Cum faci față morții unui părinte într-o Românie care-și numără decedații cu sutele în fiecare zi

Mamaie a murit acolo unde nu dorea să ajungă niciodată: pe un pat de spital, fără să știe ce s-a întâmplat cu ea. Niciodată nu i-am zis „bunica”. Ea a rămas și va rămâne mamaie pentru că, în mintea mea, a portretizat mereu femeia de la țară trecută prin greutăți, prin cel de-Al Doilea Război Mondial și prin suferințe greu de înțeles pentru un milenial, femeie care n-avea nevoie de cine știe ce apelativ pompos ca să simtă iubirea nepotului ei.

Totul s-a întâmplat repede. Am văzut-o ultima oară într-o duminică de septembrie. Mă întrebase din nou dacă vreau ouă de țară, poate o „jumătate” de țuică și încă o pâine de brutărie în pachetul pentru București. Înainte să plec m-a luat în brațe mai tare decât o făcea și s-a uitat la mine lung. N-am înțeles atunci de ce. Ochii ei de un albastru turcoaz erau plânși și mici. Ea era cu totul mică și chircită. Slăbise mult și nu îi plăcea că e așa, pentru că nu mai putea să mai facă treabă prin curte. Avea o replică la orice, dar acum nu mai avea niciuna. 

Mi-a zis să o mai sun seara pe telefonul fix, să mai vorbesc și cu ea. A reușit să-mi strecoare ștrengărește două sute de lei fără să o vadă mama. Zicea să-i pun la rate sau să mai schimb ce vreau eu la mașină. A pus mâna stângă la ochi, a început să plângă și mi-a făcut cu mâna dreaptă în semn de la revedere.

Am mai văzut-o apoi doar pe targa de la morga Spitalului Județean din Ploiești. Grea și rece, îmbrăcată în hainele ei bune de oraș. A ajuns la spital în urma unui accident vascular cerebral (AVC). Mama m-a sunat într-o altă duminică, plângea în hohote, că mamaie are ceva. Ambulanța a venit după o oră, a dus-o la spital, iar medicii de acolo, din ce mi-au zis, au încercat orice a fost posibil să fie ajutată. În final a făcut stop cardio-respirator. Avea 88 de ani.

La înmormântare am plâns mult și m-am consumat și mai mult. Cu muci, cu lacrimi șiroaie, cu sughițuri. M-am învățat să nu plâng în situații de genul. Mi se părea că plânsul e pentru cei slabi. În situația asta nu am fost doar slab, ci și vulnerabil și neștiutor în fața unui eveniment normal de viață.

Mamaie nu a murit din cauza Covid, deși locul meu de baștină Slănic, în acele clipe, era în plin boom ai incidenței de cazuri, cu un indice care se apropia și de zece la mia de locuitori. Nu a fost între acele peste cinci sute de decese pe zi cauzate de acest virus. Asta, deși nu credea în vaccin, ci mai mult în vorbele unor neavizați care se perindau pe la televiziuni de știri gen RTV.

Am citit tot felul de povești ale unor oameni, simpli sau mai puțin cunoscuți, care și-au pierdut părinții din cauza covidului. Mame, tați, bunici – peste zece mii de români cu vârsta peste 60 de ani au murit de Covid în septembrie și octombrie. Copii care nu au putut să facă nimic să îi salveze. Părinți care au murit singuri, pe un pat de spital. Din cauza lor, că nu credeau în pandemie sau din cauza neajunsurilor medicilor sau pur și simplu, pentru că nu mai aveau nicio șansă în fața virusului.

Între toate aceste drame o întrebare mi-a tot stat pe creier, fără să găsesc un răspuns exact: cum faci față morții unui părinte? De aici au izvorât alte întrebări fără răspuns. Cum te obișnuiești că omul ăla nu mai e în viața ta? Puteai să faci mai mult? Cum faci față sentimentelor din timpul evenimentului, dar și celor care vin după? Cum, Doamne, cum? Și de ce?

