum s-a schimbat stilul tău de fotografie după asta?
Văd lucrurile foarte diferit. Cred că m-am distanțat de stereotipuri și sunt mult mai interesat de cum trăiesc oamenii cu adevărat. M-am îndepărtat de perspectiva occidentală.

Ca locuitor, ce lucruri ai observat?
La televiziunea rusă a apărut un pop star care spunea „vom zdrobi Ucraina”. Mi s-a părut oribil să apară așa ceva la televiziunea națională. Și totuși, oamenii de aici trăiesc în situația asta de opt ani. Odată, când făceam fotografii în Odesa, pe deasupra plajei au zburat elicoptere militare și mii de persoane s-au oprit să se uite la ele. În secunda doi, deja înotau iar veseli, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Asta e metafora perfectă pentru viața în Ucraina: oamenii își văd, pur și simplu, de viețile lor.

Economia e la pământ, dar oamenii își văd de viață. Sunt trist să văd asta. Mă întreb ce o să se întâmple cu prietenii mei? Sau dacă ar trebui să lupt și eu. E clar că mă simt de-al locului. Trăiesc în Kiev și nu mă simt conectat cu Marea Britanie. Asta e casa mea. Deci e o problemă care mă privește personal.