Tot mergând prin Ardeal, m-am obișnuit să dau peste cap o palincă – două – trei înainte de masă; mi se pare cel puțin la fel de importantă ca sarea în bucate. Problema e că, deși toată lumea își face pălincă pe acolo, e destul de greu să găsești zecile de litri de care aveam eu nevoie anual. În plus, dacă nu cumperi de la cunoscuți, nici nu poți fi sigur că, pentru a produce mai mult, țăranul nu a turnat și niște zahăr.

Vărul meu, un orădean, a venit însă, în urmă cu câțiva ani, cu soluția: să ne facem chiar noi țuica. Ca să fim sigur că iese cum trebuie. A găsit pe cineva în Bistrița care să-i facă rost de câteva tone – da, ai citit bine, tone – de prune de calitate, transport pentru ele, și un cazangiu, într-o localitate de frontieră din apropiere de Oradea.

Săptămâna pălincii ar putea fi intitulată și „maratonul ficatului": trebuie să mai guști din marfă, să vezi ce-ți iese, mai iei și o bere, de sete, mai faci o vizită pe la beciul cazangiului, care vrea să-ți arate ce vinuri are, iar toate astea se întâmplă doar pe parcursul zilei de lucru. Adică de dimineața, de la 8, până seara, că atunci începe adevărata petrecere prin barurile și cluburile orașului.

Există ceva reglementări cu privire la producția de pălincă, dar acolo unde o facem noi nu te întreabă nimeni nimic. Distileria este lângă școală și biserică, iar într-unul din ani, ca să ne-o facă nouă, cazangiul l-a amânat pe polițistul satului. Tot în anul ăla, curtea cazangiului era plină de tomberoane de gunoi, pe care primarul urma să le dea oamenilor, în cazul că votează cum trebuie.

Practic, tot ce înseamna autoritate în satul ăla era concentrat în zona distileriei. Și ca să înțelegi cam ce înseamnă cazangiul într-o comunitate locală, află că a chemat tot satul la nunta lui, blocând o stradă întreagă și tăind un tăuraș.

N-am ținut niciodată cont de cantități – cam în fiecare an luam trei-patru tone de prune, din care să ne iasă trei-patru sute de kile. În teorie, asta e o grămadă de pălincă. În practică, abia dacă ne ajungea de la un an la altul. O împărțeam la trei, câți eram băgați în afacerea asta, și cu ce beam noi, cu ce-i mai serveam pe alții sau făceam câte un cadou, era terminată până în toamna cealaltă.

Munca nu este prea complicată și o face mai mult cazangiul. În primele zile, mai contribuim și noi, în sensul că învârtim la o manivelă, pentru ca borhotul din care se face prima distilare – vodcă îi zice acolo – să nu se lipească de cazan.

Singurele incidente care pot apărea este să se mai fisureze cazanul, care este îmbrăcat în lut; atunci trebuie oprit repede totul, scos tot ce e în el, sudat, după care se ia de la capăt. Focul se face doar cu anumite tipuri de lemne – salcâm, plop sau carpen – pentru că la borhot trebuie să fie intens.

Când treci la a doua distilare, focul trebuie să fie, însă, molcom. Asta e dublu bine, pentru că jarul ăla-i numa' bun să trântești în el o gâscă umplută cu mazăre, cartofi și ficat, pe care o pui în nămol și o lași câteva ore la copt, până se termină palinca de făcut.

Bineînțeles, în timpul ăsta, trebuie să faci periodic controlul de calitate al băuturii, însă nu te-aș sfătui să te atingi de primii litri. Aia e o otravă de peste 70 de grade, pe care numai bețivul satului o poate bea, motiv pentru care se și înființează pe-acolo.

Urmărește documentarul VICE despre cum un australian s-a matolit prin România pe pălincă.

Tăria vodcii este dată de zahărul din prune. Într-un an excepțional, poate depăși 30 de grade, însă de obicei este pe la douăzeci și ceva. Pălinca ți-o faci, însă, cât de tare vrei tu. Iese la vreo 60 și ceva de grade, după care se toarnă în ea apă, care trebuie să fie din nu știu ce izvoare, să nu îi schimbe gustul și culoarea. Se tot măsoară cu un alcoolmetru, până când ajunge la tăria pe care o vrei. Noi o facem la 52 de grade, ca în timpul în care se aerisește – trebuie să o lași desfăcută câteva săptămâni, să iasă gazele din ea – să ajungă la 51 de grade. Asta-i tăria ideală, ca să simți, în același timp, și arsura și dulceața prunei.

Testul de calitate este următorul: umpli un pahar, îl întorci în palmă și îi dai una în cap, să facă mărgele. Alea încep să dispară și, dacă ai făcut ce trebuie, până se sparge ultima mărgea ai timp să spui „Tatăl nostru". Asta dacă mai ești în stare după atâta degustat.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește și alte chestii despre alcool:
Alcoolul praf m-a îmbătat în cel mai nasol mod posibil
Toate tipurile de conversații pe care le ai când ești praf
O călătorie în lumea Buckfast: băutura care te face praf rapid