Ca să găsesc răspunsuri, am stat de vorbă cu Ligia Moise, psiholog clinician, dar și cu Diana Vasile, psiholog, psihoterapeut, cadru didactic și fondator al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei. Am aflat că nu treci peste moartea unui apropiat. Nu atât de repede și nu în felul în care îmi imaginam eu. Hai să-ți explic.

Trebuie să știi din capul locului un lucru cert: moartea unei persoane dragi face parte dintr-un firesc al evoluției vieții oricărui om. Adică, mai devreme sau mai târziu, o să treci prin așa ceva, fie că vrei să accepți asta sau nu. Dar nu e obligatoriu un eveniment perturbator. Adică viața ta merge înainte. E natural și trebuie să te împaci cu ideea. „Moartea este singurul lucru de care suntem siguri de când ne naștem. Restul sunt variabile”, punctează Ligia Moise.

În schimb, e un eveniment dureros, care te afectează și lasă urme pentru perioade îndelungate. Ajungi să plângi dispariția cuiva drag pentru că, inconștient, ajungi să plângi pierderea ta prin acea moarte.

Diana Vasile completează și spune că trăirile de după moartea unei persoane se vor resimți în valuri. Vei simți intens și în episoade durere, pierderea atenției, senzația de abandon sau gânduri de tot felul. Important e ca aceste trăiri să nu te sperie și să nu crezi că faci ceva rău dacă simți așa.

Diana îmi povestește că e important să faci distincția între un doliu natural, care-i sănătos, prin care oamenii trec când își pierd semenii dragi, și o pierdere de realitate. În al doilea caz simți din ce în ce mai multe complicații din cauză că durerea nu e direcționată potrivit. „Nu pierde contactul cu realitatea și cu oamenii dragi rămași. Și să nu renunți la lucrurile bune cu totul. Sigur că nu o să-ți vină să te duci la fel de mult spre ele, dar e important să nu pierzi contactul”, zice ea.

În cazul ăsta trebuie să știi să-ți trăiești tristețea conștient, deoarece timpul petrecut în doliu îți este extrem de benefic.

„E bine să ai conștiința acestui fapt, că orice întâmplare care se derulează în viața ta te va influența, mai ales dacă punem în calcul și contextul socio-politic de acum”, mai completează aceeași Ligia.  

Chiar dacă nu există statistici oficiale în sensul ăsta, viața de cuplu are de suferit când unul dintre parteneri își pierde un apropiat. Partenerul îndoliat se va simți singur și diferit, iar dinamica de cuplu nu va mai fi la fel. O parte din durere se trăiește de unul singur, asta este evident. Dar o parte a durerii e bine să fie trăită cu celălalt. „Un celălalt care primește experiența, care e capabil să stea cu experiența asta, și care nu trebuie să facă nimic deosebit. Ci doar să fie suport, să îți ia din singurătate. Adică îți ia din factorii care ar trebui să îți complice durerea”, evidențiază Diana Vasile.

În funcție de tipul tău de persoană există perioade diferite de timp în care durerea pierderii se estompează și nu mai afectează relația.

Ligia Moise spune că pentru două-trei luni partenerul celui îndoliat nu ar trebui să îi ceară lucruri concrete. „Legat de cazul tău, și noi, ca femei, dacă e nevoie, în anumite momente trebuie să ne ținem noi bărbații în brațe. Nu contează pentru cât timp. Noi trebuie să fim acolo”, zice ea.

Diana Vasile crede că poate exista o perioadă chiar și până la un an de zile până când îndoliatul să-și revină în funcție de relația pe care a avut-o cu persoana dragă. „Dacă acea persoană a adus multă bunăstare în tine, atunci suferința va fi accentuată. Dacă ea nu a adus bunăstare, atunci suferința va fi un pic mai complicată”, spune psihoterapeuta.

Aici e un aspect cheie pe care Diana Vasile ține să-l sublinieze. Dacă ai avut o relație bună cu persoana dragă, atunci vei resimți o suferință profundă, care, treptat, va lăsa loc bunăstării pe care ea adus-o în viața ta. Dar dacă ai avut o relație complicată, fie că vorbim de o mamă, un tată sau de unul dintre bunici, atunci vei fi foarte zbuciumat când pierzi acel individ.

