Viața unui român în Legiunea Străină unde se cântă mai mult ca la X-Factor

Tipul ăsta a stat doi ani în Legiune, dar a mâncat mai bine decât la maica-sa acasă.
7.11.16

Andrei, într-o zi obișnuită. Fotografii din arhiva personală a lui Andrei

N-am fǎcut armata. Eram prea necopt sǎ iau decizia asta și auzisem oricum că mesele, pe atunci, erau jertfe aduse Zeului Fasolei. Mǎ gȃndesc uneori cǎ poate aş fi fost mai organizat azi, dacǎ fǎceam asta ieri. Colegul meu din liceu care a urmat cariera militarǎ ȋmi zice cǎ e ȋncȃntat de modul ȋn care angajatorul lui ȋl trateazǎ. Dar mi-a zis şi cǎ a cǎlcat pe creieri împrăștiați, ȋn Irak.

Am bǎut odatǎ o bere, într-un bar, cu unul care mi-a povestit cǎ s-a trezit ȋntr-o dimineaţǎ cu senzaţia ciudatǎ cǎ ȋi lipseşte ceva. La scurt timp dupǎ a lǎsat tot ȋn urmǎ şi s-a ȋnrolat ȋn Legiunea Strǎinǎ. Ca şi el, bǎiatul ǎsta pe care l-am cunoscut de curȃnd s-a ȋntors ȋntreg din Africa, unde a luptat pentru Legiune. Dar s-a ȋntors altul. M-am hotǎrȃt sǎ ȋl ȋntreb cum a fost. Am folosit alt nume, nu ȋi place expunerea, mai ales dupǎ ce a pǎţit Lee Rigby. Povestea lui Andrei începe de pe la 28 de ani când s-a înrolat în Legiunea Străină.

Citește și: Am încercat să mă alătur Legiunii Străine în Franța

VICE: Ce te-a fǎcut sǎ te ȋnrolezi ȋn Legiunea Strǎinǎ?
Andrei: Spiritul de aventurǎ combinat cu o doză mare de curiozitate. Voiam sǎ fiu martor la realitatea lumii ȋn care trǎim, nu mǎ interesa turismul. Ȋn plus, ȋmi plǎcea armata şi simţeam cǎ am pierdut un tren de cȃnd am optat ȋn tinereţe pentru liceul de artǎ, ȋn loc sǎ dau la cel militar. De cȃnd mǎ ştiu am cochetat cu viața militară. Dar n-am stat ȋn Legiune toți cei cinci ani, am stat doar doi, cǎ m-am ȋndrǎgostit şi am vrut o viaţǎ normalǎ de familie.

Ce ţi-au zis pǎrinţii și prietenii cȃnd le-ai spus că tu, gata, pleci la luptă?
Toatǎ lumea a fost ȋmpotrivǎ, dintre prietenii apropiaţi toţi mi-au zis cǎ nu e o idee bunǎ. Pǎrinţii mei nici n-au ştiut ȋn primǎ fazǎ, o lunǎ n-au avut idee pe unde umblu. Sora mea a ştiut, cǎ eu mǎ dusesem ȋn vacanţǎ la ea, ȋn Franţa, sǎ-mi caut de muncǎ ȋn construcţii. Am ajuns la Marsilia şi de acolo am plecat la Aubagne, unde e centrul de ȋnrolare, şi aia a fost. Sorǎ-mea ştia cǎ nu trebuie sǎ spunǎ nimic acasǎ şi a tǎcut pȃnǎ cȃnd a vǎzut cǎ pǎrinţii au ȋnceput sǎ se panicheze.

Cȃnd intri, predai telefonul şi actele de identitate, rupi contactul cu lumea.

