Ce am învățat din spaima mistică a idioților față de puștanii sataniști

Spre marea surpriză a editorilor cărții, Satanic Panic: Pop-Cultural Paranoia in the 1980s, primul tiraj s-a epuizat. Al doilea volum publicat de Spectacular Optical, o editură canadiană cu tiraje mici, care a preluat numele vitrinei amenințătoare din filmul Videodrome al lui David Cronenberg, explorează isteria care s-a infiltrat peste tot în anii '80. Diavolii se ascundeau în spatele fiecărei uși, fie ea în film, TV, muzică, până și-n jucăriile pentru copii. Satan era pretutindeni. Nimeni nu era în siguranță.

Din fericire, editura care a publicat cartea în Marea Britanie, FAB Press, tocmai a lansat un nou tiraj, ca să facă față volumului neașteptat de mare al cererii. Ne-am întâlnit cu editorii Kier-La Janisse și Paul Corupe, ca să stăm de vorbă despre succesul cărții, să aflăm dacă Satan mai e relevant în 2016 și să ne spună ce e la orizont?

VICE: V-ați mirat că s-a epuizat atât de repede cartea? Sau v-ați mirat că a fost atât de repede acceptată?
Kier-La Janisse: Eu m-am mirat că s-a epuizat atât de repede, dar doar pentru că de obicei nu am norocul ăsta, ca să nu mai vorbim că am vândut-o exclusiv înainte de publicare, pe Indiegogo, pe site-ul nostru și în persoană, pe la evenimente. Și nici nu prea a avut cronici, dar partea bună la faza asta e că ediția FAB Press poate să circule într-o măsură și mai mare. Dar, în ce privește atractivitatea conținutului, nu m-am mirat că reacționează lumea la el. Lumea e foarte interesată de genul ăsta de chestie, dar totuși par să înțeleagă foarte superficial cum s-au desfășurat evenimentele, ce influențe au acționat etc. Așa că volumul încearcă să explice cum s-au combinat elementele astea variate, ca să dea naștere unei furtuni perfecte.

Cu ce aspecte ale cărții rezonează publicul în 2016?
Paul Corupe: Evident, fascinația populară din perioada respectivă s-a dus, dar mare parte din ea încă mai rezonează și-acum, pentru că mult din ce s-a întâmplat atunci s-a terminat cu semne de întrebare, mai degrabă decât cu răspunsuri. Încă mai există colțuri foarte încinse pe net, unde genul ăsta de subiect se dezbate pasional și mai există și scandaluri actuale, cum ar fi acuzele din cazul Jimmy Savile, care par să răscolească din nou și din nou trecutul. Gen, dacă într-adevăr s-au întâmplat chestii de-astea, atunci cazul McMartin preșcolari n-a fost atât de deplasat, nu? De fiecare dată când un puști dă vina la tribunal pentru ce-a făcut pe o piesă heavy metal sau rap, umbra panicii se va ridica din nou.

Janisse: După cum se și menționează și în carte de câteva ori, genul ăsta de panică a reapărut în Marea Britanie după scandalul Jimmy Savile și, în ambele cazuri, ideea de abuz organizat împotriva copiilor e luată mereu la grămadă cu conspirațiile supranaturale, altfel încât acuzele sunt minimizate. În privința acestei părți semnificative din Panica Satanistă, care a implicat cazurile de abuz sexual, acuzațiile și anxietatea au devenit mai vizibile la știri în ultimii ani, dar artefactele din cultura pop a anilor '80, care se leagă de fricile pe tema heavy metal-ului și a jocului Dungeons and Dragons, alea aparțin unei epoci, așa că îi interesează pe oameni pentru că au o estetică anume, despre care oamenii au nostalgii.

