Lecția de protest. Cum și-au făcut profesorii temele pentru ieșirea în stradă

Îmi amintesc greva profesorilor din 2005, care a ținut câteva săptămâni și a avut aceleași revendicări ca cea declanșată pe 22 mai: salarii mai bune la pachet cu susținere. 

Atunci eram elevă și mă concentram pe bucuria de a fi într-o vacanță spontană. Nu-mi amintesc dacă dincolo de asta aveam vreo părere despre cererile profesorilor sau măcar că înțelegeam prea bine care sunt ele. Ca adult, am desigur ceva mai multe păreri legate de cum ar trebui renumerați corect oamenii și dreptul la protest și grevă.

Așa că am ieșit ca să văd cum protestează profesorii și să-i întreb ce lecție avem de învățat de la ei din stradă, și nu de la catedră, cum ne-au obișnuit.

Pe 30 mai, au fost peste 20.000 de mii de profesori și personal auxiliar în stradă, în București, cărora li s-au alăturat alte mii în alte orașe.

Cererea e o creștere a salariilor cu 25%. Guvernul condus de Nicolae Ciucă a propus, prima dată, un voucher de 2.500 de lei pentru profesori – livrați în două tranșe – și 1.000 de lei pentru ceilalți angajați. A doua oară, pe 30 mai, a ridicat suma la 4.000 de lei, tot voucher. În aceeași zi, liderii sindicali s-au întâlnit și cu președintele Klaus Iohannis. El a zis că poate susține un acord, dacă e. 

Oferta a fost refuzată, greva profesorilor continuă. Cererile de bani sunt aceleași: 25% creștere și salariul debutanților să fie egal cu cel mediu pe economie (circa 4.200 de lei). 

La Piața Victoriei s-au strâns peste 20.000 de participanți, profesori și nu numai, care au suflat din vuvuzele și fluiere. S-au ascuns de soare sub umbrele și au fluturat pancarte corecte gramatical, apoi au pornit în marș până la Cotroceni în același sunet de vuvuzea, punctat uneori de scandării ca „Hoții!”, care însă nu prea au prins la mulțime.

Dacă stăteai între ei auzeai printre vuvuzele același mix de conversație specifică protestelor. Motivele pentru care au ieșit în stradă, probleme sociale, glumițe (cu un simț al umorului cum îi stă bine unui dascăl, o doamnă recita amuzată celebra scenă din „Scrisoarea a III-a”), amenințări ușoare (mult Iohannis, te vedem, Iohannis, venim) pe seama guvernanților și viață cotidiană (o doamnă începe și o cură de dezintoxicare o dată cu greva). 

Dar, cel puțin din locurile în care am stat eu, nu am auzit scandări generalizate. Doar multe, multe vuvuzele.

Prima persoană cu care am vorbit a fost Dana, educatoare în primul an la „catedra semi-formală” a unei grădinițe din Focșani. A intrat în sistem pentru că iubește copiii și vrea să lucreze cu ei. Îi place ce face, dar realitatea pragmatică e mai complicată. „Din ianuarie, de când s-au majorat salariile, câștig 3.000 de lei. Nu-mi permit să stau în chirie, stau într-un apartament al părinților mei. E imposibil să stau în chirie. La mine în oraș, dădeam 1.500 de lei. Mi-ar mai rămâne 1.500 de lei.”

La asta se adaugă și materialele pe care le cumpără pentru școală.

„Eu zic că am dat undeva la 2.000 de lei numai pe consumabile date copiilor.” Hârtie colorată, desene, plastilină, materiale pentru machetă, foi laminate, creioane. Nici nu pune la socoteală imprimanta și laminatorul cumpărate pentru acasă. Lucrează cu copii mici, care au nevoie să fie stimulați ca să-și păstreze atenția și să învețe.

I se pare trist că trebuie să dea bani din buzunarul ei pentru muncă și mai trist modul în care sunt tratați profesorii din rural sau zonele defavorizate, care au și stresul navetei și condițiilor proaste.

S-a gândit să nu intre în grevă, pentru că există riscul ca perioada în care e în grevă să-i afecteze vechimea în muncă și să nu poată intra în examenul de definitivat, dar până la urmă au convins-o colegii. Acum se bucură că e aici.

