E foarte amuzant să priveşti cum monştrii sacri ai culturii româneşti se dau de ceasul morţii atunci când sunt puşi în faţa realităţii. Dinozauri care, până acum s-au bucurat de beneficiile comunismului şi postcomunismului, se trezesc plângând atunci când cineva vrea să reformeze un sistem complet defect care repugnă oricărui om cu capul între urechi.

Nu vorbesc din cărţi, ci din reacţiile din ultimele două luni, cam de când la conducerea Ministerului Culturii a venit Vlad Alexandrescu. Doar trei idei despre ce se pregăteşte noul ministru să facă, din declaraţiile lui: reformarea Centrului Naţional al Cinematografiei, instituţia aia care dă bani pentru filme plictisitoare, reformarea modului în care se dau subvenţii revistelor culturale pe care nu le citeşte nimeni, respectiv deschiderea angajărilor pe posturi de directori ai instituţiilor culturale celor care au studii umaniste, nu neapărat de specialitate pe domeniul respectiv.

Până acum, s-au simţit cu musca pe căciulă Nicolae Manolescu, directorul revistei România Literară, şi Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional Bucureşti. De la Centrul Naţional al Cinematografiei însă nu a venit nici o reacţie şi e firesc, lumea a adormit de la citit proiecte la fel de plictisitoare ca filmele finanţate. Dar să le luăm punctual, fără CNC, că ăla e caz special.

Înainte de orice, hai să zicem două vorbe despre Vlad Alexandrescu. Întâmplător, ca o bârfă simplă, e nepotul lui Tudor Vianu. Ce nu e întâmplător e că, dincolo de licenţa în franceză-germană la Filologie, a studiat Ştiinţele Limbajului la Paris, unde şi-a luat un master şi-un doctorat. Ştiinţele Limbajului înseamnă, în principiu, filozofie, adică materia aia care te ajută să gândeşti mai cu spor. În prezent, când nu e la minister, predă la Universitatea Bucureşti, la master şi doctorat, filozofia limbajului şi alte materii similare, tot din zona de filozofie.

De ce e important? Pentru că Paris nu e Micul Paris, iar cultura, în Franţa, produce mai mulţi bani decât industria luxului şi industria auto. Or, un om de cultură care a locuit nişte ani de zile în patria profitului cultural e mai valoros la conducerea ministerului decât unul provenit din sinecurile postdecembriste sau din ciorba ideologico-culturală autohtonă.

Iar Alexandrescu, cel puţin la prima vedere, pare să aibă o viziune destul de complexă asupra modului în care ar trebui promovată cultura românească. Şi, mai important, omul ştie că „experienţa utilizatorului" e mai importantă decât fandoselile elitiste ale unor dinozauri care cred că ei se pricep mai bine.

Şi cel mai bun exemplu în acest sens e chiar declaraţia din interviul pentru Republica.ro, în care spune că Muzeul de Artă al României, din Piaţa Revoluţiei, există şi-atât, neoferind absolut nimic în plus. Şi e perfect valabilă comparaţia cu Franţa, unde în Luvru ai cafenele, ba chiar şi o galerie comercială, ca experienţa să fie completă.

Ba, iată, adaug eu, un exemplu de înţelegere a managementului şi marketingului cultural, în Luvru există un Apple Store, pentru că directorii francezi au înţeles că miile de oameni care-şi doresc o husă de iPhone pot fi potenţiali plătitori de bilet în muzeu. În fond, şi Apple face parte din cultura contemporană, nu-i aşa?

Tocmai experienţa lui Alexandrescu în Franţa - cât şi cea de ambasador în Luxembourg - ar trebui să-i genereze nişte idei clare despre cum poţi reforma un sistem care miroase a naftalină. Or, ministrul pare că a analizat bine modelele de-afară şi îşi propună să atragă bani de la Banca pentru Dezvoltare a Consiliului Europei pentru a investi în diverse chestii utile, de la consolidarea Muzeului Naţional de Istorie a României şi până la construcţia unei săli de spectacole care să înlocuiască Sala Palatului.