Frica asta de necunoscut pare ridicolă azi și, totuși, în copilărie aveam coșmaruri cu Satana. Mă speria posterul lui frate-miu cu Iron Maiden. A avut vreunul dintre voi vreo frică din asta?
Eu am crescut în religia catolică, deci clar mi-era frică de Satana și de demoni și de toate chestiile astea când eram mic. Iar catolicismul e un teren deosebit de fertil pentru toate fricile astea, pentru că imaginarul catolic e atât de violent și de lugubru. Și, pe de altă parte, mi-e clar că educația catolică mi-a alimentat dragostea de filme horror. Dar pasiunea mea pentru filmele astea și pentru muzica macabră cu gesturi teatrale terifiante, cum ar fi Alice Cooper, care era unul dintre preferații mei când eram mic, m-au făcut și să-mi dau seama că poți să interacționezi cu chestiile astea fără să fii rău. Așa că atunci când muzicienii precum Ozzy Osbourne erau persecutați sau când puștii care jucau Dungeons and Dragons erau descriși drept aflați sub farmecele lui Satan, am simțit presiunea, pentru că știam că aș fi putut să fiu și eu luat în vizor. Din fericire, nu mi s-a interzis niciodată accesul la filmele horror, pentru că le plăceau și părinților mei. În schimb, anxietatea maică-mii față de satanism a ieșit la iveală în alte forme dubioase – de obicei în legătură cu anumite produse pentru casă pe care nu aveam voie să le folosim fiindcă aveau origini satanice (de exemplu, tot ce era produs de Procter & Gamble).

Dacă mă gândesc la eseul lui Alison Lang despre documentarul difuzat la TV în emisiunea lui Geraldo, sau la eseul lui Ralph Elawani despre frica de satanism din Quebec, simt că una dintre principalele funcții ale acestei cărți e să chestioneze puterea și ipocrizia autorității bărbaților albi în cadrul bisericii catolice, nu?
Corupe: Clar e o interpretare bună pentru ce s-a întâmplat, deși noi am încercat să ne concentrăm pe aspectele legate de cultura populară a panicii. Pentru mine, cartea e mai mult despre șarlatanii, cei cu teoria conspirației și indivizii instabili mintali care au avut impactul ăsta nemaivăzut asupra culturii populare din perioada respectivă. Eu unul nu cred că panica aia chiar a fost un război provocat de biserică și de persoanele cu puternice convingeri religioase, ci mai degrabă de așa-zișii preoți satanici care au construit culte ale personalității în jurul afirmațiilor că ar fi comis atrocități, înainte să-l găsească pe Dumnezeu. E adevărat că multe organizații religioase influente au îmbrățișat cu ipocrizie personajele astea și le-au acceptat poveștile drept autentice, dar asta nu e foarte surprinzător, din moment ce li se spunea ce voiau să audă: că fără Dumnezeu erau unelte ale lui Satan.

Janisse: Noi am vrut doar să documentăm ce s-a întâmplat cât mai obiectiv cu putință (dar, în același timp, să permitem fiecărui autor în parte să dea glas propriei opinii) și, pe măsură ce lucram la carte, a devenit o chestie mai mare decât ne așteptam, plină de tragediile care rezultaseră din ipocrizie, ignoranță și plină de oameni care au profitat de pe urma lor. Deci, da, la urma urmei, asta a devenit tema principală a cărții.

Oare filmele cu Satana mai sunt populare, din cauza forței lor primare, sau sunt pur și simplu prostești?
Copilul lui Rosemary, Exorcistul și The Omen nu și-au pierdut puterea. Asta e parțial și din cauza nevoii primare de a crede în astfel de povești, care se datorează secolelor în care ne-au fost băgate bine în cap, dar arată și că au fost excelent realizate cinematografic. Un mare cineast ar trebui să fie în stare să imprime unui film genul ăla de forță, indiferent dacă publicului îi e sau nu familiar catolicismul. De exemplu, filme precum The Believers sau Angel Heart – aș bănui că o mare parte din publicul lor nu era familiarizată cu practicile voodoo sau Santeria, dar ideea existenței unei religii căreia nu-i aparții și pe care n-o înțelegi e probabil și mai înfricoșătoare pentru majoritatea oamenilor, decât ceva care folosește imagini tradiționale cu diavoli, așa cum sunt ei înfățișați în Biblia creștină. În orice caz, clasicii pe care i-am menționat nu fac parte din epoca panicii sataniste. Multe dintre filmele din perioada aia sunt încă foarte mișto de consumat – Trick or Treat sau The Gate, de exemplu – dar clar sunt kitsch și sunt niște prostioare.