„Oamenii sunt foarte hotărâți și mi-a plăcut că au fost perseverenți și nu s-au mulțumit cu o felie de pâine unsă cu untură pe la botul unui câine. Că asta a fost ce ne-au oferit guvernanții. Vouchere de 2.000 de lei din care ne-au obligat să cumpărăm materiale didactice. Adică ei recunosc că luăm din banii noștri materiale didactice.”

Când a intrat în grevă, împreună cu colega educatoare cu care își împarte grupa, au compus un mesaj prin care își anunțau decizia părinților. Le-a explicat și copiilor hotărârea ei. „M-au întrebat: «Doamna, dar ce nu mai veniți?» Pentru că doamnele au niște nemulțumiri. Ce înseamnă nemulțumiri? De exemplu există momente în care ție nu-ți place ceva și tu crezi că ai făcut mai mult, dar ești răsplătit cu puțin.”

Spune că părinții și copiii au înțeles și se simte susținută de ei. Dar „moare” când aude alte păreri.

„Joi am fost la dentist și mi-a zis: «Să nu mă judeci pentru părerea mea, dar eu cred că voi cereți niște lucruri nefondate.» Păi, cum adică? În timp ce tu-mi iei 600 de lei pentru o plombă.”

Oamenii nu înțeleg, continuă ea, că pe lângă orele la catedră mai sunt pregătirile cursurilor sau a materialelor didactice. Că tu trebuie să mergi la cursuri de formare, pe care tot tu le plătești. Plus costuri invizibile, care par greu de înțeles, cum ar fi că trebuie să ai o anume ținută la clasă, să mai variezi hainele.

Îi dau dreptate și îi spun că-mi amintesc modul în care comentam în liceu cu colegele mele ținutele profesorilor. N-o făceam cu răutate, dar, da, observam când cineva venea ponosit la catedră și lăudam profesorii care ni se păreau stilați.  

„Profa mea de la cel mai bun liceu din Focșani, patru ani de zile, s-a îmbrăcat cu o vestimentație de iarnă și una de primăvară”, îmi răspunde ea „Noi am observat și ne întrebam cum e posibil. E posibil pentru că în cercul ăsta te învârți. Nu ai bani.”

Robert are 42 de ani și 20 de ani petrecuți la catedră. Predă matematică la gimnaziu în Iașiul rural. În stilul profesorilor de mate insistă că materia lui nu e grea, doar pare așa.

Elevilor le-a spus că intră în grevă cu alți profesori pentru că nu e mulțumit de ce se întâmplă în sistem. Pentru el salariul e mai la urmă în lista de revendicări și mai sus infrastructura școlară. Predă într-o școală veche de sat. „Buda e în fundul curții la 100 de metri de clădire. Clădirea e veche, îi trebuia reabilitare de vreo cinci ani. Nu se mai întâmplă. Tot vine proiectul, vine proiectul, dar nu mai vine. Astă iarnă am lucrat și la 9 grade în școală.”

Bine, doar pentru că nu menționează clar salariul nu înseamnă că e mulțumit. Câștigă cam 3.900 de lei, cu ore suplimentare și decontarea navetei (care nu este însă completă).

Soția lui lucrează tot în învățământ și au doi copii, un băiat de șapte ani și o fată de 16 care face liceul în alt oraș. Încă nu știe ce vrea să se facă și el ar susține-o să devină profesoară, dar ea nu-și dorește asta. A văzut cum e viața de profesor, câtă muncă e și cum uneori nu mai ai timp de copiii tăi. Nu vrea și ea asta.

„Ce ar trebui să învețe lumea de la protestul nostru e că am fost lăsați la urmă, la sfârșitul regnului bugetar. Trebuie să urcăm puțin, că nu se mai poate. Femeia de serviciu care spală buda aflată la 100 de metri de școală și care cară găleata cu apă să spele acolo are 1.700 de lei salariu. Nu se poate.”