Există diferite mecanisme de coping când un părinte îți moare. Iar unul dintre ele, mai nou, este să îți comemorezi dispariția celui apropiat pe social media. Ăsta-i un exercițiu de ventilare, îmi explică Ligia. Oamenii, în general, nu își cunosc sentimentele, nu știu ce simt și nici nu se exprimă corect în acest sens. Genul acesta de exprimare, în cazul de față, e una bună. „Dacă omul care și-a pierdut părintele e lăsat să vorbească sau scrie despre asta atunci dă afară sentimentele despre care nu era conștient. Ventilează”, crede Ligia Moise.

Tot ea dă exemplul Rucsandrei Pop legat de moartea mamei ei. Rucsandra i-a încurajat pe cei care i-au cunoscut mama să scrie povești despre ea pe social media, astfel încât ea și nu numai ea să treacă mai ușor peste eveniment.

Diana Vasile spune că e și o chestiune de preferință, pe de o parte, dar și de nevoie, pe de altă parte. „Sunt oameni care au mai multă nevoie de atenție și pentru evenimentele pozitive, dar și pentru cele negative. Vor ca lumea să știe ce îi bucură sau ce îi întristează. Alți oameni nu au nevoie de atenția asta”, punctează ea.

Doar că atunci când îți pui sentimentele pe peretele virtual riști să pui presiune nedorită pe umerii tăi și nu mai poți să controlezi reacțiile oamenilor, nici în online, nici în offline. Ligia Moise dă exemple de „Așa nu”, pe blogul personal, în cazul în care ai de-a face cu cineva care și-a pierdut un apropiat.

Un alt lucru bun pe care îl putem face, oricât de straniu ar părea, e să îți permiți să jelești. Jelirea nu înseamnă doar plâns, ci trăirea durerii și a golului că persoana nu mai e. În general, nu o să reușești să aduci energia bună înapoi și să traversezi perioada grea și să revii într-o formulă bună de viață dacă nu jelești pierderea cu adevărat.

De ce se întâmplă asta? O dată pentru că idealizezi persoana pierdută și prin acest lucru crezi că viața fără ea e egal cu zero, îmi spune Diana Vasile. Apoi te desprinzi de realitate și rămâi în trecut cu ce ar fi trebuit să fie și n-a mai fost.

Nu ar trebui să rămâi ancorat în trecut – oferă un timp de acceptare și de recuperare. „Ce formă de amintire e mai onorantă decât a te pune pe tine într-o formă bună? Pentru că pierderea aceea nu a fost degeaba, iar viața persoanei nu a fost degeaba. Important e să nu te consumi tu. Nu poți să mergi împotriva vieții. Pentru un om care a contribuit cu ceva bine în viața ta, faci un bine că-ți faci bine. În felul acesta onorezi bucata bună din viața persoanei. Pentru bucata rea, pentru că e posibil să fi făcut și lucruri rele față de tine, e nevoie să-ți procesezi singur trăirile din interior”, conchide Diana Vasile.

Cam astea sunt lucrurile importante pe care trebuie să știi când îți pierzi un om drag. De la moartea bunicii a trecut o lună. Am acceptat ideea că ea nu mai e fizic în viața mea. Încă trec prin valurile durerii și neputinței, dar și prin cele ale bucuriei pentru ce a fost ea în viața mea. Am acceptat și asta.

Am și plâns când am rememorat filmul dispariției ei. Am și râs însă când mi-a adus aminte de o glumă pe care a zis-o anul ăsta, când a împlinit 88 de ani. Mama i-a urat „La mulți ani” și i-a zis să se bucure că are 90 de ani. Mamaie a țintit-o cu privirea, a mijit ochii către ea și i-a replicat scurt: „Tu ai 90 de ani!”. Am râs toți atunci. Iar acum, în timp ce termin textul ăsta, zâmbesc și îi mulțumesc în gând și în scris că a fost și va rămâne mamaie cea cu replică la orice.