Quantcast
Muzică

Artan mi-a explicat de ce muzica de astăzi e moartă

Artan mi-a oferit niște bere neagră și mi-a vorbit despre cât de tare era Bach.

Mihai Mincan

Fotografii via Facebook

Mi-am amintit de întâlnirea asta săptămâna trecută. Pe contul de Facebook al Festivalului Enescu fusese publicat un mesaj, în care organizatorii își cereau scuze pentru calitatea recitalurilor din 5 septembrie. În apropierea Ateneului Român, mai exact în Piața Enescu, organizatorii unui alt festival, Folk You, făcuseră probe de sunet. Probe care au răzbătut în sala de concerte. Muzica simfonică fusese compromisă. Ce a urmat la comentariile acestui mesaj s-a apropiat, pe alocuri, de un conflict verbal, în care melomanii au pus la punct folkiștii. Un comentator le-a propus organizatorilor Enescu să dea și ei sunetul mai tare, ca să le strice spectacolul celor de la Folk You. Un altul, și-a exprimat convingerea că, până la urmă, pe cei de la Folk You, „o să-i ierte Enescu‟. În fine, un domn i-a caracterizat succint pe cei prezenți la concertul folk, ca o „generație de babuini, indiferenți la cultura adevărată‟.

Citind toate mesajele astea absurde, în care unii se erijează în reprezentanții adevăratului frumos, al marii culturi, și-i plasează pe alții la groapa de gunoi a esteticului, mi-am adus aminte de o întâlnire cu Artan, Adrian Pleșca, pe numele lui adevărat. Artan a fost solist vocal al trupei Timpuri Noi și este încă front man-ul (deși detestă expresia asta) a celor de la Partizan. A terminat Politehnica, a și profesat un an printr-un combinat comunist. Din 1990, este membru al Corului Radiodifuziunii Române, în ceea ce el numește „meseria mea‟. Este o enciclopedie de muzică și teorie muzicală.

Citește și Trip pe sibutramină

Întâlnirea asta a avut loc prin februarie, anul ăsta. Afară era frig de tot. Artan a venit să-mi deschidă ușa de la bloc. Interfonul nu mergea. Era în papuci, fără ciorapi. „Stai, trebuie să mă duc până la mașină‟, mi-a spus.

A mers așa, aproape în picioarele goale, prin zăpada și gheața de afară. Mașina era parcată la câteva minute de mers. Când a ajuns acolo, a deschis portbagajul, s-a uitat puțin și l-a închis la loc. „Gata, asta a fost‟. Ne-am întors și am intrat în garsoniera sa. Am băut niște bere neagră și am vorbit despre muzică. A fost una dintre cele mai mișto discuții din viața mea. Amintindu-mi de discuția aia, și comparând-o cu mesajele despre care vorbeam la început, mi-am dat seama cât de idioți și naivi sunt unii, când își închipuie că au înțeles ce e „adevărata muzică‟.

De ce au făcut Beatleșii muci cravatele oamenilor

Artan: Arta, dacă nu e o chestie pentru făcut bani, atunci este doar o expresie a ego-ului, băgată prin această interfață, muzica. Prin interfața asta, felul tău de a fi este salvat. Ar fi groaznic pentru oamenii ăștia, care au o anumită senzație maximală despre ei, să nu o bage prin filtrul ăsta artistic. S-ar trezi cu o neîncetată basculantă de ego, care vine peste ei. Filtrat prin muzică, egoul ăsta nu mai iese, la capătul celălalt, la fel. Nu mai e chestia aia enervantă, se transformă în exact opusul.

VICE: Cam ciudată asta. Tu presupui că toți ăștia cu ego cât casa au ceva de zis, artistic?
Artan: Nu, nu. Am greșit eu, un pic. De fapt, pentru asta, trebuie să fii bun. Trebuie să fii cel mai bun. Deși asta e cumva... Normal că eu vorbesc idealist, acum. E statistic imposibil să spui despre ceva că e cel mai bun. Chiar și Led Zeppelin, considerată de mulți cea mai bună trupă a tuturor timpurilor. Dă-te-n... Știi? Nu există nimic de tipul „cea mai bună formație din lume‟.