Că nu se mai poate îmi spune și o doamnă de 58 de ani, îngrijitoare școlară cu 13 ani de experiență. Are în mână o foaie laminată pe care scrie: NOTA 4 LA PURTARE PENTRU CEI DIN GUVERNARE! „Nu merită nici 4. 1 merită. 4 e notă mare, super mare”, îmi spune cu obidă. Se descurcă greu cu banii, mai ales acum de când prețurile se schimbă de la o zi la alta. „Să învețe oamenii de la protestul nostru că se poate trăi și cu mult și cu puțin, dar nu în bătaie de joc.” 

În marș mai încolo zăresc un domn înalt. Gigi este profesor de educație fizică cu 12 ani de predat și 60 de ani de viață. Într-o cămașă albă perfect călcată și o pălărie asortată ține în mână o pancartă pe care scrie pe o parte: GUVERN DE HOȚI, MINCINOȘI, PLAGIATORI!... CE MAI, NIȘTE NEMERNICI! și pe cealaltă parte ROMÂNIA EDUCATĂ „STICLĂ”.  

Pancarta n-a fost temă de acasă, cum încerc să glumesc cu el, pentru că a făcut-o la școală. A venit singur cu ideile mesajului, inspirat și de știrile din ultima vreme. Acel „sticlă” vine din declarația lui Iohannis când a spus: „Rotația [guvernamentală] să se desfășoare rapid, corect, sticlă”.

Într-o lună bună câștigă în jur de 3.700 de lei, dar salariul variază în funcție de numărul de ore, așa că în luni de vară ajunge la 2.700. „Ne descurcăm făcând multe economii și având multe restricții. De exemplu, de multe ori nu poți participa la evenimente de familie pentru că nu poți face un cadou așa cum se obișnuiește. Mai puține nunți, botezuri, mai puține aniversări.”

Ce lecție crede că ar avea de învățat lumea de la protestul lui? „În primul rând, că educația este foarte importantă. În al doilea rând că trebuie să-și susțină drepturile și să se lupte pentru ele.”

„Am încercat să plătesc cu VOCAȚIE. Mesajul a fost: FONDURI INSUFICIENTE” este mesajul printat pe o coală A4 de o profesoară de științe socio-umane și consilier școlar din București. „Dacă te uiți în jur aici vezi doar profesori cărora le-a ajuns cuțitul la os, care se simt umiliți”, îmi spune pe un ton apăsat, fără să se uite la mine. La manifestație a văzut și părinți și elevi care și-au arătat susținerea, dar nu suficienți.

Lecția cu care ar putea rămâne alți cetățeni din greva profesorilor o rezumă astfel: „Suntem într-o țară liberă și avem dreptul să protesăm indiferent cine e la guvernare.”

La Cotroceni, mulțimea se risipește și o parte din oameni rămân în fața gardului. Se mai aude vag câte un „Hoții”, dar mai ales vuvuzele.

Vizavi de palatul Cotroceni un grup de profesori din Ilfov stau la umbră, cu pancartele albastre pe jos sau sprijinite de ei. „Ne dorim să trăim, nu să supraviețuim!”, scrie pe una dintre ele. „Mereu sacrificați, niciodată respectați!”, pe alta. „Asta e realitatea”, îmi răspund când îi întreb cum au ajuns la mesajul ăsta. Au făcut pancartele la școală, ca o activitate de grup.

Ce ar trebui să învețe alții de la ei? „Să învețe răbdarea, că am fost prea răbdători”, spune amar un profesor.

Pe porțiunea cu iarbă dintre palat și bulevard sunt cârduri de oameni. Pe jos o pancartă cu un scris de mână clar, perfect să înveți să scrii după el, se odihnește sub o vuvuzea. Mesajul „Un popor educat nu poate fi manipulat”. Grupul de care aparține ia și el o pauză și mă îndrumă să vorbesc cu reprezentanta lor. „Doamna în rochie cu ochelari” e Daniela are 56 de ani și predă de peste 38.

A ieșit în stradă pentru că se simte umilită de modul în care aude de la copii și părinți „cumpăr X material didactic «pentru doamna»”. „De parcă diplomelele pe care le iau apoi elevii, eu le duc acasă să fac ciorbă cu ele.” 

Se simte umilită de presă, care pare că prezintă doar cazuri negative, dar nu se uită la ce înseamnă să fii profesor de fapt. Să lucrezi cu copii tipici și cu cerințe speciale în același timp, să ai zeci de copii în clasă, să te chinui într-o școală mică de la țară.