Dar Alexandrescu pare să mai aibă un avantaj, acela că înţelege că instituţiile culturale româneşti sunt conduse de nişte incompetenţi. Nu-i de mirare, aşadar, că Ion Caramitru, la cei 73 ani ai săi, s-a băşicat că ar putea rămâne fără leafa de director al TNB, în momentul în care ministrul a spus că-şi propune să dea liber la înscrierea pentru posturile de directori şi absolvenţilor de profile umaniste diferite de domeniul respectiv.

Un om cu studii de management ar trebui să administreze mult mai eficient o instituţie culturală. Desigur, vor exista întotdeauna voci care să se plângă, de exemplu, că un absolvent de management e prea nătâng pentru a judeca actul artistic, însă judecătorii de conjunctură nu iau în vedere faptul că un manager cu studii ar putea promova mai bine o instituţie culturală care, pentru omul de rând, este o pierdere de vreme. Într-un loc extrem de plictisitor, unde nu-i explică nimeni nimic şi nici nu-i spune nimeni de ce merită să viziteze.

Fireşte, ne plângem că suntem o naţie incultă, dar nici nu facem nimic pentru a atrage pulimea care se cultivă urmărind Acces Direct şi Măruţă.

Însă argumentul studiilor culturale nu e chiar lipsit de substanţă pentru că, evident, ideal ar fi ca managerul să ştie cu ce se mănâncă, totuşi, domeniul. Însă argumentarea că nu există suficienţi manageri culturali e trasă de păr şi fundamental greşită. Managementul artei se studiază în facultăţile de profil, există specializări în această direcţie. Ba mai mult, dacă ar fi să ne limităm doar la numărul galeriilor din Bucureşti, am vedea că sunt destui oameni competenţi şi eficienţi.

Mai mult, sunt şi tineri, ancoraţi în realitate, ştiu ce e ăla Facebook şi cum să-l folosească, ba mai cunosc şi oameni de comunicare pe care-i antamează pentru promovare - vezi cazul cel mai recent, agenţia de PR MSLGroup The Practice, una dintre cele mai mari din ţară, promovează pro-bono Bucharest Biennale - sau companii pe care le convinge să investească în cultură - vezi parteneriatul MNAC cu Crama Oprişor sau sponsorizările pe care le-a tot făcut, în ultimii ani, UniCredit în arta contemporană.

Iar acestea sunt doar câteva exemple ce merită expuse fie şi pentru a arăta că rolul managerului e şi acela de a găsi bani pentru a sprijini proiectele culturale. Iar bani există destui dacă ştii unde să-i cauţi, şi nu doar cei de la stat, pe care nici măcar nu-ţi propui să-i justifici, aşa cum Caramitru ascunde, de exemplu, lista defalcată de cheltuieli pentru renovarea TNB.

Or, băşicarea lui Caramitru nu e nici pe departe legitimă, ci pare mai degrabă o frică de a rămâne fără banii care l-au făcut probabil unul dintre cei mai bogaţi actori din România. Nu trebuie să fii actor ca să-ţi dai seama că de 70 milioane euro, cât a costat renovarea, se putea construi un cartier cu trei mii de apartamente, ca să-l citez pe autorul articolului din ZF.

Şi iată că ajungem şi la discuţia legată de subvenţiile pentru revistele culturale pe care nu le citeşte nimeni. Va exista, desigur, argumentul că există, totuşi, nişte cititori şi că orice formă de promovare a culturii înseamnă, ei bine, promovare a culturii. Doar că nu e chiar aşa. În momentul în care ai un tiraj de cinci sute de exemplare lunar şi alea împărţite prietenilor, 30 vizitatori zilnic pe site - sau poate nici atât - şi costuri cu chiria, imprimarea, salariile şi aşa mai departe.