Dar există ceva obiectiv în clasamente, în general, în artă?
Asta cu locul 1, 2, 3 înseamnă obiectiv. Rezultate obiective. Dar, după părerea mea, în artă, nu rezultatele obiective sunt cele mai importante. Ci, mai cu seamă cele subiective. Toate legendele sunt atacabile masiv. Conceptul ăsta de pop art e prost înțeles. Oamenii o localizează la o perioadă istorică, habar n-am, Andy Warhol, să zicem.

Dar tu vorbești despre pop art ca inovație, nu?
Exact. De fapt, pop art este orice artă nouă. Adică orice artă care se dezvoltă separat și diferit de arta academică. De aia, nici conceptul de „cultură muzicală‟ nu e aplicabil aici, pentru că e contaminat de academism. De asta, în 1963, Beatles au făcut muci cravatele oamenilor. Pentru că nu știau nicio notă, dar simțeau pulsul epocii. Au simțit că se pierduse ceva, din vechea lume.

Bach, note, șiruri de numere

Ce se pierduse?
Se pierduse muzica grea. De fapt, greoaie. Muzica simfonică n-a mai avut mare lucru de spus în secolul XX. La fel ca și filosofia grea, de exemplu. În alte vremuri, lucrurile astea două, gândirea și muzica mergeau mână-n mână. Uite, eu cred că e imposibil ca Newton și Leibniz să nu fi știut de Bach. Pentru că, între secolele XVII și XVIII, a avut loc o descoperire epocală: o nouă ramură de matematică: analiza matematică, șiruri și numere. Tu-ți dai seama ce era înainte? Aritmetică și geometrie! De la Euclid veneau alea, tată. Păi, gândește-te un pic. Bach nu numai că te duce cu gîndul exact la noua matematică, dar dacă le pui una lângă alta, notele și șirurile... Aoleo, seamănă exact! (Fluieră, uimit) Bach aplică în muzică un operator matematic.

Adică Bach e un geniu tocmai pentru sinteza asta?
Îl consider pe Bach, ca toți moșnegii, un fel de culme. Nu mă pot raporta deloc la omul Bach. A fost și e o culme a muzicii. De ce? Să iei de colo și de colo și să le combini tu, să iasă ceva, asta e relativ ușor. Ce e greu, al dracului de greu, e să obții filonul pur. Eu sunt metalurgist de meserie, și-ți zic: e nevoie de o energie termică uriașă ca să poți desface un metal în elementele constitutive. Or, tocmai asta e esențial, elementarul.

Citește și Coperte de albume rock, actualizate ca GIF-uri

Așa funcționa și muzica lui Bach?
Exact așa! Dar, tu știi cum, exact așa! Abstract, pe filonul pur. Adică, exact cum trebuie: abstract. Nu că facem o melodie, hai să facem și un videoclip. Că e mai bine așa. Și, dacă tot facem o melodie, hai să facem așa, genul romantic. Bach a descoperit filonul esențial. Adică, nu știu, ascultă-i muzica, nu te trimite la nicio vizualizare. Nu figurează nimic. Este doar genialitatea evenimentelor sonore, în înșiruirea lor. Și numai atât. Stai așa și asculți, nu se vede nimic cu ochii, nu poți pipăi nimic. Toată dezvoltarea muzicală e numai pentru ureche. De aici, ceilalți, folosind mijloacele epocii, au dus muzica spre altceva. Adică, de ce n-ar fi bun Chopin și e bun doar Bach? Căcat! E foarte bun Chopin, cum să zici că nu e bun? Dar greu e să faci muzică pură, fără nimic vizual. Și epoca aia s-a dus.

