Cândva, Galaţiul era un oraş industrial în plină dezvoltare, dar în prezent are mai multe lucruri în comun cu o colonie minieră abandonată decât cu un oraş funcţional. Cum s-a întâmplat asta? Neglijenţa şi corupţia autorităţilor locale? Lipsa iniţiativelor private? Soarta? Probabil câte puțin din toate. Cert e că este de ajuns să te apropii la mai puţin de zece kilometri de Galaţi, ca să-ţi dai seama că te afli în anusul Moldovei. Nu glumesc. Brăila e un oraş de rahat tocmai pentru că se află atât de aproape de o gaură de cur.

Primul indiciu e combinatul siderurgic de la periferie. Un hoit industrial postapocaliptic, care îţi fute şi plămânii atât de tare, încât a devenit inutil să foloseşti „gălăţean" şi „nefumător" în aceeaşi propoziţie. Cu toți avem destul cocs în plămâni încât să poți întreține un foc de tabără.

Cândva combinatul siderurgic de la Galaţi a fost motorul de dezvoltare al oraşului şi motivul pentru care a înregistrat o creştere demografică fără precedent şi o relativă prosperitate materială. Acum, este doar una dintre cele două activităţi economice care mai susţin economia şubredă a Galaţiului. Dacă faci o excursie pe platforma industrială, o să ai impresia că ai nimerit pe platoul de filmare de la Mad Max: clădiri abandonate de beton cu geamuri prăfuite sau sparte, furnale uriaşe pe care s-a depus rugină şi jeg, străzi de asfalt din crăpăturile cărora ies fire de iarbă, linii de cale ferată pe care nu a mai circulat nimic de multă vreme şi pâlcuri de oameni nervoşi care ies din tură şi se îndreaptă spre casă.

Combinatul e despărţit de oraş de o vale în care se află câteva lacuri super-poluate. Poate sunt chiar radioactive. Nu ştiu. Nu cred că i-a păsat nimănui îndeajuns de mult încât să verifice chestia asta, din moment ce unii oameni care locuiesc în zonă se duc să pescuiască în apele alea. Ce nu te omoară, te transformă în Hulk.

Dacă Marx ar fi fost criogenizat şi readus la viaţă în Galaţi, 2015 A.D., probabil că ar fi spus: „Muie, mă! V-am zis eu!" De ce? Pentru că acolo unde nu sunt ruine ante- şi inter- belice, sau rămăşiţe de mahala, sunt rânduri de blocuri socialiste care par rupte dintr-o distopie de căcat. Ca şi cum aspectul nu era de ajuns, până şi numele cartierelor sună dezumanizant: Micro 17, Micro 18, Micro 19 etc. Mari porţiuni ale oraşului formează un fel de labirint de betoane care seamănă unele cu altele.

Sigur, asta nu diferenţiează prea mult Galaţiul de alte oraşe regândite de la zero de regimul socialist. Ce face diferenţa e starea precară în care au ajuns unele cartiere. Micro 38, Micro 39 şi Micro 40 formează un fel de triunghi al sărăciei abjecte care pare că e acolo ca să ne aducă aminte mereu de eşecul proiectului socialist şi al anilor de tranziţie. Respectivele cartiere sunt echivalentele Rahovei şi Ferentariului la scară redusă. Sunt populate de aceleaşi tipuri umane, în principal de romi şi de români săraci şi arată ca locul unde normele de igienă şi de sănătate se duc să moară.

În schimb autorităţile locale nu par să aibă o problemă cu asta, într-atât încât au permis dezvoltarea unui astfel de pericol biologic chiar la doi paşi de Spitalul Judeţean. Vorbesc de blocurile G din cartierul Micro 19, deşi „cartier" e un substantiv destul de nepotrivit atunci când îl foloseşti ca să descrii nişte blocuri în curtea cărora aleargă orătanii şi pasc nişte cai.

Nu o zic eu, o zic statisticile ANOFM (Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă). Iar lucrul ăsta e destul de serios. Câteva mii de oameni fără altă activitate zilnică în afară de crâşmă şi TV sunt o problemă socială cu potenţial exploziv. Din fericire, sunt anesteziați de alcool prost, lene și televizor. Lenea nu se termină niciodată, dar oricând poate să pice cablul și să se golească sticla. Așa încep întâmplările care ajung știri de la ora cinci.

Asta nu înseamnă totuşi că, dacă şomajul e confortabil, e şi un lucru OK. Nu e. Oamenii ăia trebuie să îşi întreţină cumva familiile şi să-şi plătească datoriile, iar dacă autorităţile locale nu fac nici cât negru sub unghie ca să atragă investitori şi să creeze locuri de muncă, respectivii oameni or să găsească alternative mai mult sau mai puţin licite de a-şi câştiga existenţa, care variază de la munca (exploatarea) la negru la traficul cu ţigări şi combustibil.

