Tentativa de lovitură de stat din Turcia a fost urmată de un val masiv de arestări: peste șase mii de persoane în primele două zile, iar numărul probabil că va crește. Mai mult de 2 700 de judecători au fost suspendați la doar câteva ore după eșecul puciștilor. A urmat destituirea a aproape opt mii de polițiști, zeci de guvernatori ai unor provincii și funcționari publici de rang înalt.

Numerele sunt remarcabile având în vedere că, teoretic, autoritățile de la Ankara au fost luate prin surprindere de complot: dacă ar fi știut, l-ar fi înnăbușit din fașă, fără să mai fie cazul să moară sute de persoane, nu-i așa?

O investigație necesită ceva timp, însă viteza cu care s-au mișcat oamenii lui Erdogan parcă spune că aveau listele gata-pregătite, după cum observa un jurnalist Die Welt, bine-conectat la realitățile din Turcia.

S-a speculat, deja, fie că tentativa de lovitură de stat ar fi fost una falsă, pusă la cale chiar de Erdogan, fie că acesta ar fi știut că se pregătește ceva, dar ar fi așteptat. Indiferent dacă în speculațiile astea e vreun sâmbure de adevăr sau nu, bossul de la Ankara pare să aibă doar de câștigat din ceea ce s-a întâmplat: pune și mai bine șaua pe armată și sistemul judiciar, foste garante ale statului kemalist, și îi mai dă o lovitură și principalului său adversar, clericul Fethullah Gülen.

La prima vedere, în spatele puciului eșuat au părut a fi militari kemaliști. Armata turcă a fost timp de zeci de ani garantul statului laic fondat de Mustafa Kemal Atatürk, care are și acum un statut aproape mitic printre turcii laici și naționaliști.

Atatürk a preluat puterea într-un moment în care Imperiul Otoman fusese rupt în bucăți ca urmare a înfrângerii din Primul Război Mondial – se pierduseră teritoriile arabe, Balcanii, chiar și o parte din Anatolia, care era ocupată de puteri europene, inclusiv Grecia. Tipul s-a retras în ceea ce pe atunci era un sat din inima Anatoliei – Ankara – a reorganizat forțele armate care mai rămăseseră și a lansat contraofensiva, reușind ca la finalul războiului, în 1923, să controleze teritoriul actual al Turciei.

Rolul jucat de Atatürk merge însă mult, mult mai departe, de cel de erou militar, iar reformele sale se simt în Turcia și în lumea musulmană până în ziua de azi. Două sunt esențiale pentru ce se întâmplă și acum: a laicizat Turcia și a impus principiul naționalismului. Laicizarea a însemnat, pe de-o parte, desființarea califatului, ceea ce înseamnă că unirea tuturor musulmanilor într-un singur stat (visul pentru care se bat jihadiștii din întreaga lume) devine aproape imposibilă. E adevărat că băieții din Statul Islamic și-au proclamat un califat, însă acesta n-are legitimitate, pentru că alegerea unui nou calif presupune acordul tuturor musulmanilor. Pe de altă parte, laicizarea a creat și premisele conflictului cu islamiștii, care a marcat o bună parte din istoria Turciei moderne.

Un al doilea aspect important al ideologiei kemaliste îl reprezintă naționalismul: se recunoaște doar existența națiunii turce, fără diferențe etnice sau religioase. Asta înseamnă că, de exemplu, pentru kemaliștii fanatici, minoritatea kurdă pur și simplu nu există, cum nu există nici cea religioasă a aleviților. Războiul cu kurzii, care se poartă, cu întreruperi, de aproape 40 de ani, reprezintă o consecință directă a refuzului de a-i recunoaște ca minoritate etnică și de a le acorda o serie de drepturi.

Principalii garanți ai statului kemalist au devenit armata și sistemul judiciar. Armata n-a ezitat să intervină în politica turcă: în 1960 l-a dat jos și, ulterior, l-a lichidat pe Adnan Menderes, suspectat de deviaționism de stânga, în 1971 și 1980 a „restabilit ordinea", în 1997 l-a forțat să demisioneze pe islamistul Necmettin Erbakan.

