Toți clienții nebuni de care am dat la un bufet suedez

În rubrica asta aflăm ce se întâmplă cu adevărat în culisele restaurantelor tale preferate. Pentru articolul de față, am vorbit cu un fost ospătar dintr-un bufet suedez aflat pe o autostradă aglomerată.

Bufetul în care am lucrat pentru nouă ani era unul de calitate. Aveam secțiuni standard pentru răcituri, mâncare caldă, salate și chiar și o zonă de gătit mâncare japoneză. Dar noi eram cunoscuți mai mult pentru selecția de fructe de mare. Eram specializați în creveți imenși, scoici, crabi, sushi și sashimi. Aveam bucătari excepționali, iar mâncarea era de calitate, dar după doi ani de lucrat acolo, nici nu mă mai puteam uita la ea uneori.

De la șoferi de camioane care caută o masă caldă, la directori în întâlniri de afaceri, am avut de toate. De regulă erau oameni care veneau pentru nunți, zi de naștere, aniversări și absolviri. Dar se mai făceau și parastase.

Deși nu pot defini clientul tipic, fiecare dintre ei avea același scop: voia să mănânce cât mai mult. Asta nu înseamnă neapărat că erau supraponderali, ci că misiunea lor era să se îmbuibe cât de tare puteau. Se transformau în sălbatici care ziceai că n-au mai mâncat de o săptămână.

Am avut și câțiva clienți care veniseră să mănânce singuri - alergători la maraton care tocmai ce-și terminaseră cursa și atleți care-și încheiaseră programul de antrenamente. Era mișto să-i vezi cum mănâncă, pentru că știai că merită.

Dar am avut și o groază de fete care era clar că sufereau de probleme alimentare, mai ales bulimia. Fetele astea veneau singure și de regulă în pantaloni de trening. Îmi dădeam seama imediat dacă erau bulimice, pentru că erau extrem de slabe într-un mod nesănătos, și totuși mâncau atât de mult. Băgau în ele cantitatea de mâncare pe care o luau și clienții normali, chiar dacă păreau ușoare ca un fulg. Când mâncau, dispăreau constant la baie. Erau într-un du-te-vino între masă și toaletă cam de vreo șapte ori. Nu exista o baie separată pentru angajați, așa că uneori când membri din personal mergeau să-și facă nevoile, știau deja că le vor găsi pe fetele astea vomitând, pentru că picioarele lor erau în poziția inversă a statului pe WC. Le puteam auzi cum se forțau să dea afară ce mâncaseră.

Aveam și-o clientă fidelă care era cunoscută pentru că fura mâncare. Femeia asta conducea un Mercedes și purta haine de designer și genți Louis Vuitton. Se dădea mereu în vânt după piciorușele de crabi pe care le tot fura. A fost prinsă de o groază de ori. De fiecare dată când o prindeam, își golea geanta de crabi și călca accelerația Mercedesului.

Totuși, nu era singura persoană care fura din local. Sunt o groază de oameni care n-au pic de rușine. Cer o groază de șervețele sau merg la toaletă și fură prosoape de hârtie. Apoi își umplu gențile cu toate șervețelele ca să creeze un buzunar în care să pună mâncare furată. E atât de scârbos să vezi oamenii cum fură scoici și fructe de mare! Pe bune, ce naiba o să faci cu scoicile alea după ce au fost în geanta ta?

Mulți oameni nu considerau bufetul un restaurant normal. În mintea lor e ceva complet diferit. Ei cred că, pentru că ai libertatea să te plimbi prin restaurant, poți face tot ce-ți vrea inimioara - sau pentru că te autoservești, nu trebuie să lași bacșiș. Dar tot trebuie să lași 18-20%, pentru că oamenii bagă ca sparții la bufet. Doar că nu le pasă, deși ospătarii își fac treaba pe care ei nu o văd și nu o apreciază. Tot umplem paharele de băutură, luăm farfuriile murdare, facem curat pe rafturi și aruncăm resturile și oasele pe care oamenii le lasă mai mereu pe masă.

Timpul pe care-l aveau oamenii la dispoziție ca să mănânce îi băga în sperieți pe unii clienți. Bufetul nostru avea limită de două ore, ceea ce e destul de mult. Chestia e că nu aștepți pentru nimic, totul e deja gătit la bufet. Toată mâncarea disponibilă e deja acolo. Două ore sunt mai mult decât de ajuns ca să mănânci. Am avut clienți care ar fi vrut să stea mai mult de două ore, iar când ne apropiam de ei ca să le atragem atenția în privința timpului, începeau să urle, „Încă mănânc!" Le plăcea ideea că de banii lor pot mânca non-stop, dar nu vor mai putea să mănânce încă un meniu complet ca atunci când s-au pus la masă.

Nu era destul că aveau opțiunea să mănânce ceva de calitate până când simțeau că explodează - ei voiau să o facă și pe cât mai puțini bani posibil. Unii băgau scuza aia despre cum ei nu mănâncă atât de mult de obicei. Alții îl chemau pe ospătar deoparte și îi spuneau că ei nu pot mânca atât de mult, așa că vor să plătească jumătate din prețul normal. Iar alții mințeau că au inel la stomac sau că vor trece printr-o procedură modicală, așa că n-ar trebui să plătească suma întreagă. Am avut și un preț pentru puști, care era determinat de înălțime, cât timp ei aveau sub 18 ani. Unii adulți care erau mai scunzi decât limita susțineau mereu că sunt de fapt niște puști și că ar trebui să li se ceară mai puțini bani. Și făceau treaba asta la modul cel mai serios. Adică, e clar că ai 30 de ani, însă, pe bune, chiar vrei să treci ca adolescent?

Ceva care are legătură cu mentalitatea mănâncă-cât-poți îi face pe oameni să devină creativi până la nebunie. E omul peșterii care iese din noi.

După cum i-a fost povestit lui Tae Yoon.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește și despre alți ospătari:
Cum e să lucrezi într-un restaurant de interlopi
Povestea unei românce care a trăit iadul pe un vas de croazieră
Colecția primăvară/vară a celui mai talentat designer ospătar din Africa de Sud