O consecinţă a celor de mai sus este că Galaţiul e un oraş ostil tinerilor. Lipsa locurilor de muncă şi a unei oferte educaţionale decente pentru învăţământul superior îi forţează pe mulţi să aleagă între siguranţa unui viitor de căcat în oraşul natal şi posibilitatea unui viitor mai puţin de căcat altundeva. Balanţa demografică din Galaţi înclină în favoarea bătrânilor. După ultimele estimări ale Institutului Naţional de Statistică, sunt aproape o sută de mii de pensionari în oraşul cu o populatie de aproximativ trei sute de mii. Nu ai nevoie de o statistică ca să-ţi dai seama de asta. Politicile publice sunt făcute după chipul şi asemănarea bătrânilor, pentru că bătrânii sunt şi grosul votanţilor activi din Galaţi.

România are un sistem de sănătate de rahat. Galaţiul face parte din România. Galaţiul are un sistem de sănătate de rahat. Silogism simplu. Tinerii medici galaţeni emigrează pe capete, unii încă din timpul facultăţii, iar cei care nu pleacă, sunt nevoiţi să sclavagească pe o mie de lei pe lună într-un sistem medical dominat de o conducere coruptă, formată din medici bătrâni care sunt plătiţi şi cu zece mii de lei pe lună, din bugetul public, în timp ce fac bani frumoşi din cabinetele lor private în paralel, de obicei în detrimentul cabinetului public.

Bunică-mea avea nevoie de un consult la medicul cardiolog, la Spitalul Judeţean Galaţi, şi când a vrut să se programeze i s-a spus că are de aşteptat jumătate de an. Pentru că lista de aşteptare era lungă. Pentru că medicul cardiolog nu vine decât trei ore la cabinetul public, primeşte câţiva pacienţi şi apoi îşi continuă programul de lucru la cabinetul privat. Pentru că nesimţire si corupţie. Bunică-mea are 74 de ani, dintre care vreo 45 munciţi în combinat. După aproape jumate de secol de muncă în condiţii aspre, te-ai aştepta să primeşti nişte asistenţă medicală decentă. Ghinion.

Între Galaţi şi Brăila se află 20 de kilometri şi o rivalitate care durează de ani buni. E o banală răfuială între nişte provinciali trişti și fără ocupație care o mențin pentru că nu au nimic mai bun de făcut în viață. Numai că, dacă trăieşti acolo, îţi trebuie ceva efort ca să fii meta şi să vezi lucrurile pentru ceea ce sunt ele de fapt. Tocmai de aia, un observator exterior n-ar putea să înţeleagă dilema morală a unui gălăţean când se confruntă cu următoarele realităţi: a. în Galaţi nu există niciun cinematograf funcţional şi b. cel mai apropiat cinematograf funcţional e la Brăila.

OK. Sunt doar 20 de kilometri, nu e panică. Te urci în maşină şi faci ce-i de făcut. Însă, genul ăsta de soluţie simplă şi raţională ignoră animozităţile tribale din teren. Pentru un gălăţean, mersul la Brăila este, în cel mai bun caz, o necesitate care nu mai poate să aştepte, iar în cel mai rău, o umilinţă care ar fi putut fi uşor evitată dacă Galaţiul nu ar fi fost un capăt de lume. Dar, uite că Galaţiul e un capăt de lume când vine vorba de cinematografe, iar gălăţenii sunt forţaţi de circumstanţe fie să abuzeze de lăţimea de bandă şi de proprietatea intelectuală şi să pirateze cu nesimţire, fie să facă Marşul Ruşinii până la Brăila şi înapoi.

Când te duci în parc să iei o gură de aer, ca să-ţi plimbi câinele său nepotul, oricare dintre ei e în lesă în momentul ăla, sau pur şi simplu să te lingi cu dârlăul/bagaboanta, te aştepţi să găseşti chestii care se găsesc într-un parc de obicei. Iarbă verde, copaci, băncuţe, boschetari care duhnesc a prenadez. Ai vrea să ieşi în parc ca să scapi de peisajul de căcat cu care te confrunţi în viaţa de zi cu zi. Te aştepţi să găseşti altceva decât betoane, fier şi sticlă. Ei bine, în Galaţi, logica asta simplă nu răzbate. Parcurile sunt exact betoane, fier şi sticlă. În contextul ăsta, boschetarii care duhnesc a prenadez sunt un element familiar. La un moment dat ajungi să te duci în parc doar ca să stai în prezenţa lor. Trupul lor susţine mai multe ecosisteme decât e capabil să susţină parcul în sine. Oamenii ăştia salvează planeta şi nici măcar nu au habar de asta. Sper ca oamenii de ştiinţă gălăţeni să inventeze boschetari care fac fotosinteză ca să populăm parcurile cu ei şi să respirăm uşuraţi aer curat, fără iz de cocs încins.

Bine, o sa zici tu, dar avem Grădina Publică, care arată cât de cât bine, spre deosebire de tine. Cârnatule. A, da? Hai să facem un exerciţiu de memorie. Vreun an jumate Grădina Publică a fost un şantier prăfuit. Chipurile, era în renovare. O renovare făcută la plesneală care a costat mai mult decat era cazul. Și imediat dupa ce s-a deschis Grădina, s-au furat lucruri de prin ea.