Care a fost prima chestie care te-a surprins acolo?
Cum am ajuns ȋn dreptul regimentului tipul de la poartǎ s-a uitat pe acte şi mi-a chemat un sergent romȃn. Era un maramureşean care mi-a zis cǎ dacǎ vreau sǎ mǎ ȋnrolez trebuie sǎ fac cȃteva tracţiuni. Asta e o chestie de tradiţie a lor. Cȃnd intri pe uşa Legiunii Strǎine, dai de o barǎ de tracţiune prinsǎ în tocul uşii: acolo trebuie sǎ faci şapte tracţiuni minim ca sǎ treci. Nu le-am fǎcut corect din prima, de emoţie. Era acolo un croat imens care mi-a arǎtat prin semne cǎ nu ȋntinsesem mȃinile pȃnǎ la capǎt. M-am dat jos şi le-am mai fǎcut o datǎ. M-am cam chinuit la ultima şi omul mi-a dat de ȋnţeles cǎ pot sǎ mǎ odihnesc ȋnainte sǎ le fac iar. A chemat pe unul sǎ-mi arate cum. Doi ani mai târziu, tipul ǎsta mi-a devenit cel mai bun prieten, era un sȃrb cu care am fost coleg la regimentul de combat. Fusese instructor de fitness, omul era pachet de mușchi şi a rupt recordul la tracţiuni pe regiment mai tȃrziu, fǎcea 36 de tracţiuni corecte ȋntr-un minut.

Ce ai fǎcut acolo mai exact?
Ȋntȃi am fǎcut instrucţie, apoi nişte stagii de pregǎtire, de specializare şi misiunile. Primele misiuni au fost de antrenament, apoi de pǎstrare a pǎcii. Instrucţia ȋncepe la Castelnaudary, unde e regiment de aşa ceva. Acolo ajungi dupǎ ce treci de testele de recrutare. Instrucţia dureazǎ patru luni, dintre care primele douǎ eşti sub statut de angajat voluntar. Pe mǎsurǎ ce progresezi, devii legionar, premiere classe şi apoi caporal.

Care era programul unei zile obişnuite?
Te trezeşti la cinci dimineața, ȋţi faci patul şi te ȋmbraci cu ţinuta pe care ţi-ai pregǎtit-o ȋn seara precedentǎ. Hainele astea trebuie sǎ fie cǎlcate şi spǎlate tot timpul. Ȋn camerǎ, la instrucţie stǎteam câte şase, fiecare trebuia sǎ aibǎ patul aranjat. Cȃnd pǎrǎseai camera trebuia sǎ fie totul la riglǎ, papucii aliniaţi, hainele aliniate, tricourile şi bluzele se ȋmpachetau ȋntr-un anumit fel ȋncȃt sigla regimentului sǎ se compunǎ din fiecare fragment vizibil de hainǎ ȋmpachetatǎ. La sfȃrşit puteai vedea clar logo-ul companiei desenat pe muchie.

Primul lucru, dupǎ asta, era apelul pentru rassemblement, adicǎ ne strȃngeam ȋn formaţie ȋn spatele companiei, într-un loc numit Place des Armes unde saluţi drapelul şi se dau onorurile.

Aici toate deplasǎrile ȋn formaţie se fǎceau ȋn cȃntec. Era o chestie foarte riguroasǎ cu cȃntecele, stăteam noaptea şi cântm rupt de obosealǎ pȃnǎ le ȋnvǎţam. Le mai ştiu şi acum.

Citește și: Şi fetele din armată sunt feminine

Despre ce erau cȃntecele?
Era unul care se numea „J`avais un camarade" ȋn care e vorba despre doi prieteni care intrǎ ȋntr-o bǎtǎlie. Unul cade rǎpus de gloanţe, iar celǎlalt e ȋndurerat cǎ l-a pierdut, ȋnsǎ ştie cǎ trebuie sǎ ȋşi continue lupta. Uneori, treaba asta se transforma într-o defilare, super fastuoasă, la care participau toate companiile, fiecare cu imnul ei. Și gândește-te că o companie are cam patru secțiuni și câte 60 de militari. Cum răsuna Place de Armes... și-acum îmi dă fiori.

Ce urma?
Dupǎ asta urma la corvé, adicǎ ceea ce la noi se numeşte sector. Fiecare are de fǎcut curǎţenie pe sectorul care i-a fost atribuit. Unul scǎrile, altul culoarul, altul budele, unul biroul şefului de secţiune. Odatǎ ce ai terminat, ȋncepi activitatea pe ziua respectivǎ. Mergi la tir sau faci un curs de pregǎtire pentru o anumitǎ armǎ, sau curs de limbǎ, marşuri, parcurs cu obstacole etc. Cu o jumǎtatea de orǎ ȋnainte de 12, ȋţi dǎdeau voie sǎ te pregǎteşti pentru prȃnz. Se cȃnta pȃnǎ se strȃngea toatǎ lumea ȋn spatele companiei, de unde se mergea la popotǎ ȋn grup, tot cȃntȃnd.