Islamiștii au învățat lecția cu Erbakan, așa că după ce au ajuns din nou la putere, în urma alegerilor din 2002, s-au ferit să treacă rapid la măsuri care să irite armata și au adoptat o politică a pașilor mărunți, marcată de o serie de momente simbolice, cum ar fi acceptarea vălului islamic în universități sau alegerea lui Abdullah Gül ca președinte – nevasta lui Gül poartă și ea văl, iar kemaliștii au considerat o adevărată impietate prezența tipei lângă omul care a ocupat scaunul lui Atatürk.

Imagini de la așa-zisa tentativă de „lovitură de stat" din Turcia

Au urmat, însă, și chestii ceva mai serioase: procesele Balyoz (Barosul) și Ergenekon. În primul, câteva sute de persoane, inclusiv ofițeri activi și în retragere, au fost acuzate că ar fi intenționat să organizeze o lovitură de stat împotriva guvernului islamist. Procesele Ergenekon, în care de asemenea au fost implicați ofițeri, se referă la o organizație secretă, așa numitul „stat profund", care s-ar fi aflat în spatele mai multor asasinate.

La ambele cazuri ar fi pus umărul procurori și judecători loaiali clericului Fethullah Gülen, pe atunci un aliat apropiat al lui Erdogan, iar primele instanțe au dat sentințe cu închisoarea. Un alt efect al scandalurilor a fost înlocuirea conducerii armatei cu ofițeri numiți nu Erdogan.

Toți inculpații din Balyoz și Ergenekon au fost achitați, însă, de instanța supremă, după ce s-a încheiat povestea de dragoste dintre Erdogan și Gülen.

Aproape imediat după tentativa de lovitură de stat, oamenii lui Erdogan l-au acuzat pe Fethullah Gülen și așa-numitul „stat paralel" al acestuia că ar fi organizat puciul. Adepții lui Fethullah Gülen ar fi înființat centre educaționale în o sută de țări, inclusiv România, iar în Turcia ar controla mass-media, ong-uri, spitale și așa mai departe.

Mii de polițiști și angajați din sistemul judiciar au fost dați afară în ultimii ani pentru că ar fi adepți ai lui Gülen. Conflictul dintre acesta și Erdogan s-a declanșat în 2013 – când armata părea, deja, îngenunchiată după scandalurile Balyos și Ergenekon. În 2013, apropiați ai lui Erdogan, inclusiv fiul său, au fost în centrul unui scandal de corupție prezentat pe larg de presa gülenistă și instrumentat de polițiști și procurori care i-ar fi fost loiali clericului.

De atunci, dușmănia dintre cei doi marchează viața publică din Turcia.

Între timp, există semnale și că Erdogan ar fi făcut pace cu armata. Una dintre nemulțumirile kemaliștilor și ultra-naționaliștilor a fost deschiderea AKP-ului lui Erdogan către kurzi și lansarea unui proces de pace cu aceștia. În vara lui 2015, însă, luptele s-au reluat în sud-estul kurd al Turciei.

Un al doilea argument ar fi achitările din Balyos și Ergenekon. „În plus", îmi zicea un prieten care este stabilit de ani buni în Turcia, „Erdogan îi șantajează pe militari cu crime în care au fost implicați în anii '90, așa că acestora le este frică să miște în front". Amicul meu a preferat să nu îi dau numele în articolul ăsta – ceea ce reprezintă un semn al climatului pe care l-a creat Erdogan în ultimii ani.

Ce vrea Erdogan? Puterea. Controlează deja tot prin intermediul AKP-ului, însă își dorește ca și atribuțiile oficiale ale funcției de președinte, pe care o deține, să fie mult mai mari decât cele simbolice de acum. De aceea tentativa de lovitură de stat este binevenită: după epurarea masivă care are loc în aceste zile, nici kemaliștii din armată și nici güleniștii nu i se vor mai opune lui Erdogan, care își va putea vedea liniștit de modificarea Constituției pentru a căpăta, în sfârșit, puterile pe care le vrea.

Asta nu înseamnă, însă, că or să dispară peste noapte kurzii ca etnie, că minoritatea religioasă a aleviților nu se va mai simți persecutată sau că importantul segment al populației care sprijină caracterul laic al statului o să accepte cu zâmbetul pe buze islamizarea țării.

În Turcia nu are cum să fie liniște.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre Turcia:
Am vorbit cu scriitorul Orhan Pamuk despre sărăcie, cenzură şi Twitter
Sunt o lesbiană franțuzoaică și nu știu de ce dracu m-am mutat în Istanbul
Weekendul în Turcia a fost plin de lupte stradale, bucurie absurdă şi excavatoare furate