Asistăm la o întoarcere la ocultism în cinema, prin filme cum ar fi The Witch, Kill List și filmul profund iudeo-creștin, The Conjuring? De ce crezi că se întâmplă asta? Înainte de asta, se pare că am avut o perioadă în care monstrul era Matthew Lillard sau în care ni se spunea pur și simplu că Michael Myers a avut o copilărie nefericită.
Corupe: Da, House of The Devil (2009) a părut să dea startul unui nou val de thrillere sataniste în ultimul deceniu. Nu pot să spun de ce am asistat la un reviriment, dar poate are ceva de a face cu polarizarea în creștere a perspectivelor politice din Statele Unite și cu atenția crescută pe care o primesc grupările gen Biserica Baptistă din Westboro în mass media. Pentru multă lume, religia e în continuare o chestie înfricoșătoare, care înghite tot.

Janisse: De acord. Trăim într-o perioadă de extremism religios, deci are sens că religia a devenit din nou o otravă des folosită în filmele horror. Bănuiesc că e mai ușor să demonizezi satanismul și alte tipuri de religii oculte, fără să fii nevoit să interacționezi direct, într-o discuție politică.

Care e „adevărul" tău preferat, ridicol și inventat, care a fost răspândit în perioada respectivă?
Corupe: Există tot felul de întâmplări circulate prin documentarele pentru televiziune și clipurile creștine din epoca respectivă, de la sacrificarea de bebeluși, la faptul că ștrumfii îi ajută pe copii să se obișnuiască cu ideea de moarte, la consultanții sataniști de la realizarea filmelor horror. Dar îmi place în mod special romanul grafic Spellbound al lui Jack Chick, în care se spune că toate cântecele rock (inclusiv rock-ul creștin), sunt, în esență, vrăji rele realizate prin combinarea melodiilor druide antice cu versuri scrise de vrăjitoare. Apoi înregistrarea master e binecuvântată de „demonul șef al lui Satan", la o ceremonie sub luna plină, înainte să fie pusă în mâinile unor adolescenți ușor de impresionat. Sună plauzibil.

De ce s-a încheiat perioada panicii satanice?
N-a ieșit niciodată nimic concret din toate acuzațiile alea. Procesul în cazul McMartin s-a fâsâit, cazul West Memphis 3 a început și muzicienii rock au început să se agite activ pentru cazul lor. Unele dintre îngrijorările provocate de heavy metal și de Dungeons & Dragons s-au disipat, pentru că respectivele hobby-uri au început să-și piardă din popularitate și au făcut loc altor preocupări specifice adolescenților în anii '90. Într-un fel, e ca și cum s-au cam aliniat toate stelele în anii '80, ca să se-ntâmple panica asta, dar, până în 1990, argumentul că diavolul controlează cultura populară a început să se destrame un pic. Evident, mai există, încă, oameni care cred asta.

Kid Power, prima carte publicată de compania voastră, Spectacular Optical, a fost despre abilitarea copiilor în filme. Cartea asta pare să fie mai degrabă despre anii înfricoșători ai pubertății, în care flirtezi cu răul. Despre ce o să fie a treia carte?
Următoarea noastră carte o să fie despre hororr-urile de Crăciun, pentru cinema și televiziune. N-a existat niciodată o privire de ansamblu asupra acestui fenomen și sperăm să ne uităm noi la tot ce implică, de la horror-urile cu mult sânge și cu Moș Crăciun la poveștile cu fantome de sărbători, la recentul reviriment al fenomenul Krampus.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre sataniști:
Ghidul unui ateu român pentru satanismul online
Nu toţi metaliştii din Liban sunt satanişti
Personajele din „True detective" chiar există