18+

Fotografii din cluburile de striptease din Atlanta

Dacă dansezi în vreunul dintre cluburile astea, lumea te admiră.

de Karley Sciortino
27 Mai 2016, 10:27am

Din seria „The Gods”, de Ivar Wigan. Fotografii de Wigan

Pe cei mai mulți fotografi nu-i invită nimeni să-și scoată aparatul în cluburile de striptease sau să documenteze întâlniri lejere cu Bloods. Dar Ivar Wigan, poate și datorită șarmului lui de scoțian molcom, pare să fie mereu invitat la petrecere.

Seria de fotografii The Gods realizată de Wigan e un omagiu adus culturii și comunității formate în jurul hip-hop-ului în sudul Statelor Unite. Imaginile fotografiate de Wigan, preponderent în Atlanta, New Orleans, sunt cinematografice și provocatoare. Îți arată cultura urbană dintr-o perspectivă intimă, plină de admirație.

Toate fotografiile îi aparțin lui Ivar Wigan

Wigan s-a născut în Scoția și a crescut la Londra. Abordează cu sete documentarea fotografică, într-o manieră care-mi amintește de un citat celebru din cartea Despre fotografie, a lui Susan Sontag: „Fotograful e o versiune înarmată a celui care se plimbă solitar, în recunoaștere, în urmărire, navigând infernul urban, voyeurul plimbăreț, care descoperă orașul ca un peisaj al voluptății extremelor. Cel care se plimbă cunoaște bucuriile privitului și e un cunoscător al empatiei, iar lumea i se pare «pitorească»".

În The Gods se regăsesc teme recurente din seriile precedente ale lui Wigan, printre care se numără expediții în Africa triburilor, scena de dancehall din Jamaica și fotografii din călătoriile lui îndelungate prin sudul Statelor Unite. Seria lui Wigan e expusă la Little Big Man Gallery, în centrul Los Angelesului, până pe 19 iunie.

VICE: De ce ai fotografiat atât de mult pentru The Gods în cluburi de striptease?
Ivan Wigan:
Toate subiectele seriei se învârt în jurul lumii de gangster rap, iar cluburile de striptease sunt principalele locuri de întâlnire ale culturii ăsteia. Sunt, practic, ca niște biserici pentru lumea asta. Mare parte din acțiune se desfășoară acolo. Acolo se duce toată lumea s-o ardă împreună, acolo își pun rapperii albumele noi, acolo sunt DJ rezidenți cei mai tari artiști noi. Și, pentru unele dintre femeile din comunitățile astea, cel mai mare vis e s-ajungă să danseze într-un club din ăsta. De exemplu, dacă dansezi la Magic City, lumea te admiră, te respectă, pentru că fetele alea fac mai mulți bani ca oricine din mediul lor. De multe ori au 21 sau 22 de ani, dar unele fac lejer 5 000 de dolari pe noapte. Au mașini șmechere, toate cele. Așa că multe dintre fetele mai mici efectiv abia așteaptă să facă 19 ani, ca să-și ia licență de dansatoare. Iar tipii vor să se combine cu dansatoarele vedete, să fie văzuți cu ele.

Mă bucur să aud asta, mai ales că și-n comunitățile cele mai deschise față de sex, din orașe gen New York, tot există un stigmat împotriva femeilor care se dezbracă pentru bani. Chiar dacă femeile respective zic că le place ce fac.
Da, nu există nici măcar o conotație negativă cât d emică pentru meseria de dansatoare în Atlanta. Evident, e o atitudine super diferită, față de ce vezi în alte locuri de pe lumea asta. Eu am crescut în Anglia, unde clubul de striptease e considerat un loc foarte murdar, un loc în care se duc bărbații în vârstă, ca să aibă parte de un fel de experiență erotică sterilă. În Atlanta nu-i nici pe departe așa. Toată lumea se duce la cluburile de striptease: cupluri, am cunoscut și-un pastor acolo, vezi grupuri de gagici, lumea se duce să vadă meciuri de baschet sau de fotbal, ies să mănânce seara în oraș. În toate cluburile se servește și mâncare. Dar, până la finalul serii, atmosfera se încinge și locul se transformă într-un fel de club. Deci nu-i doar un loc în care se adună bărbați care-arată sinistru, îmbrăcați în parpalace și așezați în jurul unei scene. E un mediu super dinamic, amestecat, unde lumea se duce să socializeze. Dansatoarele sunt femei tinere, superbe, cu aspirații pozitive. E o chestie relativ unică în sud. Atlanta e centrul acțiunii, dar există cluburi de genul ăsta în New Orleans, Jacksonville, Memphis și câteva în Miami. În zona metropolitană din Atlanta există peste 65 de cluburi.