E foarte adevărat că unele reviste ar putea fi considerate de specialitate, dar chiar şi în acest caz, nu e mai fezabil ca, într-o eră digitală, discuţiile să fie puse pe net? Că până şi mamaia de la Cuca Măcăii are, în ziua de azi, acces la internet. Iar dacă tot sunt atât de mulţi oameni de litere pasionaţi, dar care nu-şi permit abonamentul la net, bibliotecile din România oferă acces gratuit de ceva vreme.

Însă adevărata discuţie nu e nici măcar despre subvenţii, ci despre refuzul de a renunţa la a te scălda într-o ciorbă, refuzul de a munci. Nicolae Manolescu, redactor-şef al României Literare, s-a simţit umilit când subvenţiile de la stat au fost suspendate, maximă jignire! Însă nici nu şi-a pus problema că, aşa cum spuneam mai sus, cineva ar putea pune osul la muncă să caute sponsori.

De fapt, aici e discuţia, că revistele pe care nu le citeşte nimeni se pot fie transforma, fie pot găsi companii care să-şi deducă taxele prin sprijinirea unor demersuri culturale. Iar dacă vor să-şi păstreze locurile călduţe în propriile mafii scriitoriceşti, cum le denumeşte George Damian, publicând chestii ce nu pot fi citite, n-au decât s-o facă liniştiţi pe banii celor care se oferă să sprijine acest elitism.

Comunismul a murit, cel puţin teoretic, în 1989. Ar fi cazul să moară şi pomenile comunistoide, mai ales că încă mai există instituţii culturale precum Uniunea Scriitorilor care nu fac nimic pentru scriitori. Un tânăr debutant strânge câţiva ani bani ca să plătească o editură care să-i publice o carte şi s-o înregistreze la Biblioteca Naţională şi ajunge să vândă tirajul de 50-100 bucăţi prietenilor.

Să nu înţeleagă careva că militez sub vreo formă sau alta împotriva acestor monştri sacri ai culturii sau împotriva revistelor culturale. Dilema Veche are zilnic, bine-mersi, 8 000 de unici, iar Observator Cultural duce şi el spre 50 000 de unici lunar şi va tot creşte după relansarea recentă a site-ului. Iar asta se întâmplă pentru că ambele publicaţii oferă articole citibile. În acelaşi timp, ambele sunt două publicaţii private, nu de stat şi nici subvenţionate.

Există şi reviste subvenţionate de stat, precum Revista Arta, care publică articole citibile, care are o echipă tânără ce înţelege că trebuie să se adreseze unui public înfometat de cultură, dar căruia nu-i satisface mai nimeni pofta la modul concret, în limbajul şi pe înţelesul lui.

Românii citesc, azi, mai mult ca niciodată, altfel nu s-ar fi umplut Bucureştiul de librăriile celor de la Cărtureşti. Şi amintesc de ei pentru că reprezintă un bun exemplu de business cultural care creşte, în ciuda celor care spun că, în ţara asta, cultura moare. Dacă ar muri, ar fi falimentari. Dacă n-ar fi interesaţi de cultură, nu i-ar citi editorialele lui Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu, care se duc viral pe Facebook după fiecare apariţie.

Refuzul modernizării, complacerea în ciorba antedecembristă reîncălzită după Revoluţie în aceleaşi grupuri şi grupuleţe de interese, trebuie să dispară. Iar Vlad Alexandrescu pare că înţelege foarte bine lucrul ăsta, în ciuda tuturor dinozaurilor care nu mai ştiu cum să-şi apere dreptul inventat de a suge bani de la stat.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre cultură:
Brandurile și vedetele profită de hispterime, în timp ce artiștii underground mor de foame
Ce şanse au cele 11 oraşe din România, care visează s-ajungă Capitală Culturală Europeană în 2021?
Plângăciosul săptămânii: Alexandru Arşinel vs. o tânără din Bucureşti