Cum e să fii cobai uman

Este 2020. Lumea este afundată bine în pandemie. Nu prea ai bani, poate economisești pentru ceva special sau poate doar încerci să trăiești de pe-o zi pe alta. Munca în ture îți mănâncă hotărârea. Un teanc de bani pe care să nu plătești taxe sună al naibii de bine. Ce trebuie să dai la schimb? Câteva zile din viața ta, în numele științei. Tentant.

Cu toții am fost acolo. Ei bine, eu una da. Studiile clinice sunt doar unul dintre acele lucruri. 

Există mereu acel prieten care spune că o să participe la unul, dar nu o face niciodată. Și cu toții știm pe cineva care a făcut pasul, a ieșit nevătămat din asta și a decis să continue să-și sacrifice corpul și ore prețioase din viața pe pământul ăsta. În schimbul unui cec baban, bineînțeles. 

Iar cecurile chiar sunt babane. Să fii cobai are anumite beneficii.

E ceva intrigant, bizar și, sincer, distopic la asta. O mână de oameni de tot felul se întâlnesc la intersecția dintre știință și umanitate. 

Deși sunt curioasă să aflu ce se petrece în acele camere sterile, n-am avut niciodată coaiele să mă înscriu. Așa că am întrebat câțiva oameni care au făcut-o. 

Mike, în vârstă de 33 de ani: Făceam Uber pentru un venit suplimentar. Lăsam un pasager la un studiu clinic și-mi povestea despre asta. Mi s-a părut super interesant. Apoi mi-a spus despre bani și am zis: „La naiba! Am un program flexibil. O să mă înscriu.”

Așa că am făcut-o, m-am înscris. Și nu m-am îngrijorat deloc. Ți se prezintă ce testează și care ar fi efectele secundare la care se așteaptă. Dar la modul general, riscurile sunt super, super mici. 

João, în vârstă de 25 de ani: Am făcut-o prima oară când n-aveam job și dura mult să mi se aprobe șomajul tehnic. Am văzut un anunț și m-am hotărât. 

Este pe bune o experiență atât de aleatorie. Unii oameni de acolo au descris-o ca pe o vacanță plătită, lucru care mi se pare atât de amuzant.

Mia, în vârstă de 24 de ani: Am fost avertizată de câțiva prieteni că studiile clinice erau foarte inconfortabile și ciudate, dar 1 600 de dolari erau foarte tentanți. Am participat la un studiu clinic de patru zile pentru cercetarea hipertensiunii pulmonare. S-a dovedit că a fi plătită cu 1 600 de dolari ca să stau în pat și să mănânc gustări a meritat. 

Jim, în vârstă de 26 de ani: A părut un mod bun de a face bani. Am avut un prieten care a făcut vreo două și mi-a recomandat și mie.

Clementine, în vârstă de 23 de ani: Banii. Era la începutul lui 2020, înainte să apară șomajul tehnic. Am stat doar o noapte fiindcă m-au respins că aveam venele prea mici. Așa că acum mă simt nesigură de faptul că am venele mici. Dar am fost plătită pentru noapte aia și nu mi s-a administrat medicamentul, deci am făcut ușor 375 de dolari.

Mike: O iei un pic razna. De obicei mă înscriu la cele mai lungi fiindcă plătesc mai bine. Cel mai scurt a fost de 11 zile, iar cel mai lung de 14 zile. Până la final, și tu și prietenii tăi ajungeți să râdeți de tot și să o luați ușor pe cărări.

Am rămas prieten cu un grup de tipi pe care i-am cunoscut la primul studiu. Și de atunci, mi-am mai făcut prieteni la fiecare studiu, cu care chiar am păstrat legătura. 

João: Le fac de trei ani. Tocmai ce am terminat al patrulea studiu, posibil preferatul meu, fiindcă am intrat în el cu o mulțime de lucruri de făcut pe laptop. Cineva și-a adus PS4 și un monitor, iar lucrurile astea mă pot ține ocupat mult timp.

Mia: Din nu știu ce motiv, toate asistentele erau irlandeze și foarte amuzante. Ne-am împrietenit și au spus că era cea mai bună secție pe care să fii fiindcă toată lumea era relaxată. Aveau de fapt niște facilități epice: o cantină, o cameră cu jocuri video și o zonă comună cu TV și vedere la ocean. 

Femeia din patul de lângă mine era în special grozavă. Avea în jur de 40 de ani, era din Cronulla și participa la al optulea studiu clinic. Știa toate chichițele, cum ar fi unde erau cele mai bune gustări și când era cel mai bun moment să faci duș.