Tu cum te raportezi la muzica simfonică de astăzi?
Astăzi, în secolul XXI, muzica simfonică nu mai are nicio relevanță. Și nu de azi, de ieri. Uite, gândește-te și la muzica secolului XX, la Schoenberg. Ăla nu a fost prost, când deconstruia totul. Era doar disperat. Și-a zis: „Bă, singura soluție e să fuți sistemul tonal‟. Faza e că fântana cunoașterii muzicale nu e secată. Fiecare perioadă are momentele ei faste.

Ce are fast secolul XXI?
Secolul XXI a făcut telefonul mai mic. Așa cum secolul XX a trimis omul pe Lună. Dar astea sunt rezultate ale procesului tehnologic. Atât. Și cred că așa ar trebui să vezi și muzica. Uneori, muzica ajunge la un anumit nivel, din niciun alt motiv decât cel tehnologic.

Automationul face totul astăzi. La random

Artan pleacă la baie. Se aude vorbind, prin ușa închisă.

Artan: Și pentru asta chiar am un exemplu mai facil.

Iese din baie și-și aprinde o țigară.

Artan: Să luăm instrumentele de suflat. Tehnologic vorbind, instrumentele secolului XVI-XVII erau la un anumit nivel tehnologic. Blockflöte a ajuns clarinetul de astăzi. Sau saxofonul. Blockflöte avea șase găuri, inițial. Atât. Uită-te la exactitatea, la finețea pe care ți-o dă un saxofon astăzi. Asta, așa, la prima mână. Apoi, gândește-te la câte programe muzicale avem astăzi. Dau drumul la automation și face totul singur. La random.

Citește și Sex, droguri și rock'n'roll

Ok, și atunci ce-ți de rămâne de făcut, astăzi? Te întorci sau o iei pe drumul ăsta tehnologic?
Nu știu. Habar n-am. Muzica actuală e o repetare la infinit a unor teme. Un pattern pe care-l miști dintr-un loc în altul. Astăzi, se lucrează cu scurtături. Un om din 2015, cu idei, nu mai are nevoie de tot travaliul ăla, de 20 de ani, prin care trecea unul care voia să învețe să cânte la vioară brici. Nu, astăzi într-o lună învață programul, în a doua lună îl șlefuiește și a treia compune deja. Deci, în trei luni a sărit peste o muncă de zeci de ani. Dar ca să zic așa, ca calitate de muzică se vede. Se vede! (Râde cu poftă)

La tine, când ai început cu Timpuri Noi, tot așa se punea problema. Să fii autentic, nu să alegi scurtăturile?
Oarecum. Noi ne-am asociat ca orice artiști veritabili ca protest împotriva a ceva. Acel ceva se numea Iris și stilul de muzică promovat de ei. Nu știu dacă am reușit. Uită-te la ei astăzi. Cântă aceleași piese, Minculescu apare și spune că formația se rupe, că el e furat la bani de nu știu câți ani... Eu nu înțeleg asta, cum să apari în 2012 și să spui că ești furat, în condițiile în care e în trupa asta din 1980 și ceva? Cântă aceleași piese, li se iartă orice. Sau Holograf. Îi iubesc pe Holograf. Este formația cea mai sinceră, stilistic. Sunt exact ceea ce sunt. Dar știu să evalueze foarte bine scena muzicală, ce se cere pe piață.

Se lasă tăcerea câteva minute. Apoi, Artan îmi spune că ar vrea să-mi dea un album Partizan. Îi spun să stea liniștit, le am acasă, în mp3. Îmi zice că e mai bine așa, își amintise că avea albumele undeva, în garaj. Totuși, vrea să coboare.

Artan: Crezi că ai putea să mă aștepți cinci minute, să mă duc până la mașină? Mi-am uitat ceva.

Se întoarce după 10 minute. Tot cu mâinile goale.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre muzică, în general:
Q & A în Control: Adrian Enescu
Rockul e pe moarte în România
Cei mai îngrozitori 123 de muzicieni ai tuturor timpurilor