Subiecții din fotografiile tale sunt reprezentați ca niște eroi sau aproape ca niște zei. Ai ales intenționat abordarea asta?
Clar, fără îndoială. Încerc să ridic personaje de la colț de stradă la un statut iconic. Altul ar putea să fotografieze fix același subiect cu totul altfel, să-l pună într-o lumină negativă sau condescendentă, sau cu abordare super politică. Eu încerc doar să ridic oamenii. Scopul meu e să fac fotografii frumoase, de care să se-ndrăgostească subiecții din imagini.

Citește și Ce am învățat încercând să fac rost de o stripteuză în București

De-acolo vine și titlul de The Gods?
De fapt, „Gods" (en., zei) e un termen de argou pentru veteranii de pe stradă. Tipii care-au supraviețuit regimului din penitenciar, veteranii din zona de combinații. Așa că tipii mai tineri le zic des tipilor mai mari Zei.

De ce-ai fost atras de comunitatea asta americană anume în loc să fotografiezi, de exemplu, comunități din Scoția ta natală?
Cred că mulți artiști aleg să se poziționeze într-o situație sau un stil de viață neconvențional sau exotic pentru ei, ca să scape de convențiile mediului în care s-au născut și ca să vadă lumea, sau să-și vadă subiecții într-o lumină nouă.

Lumea nu prea are des voie să scoată aparatul la clubul de striptease sau când și-o ard cu găștile. Tu cum de-ai primit așa mână liberă?
Am locuit mult timp în Atlanta. Când am ajuns, nu știam pe nimeni. M-am dus acolo pentru că știam de scena de clubbing și, când am aterizat, i-am zis taximetristului: „Du-mă la cel mai ieftin motel". Din punctul ăla, am învățat orașul, mi-am făcut prieteni și m-am infiltrat. Am stat acolo peste un an, dar în primele nouă săptămâni n-am făcut nicio poză. Nici măcar nu mi-am scos aparatul din geantă. Pur și simplu conduceam prin oraș și-ncercam să-l înțeleg fizic, să-i ghicesc comunitățile și cartierele, să ies din casă și să vorbesc cu lumea.

Când, în sfârșit am găsit cluburile în care voiam să lucrez, m-am dus acolo în fiecare seară, până când am ajuns să mă știu cu toate dansatoarele și cu bodyguarzii și cu patronii. Totul ține de relații. La momentul ăla, făceam parte din lumea aia. Eram mereu cu iPad-ul după mine și le arătam ce poze făcusem. Pozele rup barierele, așa pot să înțeleagă care-i faza cu mine.

Ce fel de fotografii zici tu că faci? Portrete? Fotojurnalism? Ambele?
Să știi că nu m-am gândit niciodată la chestia asta în termenii ăștia. Dar apoi, când i-am cunoscut pe Bloods... na, n-ai prea multe șanse s-o arzi cu gașca Bloods, așa că nu poți să controlezi situația, fotografiezi ce-apuci. Deci, din punctul ăsta de vedere, e un proiect documentar. Dar nu încerc să documentez totul, cu tot cu negii de pe față și toate cele. E mai mult, gen: „Uite, eu așa văd lumea. Uite o felie din ce-am ales eu să reprezint".