Citește și: Cum se distrează soldații americani care apără România

Cȃnd nu eşti ȋn instrucţie ai perioadǎ de odihnǎ dupǎ ora de masǎ, ȋntre 12 şi 14, dar e relativǎ chestia asta. Dacǎ eşti la ȋnceput sau eşti la un regiment de combat, îți dau niște treburi de făcut fix atunci. Am ajuns sǎ am pauza aia cam dupǎ un an jumate. Dupǎ masa de searǎ mai băgam niște cântece, până pe la opt-nouă seara, iar la zece se dădea stingerea. Abia după vreo douǎ luni mi-au permis să sun și eu acasă, dar doar în ora aia dinainte de stingere.

Cine erau colegii tǎi?
Aveam latini, ecuadorieni, peruani la regimentul de infanterie, unde am fost eu. La secţiunea de instrucţie erau mult mai mulţi: rusofoni, anglofoni, asiatici de peste tot, nepalezi, chinezi, japonezi doar vreo doi. Doi coreeni, doi sudafricani. Ca fizic, rusnacii se ţin tare, dar eu mǎ ȋnţelegeam foarte bine cu anglofonii. Chiar am avut nişte prieteni foarte buni sudafricani şi sunt prieten bun şi cu sȃrbul de care ȋţi ziceam.

Mulţi romȃni?
Da. Sunt brazilieni mulţi, nepalezi, noi suntem undeva prin topul naţiilor de unde se ȋnroleazǎ mulţi. Cred cǎ la recrutare suntem pe locul patru sau ceva de genu`.

Nu ai simţit frica de moarte? Dacǎ da, cȃt era de prezentǎ?
Da, dar am ȋnvins-o repede, a fost aşa ca un flash. Am avut zece sau 20 de minute de panicǎ cȃnd chiar credeam cǎ o sǎ mor. S-a ȋntȃmplat şi ȋn luptǎ, dar şi la instrucţie, dupǎ care mi-am dat seama cǎ era o prostie. Nu exista niciun pericol de moarte. La ȋnceput nu știi cȃt de tare eşti. Pur şi simplu aveam impresia cǎ o sǎ ajung la epuizare fǎcȃnd lucrurile pe care ei mi le impuneau şi că o sǎ cedez. Dar mi-am dat seama cǎ e, cumva, o glumǎ, nu era nici pe departe atât de grav precum simțeai. Nici nu-ţi dai seama cȃt de puternic poţi fi.

Cum te-a schimbat experienţa asta?
Vǎd chestiile obişnuite mult mai simplu acum, problemele parcǎ nu mai sunt aşa mari. Ȋn viaţa asta te aglomerezi mult cu lucruri pe care le faci, iar ȋnainte ȋmi luam panicǎ în tot felul de situații banale. Acum tolerez totul mai mult, cǎ ştiu cǎ pot sǎ dau ȋnainte. Şi ȋn ceea ce priveşte violenţa lucrurile s-au schimbat. Nu vreau sǎ fiu ipocrit şi sǎ mǎ laud cǎ vǎd violenţa ca pe ceva pueril, acum cǎ am fǎcut Legiunea, dar iau scandalurile de pe stradǎ sau o altercaţie ȋntre doi oameni mai lejer. Dacă-i văd pe doi bătându-se în fața mea, pe stradă, nu m-ar șoca la fel ca înainte. Îţi creşte toleranţa la prostiile astea.

Ai ucis pe careva?
Eu zic cǎ nu. Nu am vǎzut pe nimeni sǎ fie rǎpus de gloanţele mele. Tragi dupǎ ei şi ȋţi dai seama automat, dacǎ e... Eu nu am tras dupǎ ei, am tras intenţionat ȋn altǎ parte. Acum depinde, dacǎ inamicul fuge de tine, tragi un pic ȋntr-o parte, dacǎ vine spre tine, atunci e autoapǎrare şi trebuie sǎ o faci.