Și se simte umilită financiar. „Sunt elevi de ciclul primar care sunt îmbrăcați cu haine pe care noi nu ni le putem permite niciodată. Eu nu pot să-mi permit să dau pe o pereche de adidași și 2.000 de lei, pentru că salariul meu e 3.800 de lei. După 38 de ani de învățământ.”

S-a gândit să renunțe la predat când copilul ei era mai mic. Chiar a primit alte oferte. Dar și-a dat seama că i-ar lipsi școala. „În momentul când intru în clasă, exact cum se spune, mi se rupe filmul. Sunt doar eu și cu elevii, nimic nu mai contează.”

E convinsă că greva profesorilor va continua, că ea și colegii ei nu vor renunța. „Să nu ne lăsăm umiliți de oameni care și urmăresc doar interesele personale. Asta e lecția: fără umilință în fața unor oameni care sunt în vârf doar după ciolan.”

Diana are 27 de ani și e educatoare de un an în Chiajna. A ieșit în stradă pentru un viitor al profesorilor tineri, dar și al celor care urmează să iasă la pensie. „Decent și mult mai bun decât este acum.” Diana câștigă în jur de 2.000 de lei după ce a terminat două facultăți. 

„Prima oară am făcut Jurnalism, pentru că mama mi-a zis: «Nu te duce, fată, în învățământ, că mori de foame». Și uite că n-am ascultat-o și m-am întors la învățământ și mama mă susține și acum financiar să-mi fac eu plăcerea.”

Protestul o emoționează, dar emoția e tristețe. „Mi se pare trist să văd atâția oameni în stradă, în loc să fie la catedră, în loc să primească ceea ce li se cuvine fără să iasă în soare. Nu știu dacă este o lecție pentru cetățeni, cât mai ales pentru conducere, pentru Guvern: să ne ofere respectul și veniturile veniturile necesare pentru a ne face datoria în continuare.”

La protestul profesorilor i-am întâlnit și pe Radu și Fig, doi tineri cu pancarte pe care scrie: VREAU SĂ MĂ FAC PROFESOR, VREAU SĂ ȘI MÂNÂNC și IUBIM PROFESORII ȘI ÎN STUDENȚIE.

„Sunt aici și pentru mama care a crescut doi copii pe un salariu de învățător. Un mare respect pentru femeie. Da, mamă, fac insolație pentru tine”, spune Fig. E studentă în anul doi la Limbii Străine și vrea să devină profesoară.  

Radu e elev în clasa a unșpea și vrea să fie profesor de informatică. „Și eu sunt aici și  pentru mama mea. Înainte să mă nasc a fost profesoară în satul ei natal timp de un an, după care s-a retras din cauza condițiilor oribile. Sunt aici pentru a-mi putea oferi șansa pe care ea nu a avut-o.” Vorbește cu pasiune și încheie cu un mesaj țipat în reportofon, pentru clasa politică: „Sta-v-ar în gât pensiile speciale!”

Protestul li se pare important, dar prea mic, cuminte și liniștit. Ar vrea să vadă mai mulți studenți și elevi în stradă.

Pentru Radu, tocmai asta lecția pe care crede că trebuie să învățăm cu ocazia grevei profesorilor: „Indiferența omoară și avem nevoie de solidaritate în toată clasa muncitorească. Toți oamenii trebuie să fie solidari unii cu alții, pentru că dacă reușesc să ne asuprească pe unii dintre noi, să reușească să ne asuprească pe toți. Clasa muncitorească trebuie să fie unită și solidară.”

Pentru Fig, lecția e următoarea: „Toți plecăm de pe băncile școlii și, dacă nu vrem profesori care să ne traumatizeze, atunci să iasă lumea în stradă cu noi ca să îi sprijine.”

„Știți ce mi se pare tragedia supremă?”, mă-ntreabă Radu. „Fără doar și poate, fiecare profesor pe care l-am întrebat în toată viața mea dacă îmi recomandă cariera asta mi-a răspuns cu un Nu definitiv. Chiar și în acest marș, de fiecare dată când arătam semnul cu vreau să fiu profesor se auzea din spate «Vai, săracii de ei!».”