Majoritatea oamenilor speră ca de 1 aprilie să scape doar cu nişte glume proaste făcute de rude, prieteni sau colegi anoşti. Ei bine, gălăţenii nu au scăpat aşa uşor. De 1 aprilie au aflat că vor rămâne fără apă caldă pentru următoarele cinci luni. Compania care furniza apă caldă oraşului a intrat în faliment, iar lucrurile nu arată ca şi cum vor fi rezolvate prea curând pentru că, aparent, autorităţile locale nu au un plan B pentru situaţii de genul ăsta. Sunt optimist însă: vin căldurile, ceea ce înseamnă că şi conductele de apă rece or să se încingă un pic şi poate că şi gălăţenii or să aibă parte de un duş cu apă călduţă.

Să nu crezi că e un caz excepțional. În fiecare an sunt câteva luni fără apă caldă, cel puțin în cartierele cu Micro în titlu. Măcar apă rece să fie, că și aia mai dispare uneori.

La una dintre marginile oraşului avem un complex de ştranduri care se numeşte „La Valuri", pentru că, n-ai să ghiceşti, se află pe malul Dunării. Intrarea e liberă începând cu 1 mai, în fiecare an, iar la scurt timp după deschidere locul devine o forfoteală de cocalari, şomeri, puşti chiulangii şi alţi crăpători de semințe. Oamenii sunt mulţi, iar bazinele în care pot înota sunt doar două. Urmele carnagiului se observă abia la finalul săptămânii, când administratorii complexului îşi aduc aminte că trebuie să mai şi schimbe apa din când în când. Ştii urmele alea de jeg care rămân pe cadă după ce faci o baie după o perioadă lungă de timp în care n-ai făcut baie? Ei bine, multiplică-le de câteva mii de ori şi o să ai o imagine aproximativ exactă a unui bazin gol în care s-a scăldat jumate de Galaţi, şi nu jumătatea curată. Reformulez. Nu există jumătate curată. Jumătatea mai puțin murdară.

Într-o seară treceam prin zonă şi am văzut o căruţă parcată pe marginea unuia dintre bazine. Căruţaşul şi calul făceau baie împreună în apă. Măcar e un bazin prietenos, dacă nu curat.

Pe lângă faptul că e o cloacă violentă, cartierul Port e şi o expoziţie de case în paragină. Ştii zona aia de pe coasta de vest a Africii, unde sunt tractate vasele scoase din uz pentru a fi dezmembrate de mână de muncă ieftină locală? Nici portul din Galaţi nu arată prea diferit, cu flotila sa minusculă de vapoare ruginite care n-au mai văzut largul Dunării de ani buni. Cumva e o imagine mişto. Ai putea să torni un film cu răzbunarea marinarilor morţi care s-au întors să îşi încheie conturile cu vii care i-au trădat. Printre epave sunt şi unele utilitare, precum un spărgător de gheaţă şi o navă de pompieri, care ar fi frumos să fie operaţionale în caz de ceva.

Statisticile Ministerului de Finanţe spun că Galaţiul se află în Top 10 județe, ca număr de aparate funcţionale. Cifrele sunt cam aşa: 38 de operatori, 335 de puncte de lucru şi 1 453 de aparate. Știm cu toţii că o afacere cu păcănele nu e doar o afacere cu păcănele şi că multe dintre ele sunt spălătorii de bani pentru interlopii locali şi surse de dependenţă pentru săracii oraşului. Nu e ca și cum la păcănele se duc oameni normali. Atracția față de genul ăsta de jocuri de noroc, cu zgomote, lumini și acțiuni repetitive e tipică unei populații needucate și sărace, care visează cu ochii deschiși la marele jackpot, pentru că obiectiv, altă șansă de a scăpa de sărăcie nu au.

Galaţiul nu e tocmai o destinaţie de vacanţă şi nici un loc prea confortabil pentru locuitorii săi. Poluarea, jegul şi mizeria umană împreună cu lipsa oricărei speranţe reale către un viitor mai bun fac din Galaţi un exemplu clasic al eşecului planificării socialiste şi oportunismului de tranziţie. Dacă eşti încă tânăr şi ai ocazia să pleci de acolo, pleacă. Dacă te-ai încărcat de responsabilităţi şi eşti nevoit să rămâi acolo, mult noroc. Dacă pierzi vreodată vreun pariu dubios şi ai de ales între a-ţi continua viaţa în Galaţi şi a te apuca de heroină, alege heroina. Glumesc. Nu te băga în pariuri care te obligă să-ţi continui viaţa în Galaţi.

Urmărește VICE pe Facebook:

Mai citește și despre alte orașe nasoale:
Zece motive pentru care Ploiești e un oraș nasol Opt motive pentru care Bucureşti e un oraş nasol 10 motive pentru care Constanța este un oraș nasol 10 motive pentru care Oradea e un oraș nasol 10 motive pentru care Craiova este un oraș nasol