Jim: E un sentiment ciudat de camaraderie în clinică. Uneori, oamenii stau acolo câteva săptămâni, deci devin foarte prietenoși. 

Clementine: Am fost acolo în timpul carantinei, deci atmosfera a fost nasoală. În special fiindcă nu am putut să beau cafea cu trei zile înainte, deci muream de lipsă de cafeină. Nu m-am simțit niciodată așa de nașpa.

Mike: E ciudat, fiindcă trebuie să petreci tot timpul în clinică, mai ales în vremurile COVID când sunt atât de stricți cu tot ce se întâmplă. Deci nu poți pleca. Și nu poți avea cafea. Asta e cea mai ciudată parte, să ai propria versiune de carantină în care nu poți lua aer curat și ești foarte limitat la programul lor de hrană. Se simte ca și cum ești într-un joc ciudat. 

João: În a doua tură, din toate persoanele de lume, s-a nimerit fix un tip cu care m-am culcat în Japonia. Mi-a trimis un mesaj în care mă anunța că se mută aici, iar eu tocmai îl blocasem din cauza iubitului meu actual. Apoi, surprinzător, uite-l la studiul clinic cu mine. Mă tot prefăceam că vorbesc la telefon când venea lângă mine. Sau când venea, imediat ziceam: „Trebuie să fug, sunt în întârziere la următoarea rundă de teste/analize”.

Mia: Cea mai ciudată parte a ținut probabil de ceilalți pacienți. Era o atmosferă de hostel în care petreceai mult timp foarte aproape de oameni foarte diferiți. Unii voiau să vorbească în continuu, iar alții stăteau tot timpul în pat. 

Jim: Cea mai ciudată parte este să te trezești la ore dubioase pentru teste. Eram la un studiu pentru astm, deci îmi luau sânge când dormeam cu o branulă și apoi mă trezeau să facă un test de funcționare a plămânilor. Mâncarea e destul de obișnuită, cum e cea de la benzinăriile de pe autostradă. Îndeplinește o funcție, dar la ce cost?

Mike: Sper să intru la unul la final de aprilie. Trebuie să aștept fiindcă sunt pe o listă și îmi vor trimite un e-mail. 

Inițial m-au atras banii, fiindcă la studiile de 11 zile primești peste 3 500 de dolari. Dar ajut și știința. Fac și un lucru bun în același timp. Am o prietenă bolnavă care mi-a spus: „Apreciez ce faci, fiindcă îi ajuți să cerceteze lucrurile care ajută oamenii ca mine”.

João: O să continui să le fac. Nu doar pentru bani. E un lucru care-mi împarte programul într-un mod diferit. Să mă las de iarbă este cel mai enervant lucru. Dar sunt destul de relaxat cu asta. Banii care mă așteaptă la final ușurează procesul. 

Mia: Cred că ar fi fost mult mai ciudat să stau izolată în interior mai multe zile dacă nu aveam carantină în ultimii doi ani. În timpul zilei îmi făceam lecțiile de la facultate și tutorialele online, yoga, citeam și mâncam. Clar aș mai face-o și caut să fac un altul cu o prietenă, din moment ce oricum ești plătită să petreci timpul cu oamenii. Cred că un studiu mai lung de o săptămână ar fi greu, dar plata se mărește semnificativ cu cât e mai lungă perioada. 

Jim: Nu e bine dacă participi ca să nu trebuiască să muncești, dar dacă folosești banii ăia ca să atingi un țel, e în regulă. Ok, petrec 14 nopți aici și fac două luni de venit pe care l-aș face lucrând într-un bar 40 de ore pe săptămână, și acum pot să trăiesc în duba mea timp de șase luni, să mănânc mâncare bună, să am bani de benzină și să trăiesc o viață cool.

Aș mai face-o. Este un mod foarte eficient să faci bani. Primești și un bonus pentru recomandări de cinci sute de dolari. Când le spun oamenilor despre experiența mea cu studiile clinice și le recomand, mă cred nebun, dar sincer, pur și simplu nu-mi place să muncesc și e un lucru destul de distractiv/suprarealist/cumva altruist de făcut. 

Clementine: Dacă nu aveam venele atât de mici, probabil că aș mai încerca. Dar totuși nu știu, fiindcă am aplicat din nou și studiul a fost puțin dubios. Nu era ceva ce m-aș fi simțit confortabil să fac. Au spus că unii oameni au leșinat și alții au fost super amețiți. Era un tratament neurologic și m-am gândit: „Poate testarea medicamentelor nu e chiar atât de chill, mai ales când ești tânăr/ă”.