Am căutat în mod special momentele de calm din mijlocul furtunii. Pentru că e o lume dramatică. Zău, seamănă mai mult cu fotografia de nunți. Eu încerc să intru în lumea asta și să particip la petrecere, să trăiesc în lumea asta, să cunosc pe toată lumea de-acolo și să le dau la schimb ceva ce-o să le placă mult și-o să vrea să păstreze. Le dau oamenilor fotografii printate de fiecare dată când pot. Sunt câteva fotografii în serie, pozele cu grupuri mai mari, pe care nu le-am dat tuturor oamenilor care apar în poze, dar, în general, toată lumea și-a primit pozele și-au fost toți încântați.

Crezi că publicul alb e mai receptiv la reprezentările unui fotograf alb asupra culturii persoanelor de culoare?
Aș zice că nu. În Marea Britanie, artiștii nu sunt catalogați după culoarea pielii, deci întrebarea asta mi se pare un pic ciudată, pentru că e din start divizivă. Subiectul rasial e foarte încâlcit pentru mine, fiindcă lucrurile stau cu totul altfel din punctul ăsta de vedere în Marea Britanie, se pune mult mai mult acccent pe integrare. Am fotografiat cot la cot cu fotograful new-yorkez Wayne Lawrence la multe petreceri și evenimente. El s-a născut în Caraibe. Suntem prieteni și ne dăm des feedback unul altuia pe proiecte. El e poate cel mai cunoscut fotogaf de origine africană din America de la ora actuală. Wayne e un fotograf mult mai de succes, care a primit numeroase premii și mult recunoaștere. Eu încă stau în umbra multor artiști care-au deschis aceleași drumuri pe care merg și eu. Pe Instagram, se descrie pur și simplu ca „om". Așa mă văd și eu. Nu mi se pare că există vreo legătură între felul în care publicul ne percepe fotografiile și culoarea pielii vreunuia dintre noi.

Citește și Barurile de striptease băimărene sunt alimentate cu slute

Cum e să fii alb și să creezi reprezentări vizuale ale unui grup de oameni care nu prea sunt puși să aleagă felul în care sunt reprezentați?
Pe măsură ce rețelele de socializare ajung să joace un rol din ce în ce mai important, cred că toți avem mai mult control asupra imaginilor noastre.

Cum negociezi diferența subtilă dintre admirație și fetișizare? Documentare și exploatare? Cât de mult te gândești la asta, când faci fotografii?
Fetișizarea are o conotație erotică pe care n-o văd mai deloc în seria asta. Nu mi se pare că fotografia implică un proces de exploatare, atât timp cât intenția e să produci un rezultat bun, a cărui frumusețe o să dăinuie. Ce cadou mai frumos poți să-i faci cuiva decât un portret, o imagine expusă a persoanei respective, în care arată foarte bine, sunt în floare vârstei.

S-au făcut multe comparații între fotografiile tale și cele ale lui Nan Goldin, deși ale ei au o atmosferă mult mai tenebroasă.
Îmi plac foarte mult fotografiile făcute de Nan. Am cunoscut-o la Paris în anul în care m-am apucat de meserie și, tot atunci, mi-am cumpărat un print cu o fotografie de-ale ei, pe care-l am și-acum în casă, deasupra patului. Întotdeauna m-a inspirat, dar fotografiile ei vin dintr-o zonă foarte sumbră. S-a concentrat mult pe subiecte foarte tenebroase, tulburătoare. Fotografiile mele sunt cumva îndrăznețe, dar nu mi se par prea sumbre. De exemplu, una dintre cele mai celebre fotografii de-ale lui Nan e cu mâna unui bolnav de SIDA în stadiu terminal, care își ține iubitul de mână. E o imagine foarte puternică și am mult respect pentru ea, dar eu n-aș fi făcut niciodată poza aia, pentru că nu ăsta e scopul meu ca artist. Scopul meu e să găsesc subiecte care merită celebrate.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre striptease:
Striptease, dat din fund și feminism la concursul de Miss Juggalette
M-am distrat cu stripteuzele timp de 16 ore în noul Disneyland al burlacilor din Spania
Am petrecut 20 de ore într-un club de striptease