Citește și: Povestea cavalerului fără cap care bântuie România

Ce se bea / mǎnȃncǎ ȋn Legiune?
Îți dădeau o masǎ foarte bine calculatǎ la nivel de nutrienţi și ajungi să mǎnȃnci cam ce oferǎ bucǎtǎria francezǎ. Ai un antreu, un fel principal şi brȃnză. Antreuri specific franţuzeşti: cartofi, peşte, pate de raţǎ sau mezeluri, depinde de zile. La felul principal ai multe variante, cǎ oamenii făceau mȃncare şi pentru musulmani din care puteai să mănânci și tu. La brȃnza e tot aşa, ȋţi alegi ce vrei, mie ȋmi place Roquefort-ul.

Ne dǎdeau şi alcool, de sǎrbǎtorile armatei, dar ȋn rest beam apǎ sau sucuri, cǎ aveau dozator cu Cola, Fanta, Sprite. Dar am renunțat rapid la ele, pentru că ajungi după șase luni de instrucție să nu mai mănânci dulciuri deloc.

Andrei e cel din stânga

Cele mai ciudate chestii de care ai avut parte?
Odatǎ a fost chestia cu echipamentul F.E.L.I.N.. E o vestǎ care are ȋn cǎptuşealǎ cabluri şi buzunare cu scai ȋn care ai de toate: computer ȋn partea stȃngǎ, la nivelul bazinului, baterii ȋn dreapta. La piept, ȋn partea stȃngǎ, ai un ecran cu touch screen ȋn care îi vezi pe GPS pe toţi membrii din secţiunea ta, iar ȋn dreapta ai radioul. Ȋl pui pe cap ca pe nişte căști care ȋţi vin la nivelul pomeţilor. Din cauza asta, tu auzi osteofonic, adicǎ ȋţi trimite vibraţiile prin os şi tu ajungi să auzi ȋn urechea internǎ. Ceea ce e ciudat.

Toate ǎstea sunt interconectate prin cablurile din cǎptuşealǎ. Pe cascǎ ai un sistem cu care ȋţi prinzi O.V.D.-ul, care ȋnseamnǎ Oculaire de Vision Déportée. E ca un vizor, ţi-ai aşezat-o la nivelul ochiului şi o conectezi cu arma printr-o mufǎ care ȋţi iese din mȃnecǎ la nivelul ȋncheieturii. Arma are o lunetǎ specialǎ, iar tu vezi ȋn vizorul de pe ochi ce ai vedea ȋn lunetǎ. Poţi sǎ tragi dupǎ colţ cu chestia asta la misiunile de combat urban.

Citește și: Putin pregăteşte o armată de copii războinici la Doneţk

Ce ţi-a lipsit de acasǎ?
Familia, prietenii, te bucuri de orice cȃnd ieşi din regiment. Prima permisie o ai dupǎ șase luni. N-ai voie sǎ te ȋntorci ȋn Romȃnia ȋn permisie, dar eu m-am ȋntors fǎrǎ sǎ ştie ei. Am stat o sǎptǎmȃnǎ ȋnainte sǎ revin la unitate. Acum o sǎ ȋmi lipseascǎ de acolo camarazii, te ataşezi foarte mult de nişte oameni. Faci toate chestiile astea grele ȋmpreunǎ şi le faci rȃzȃnd, cǎ altfel nu poţi. Dacǎ nu ai entuziasm şi ȋncepi sǎ devii victimǎ, poți să și dezertezi, cǎ nu rezişti.

De ce te-ai ȋntors? Regreţi?
M-am ȋnrolat la 28 de ani şi aveam perspective de a deveni subofiţer, poate chiar mai mult. Era o posibilitate, mai ales că am terminat al doilea din promoţie. M-am ȋntors, însă, ca sǎ ȋmi fac o familie, că mǎ ȋndrǎgostisem. Ȋmi plǎcea ce fǎceam acolo şi ȋmi fǎceam treaba bine, dar nu regret, e o decizie asumatǎ.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre armată:
Am vorbit cu oameni care au făcut armata despre cum e să fii dezbrăcat la piele în public
Ce spun militarii români despre cum văd femeile în Armată și-n război
Am mers la un birou de recrutare, să aflu dacă merită să te înrolezi la Armata Română