Cum se vedea, ca adolescent în România anilor '90, viața puștanilor din serialele americane

În timp ce noi mergeam la școală pe jos sau cu autobuzul, puștii americani din seriale aveau decapotabile de la 16 ani.

|
nov. 5 2016, 12:10am

În viața mea de puștoaică într-un oraș prăfuit de provincie din anii '90, ăia dureros de uncool, existau câteva constante la televizor.Salvați de clopoțel, Beverly Hills, 90210, Prințul din Bel Air și, ceva mai târziu, Melrose Placee. Era dureros să te uiți la adolescenții din filmele astea. Ei aveau haine mișto, în timp ce tu te bucurai dacă ai tăi catadicseau să-ți cumpere niște blugi de la bișnițari. Pe ei îi vedeai cu mașină pe mână, când ție îți îngheța fundul în stații de autobuz.

Să ai 13, 14 ani într-o vreme în care exista încă Telejurnalul, iar muzica „ușoară" a lui Cotabiță era considerată cool, era îndeajuns de nedrept. Să vezi că, undeva pe lumea asta, niște adolescenți duc o viață extraterestră, față de ceea ce se întâmpla prin România aia gri, era și mai nasol. Dar să observi obiceiurile puștilor din State, cu ochii unuia crescut într-o fostă țară comunistă, era ca o ciocnire între civilizații:

NOI MERGEAM LA ȘCOALĂ PE JOS SAU CU AUTOBUZUL, EI CU DECAPOTABILA

Fotografie via Pinterest

În liceul nostru, numai „prinții" veneau aduși cu mașina părinților la școală. Cum permisul se lua la 18 ani, nu apucai să-i vezi prea mult pe acești boși la volan. Ce-i drept, când crești într-un oraș minuscul de provincie, e chestiune de minute până ajungi la școală, din orice colț al orașului ai veni, așa că nu ne durea prea tare chestia asta.

În schimb, în Beverly Hills, 90210, chiar și cel mai amărât elev de la liceul ăla de bogătani găsea în garajul lui ta-su vreun Dodge vechi cu care să ajungă la liceu. Și asta încă de la 16 ani, când noi abia știam în ce autobuz să ne urcăm. O să zici că nu e cel mai bun exemplu, că ăla era serial cu și despre fițoși. Dar, până la urmă, era vorba despre America, iar acolo nimeni nu merge pe jos la școală.

De fapt, prin seriale, asta era replica de care mă loveam cel mai des: „Ai dus/ ai luat copiii de la școală?". Nici Zach Morris, tipul ăla simpatic din Salvați de clopoțel, nici Steve Sanders, blondul din Beverly Hills, 90210 și niciodată Will Smith, zis și Prințul din Bel Air, n-au așteptat în stație la autobuz.

ÎN „SALVAȚI DE CLOPOȚEL" AM AUZIT PENTRU PRIMA DATĂ DE CARDUL VISA

Fotografie via Facebook

Cine putea să știe, după Revoluție, că există undeva pe lumea asta un card de credit care poate rezolva probleme? Pentru mintea mea de atunci, asta înseamna să îți cumperi multe țoale mișto, așa cum făcea Lisa Turtle cu miraculosul ei card VISA primit de la părinții ei avuți, care-i era mai mereu oprit și tăiat cu foarfeca în magazine, după ce tipa depășea limita de cheltuială.

Citește și: Cum era să fii adolescentă în anii '90, în România

În anii '90, la noi banii erau gheață sau nu erau deloc și nici nu visam să putem plăti vreodată cu chestia aia mică din plastic. Iar în cazul adolescenților, chiar bătea vântul prin buzunare. Era nevoie de multe alocații prăpădite ca să ajungi să-ți cumperi singur ceva, fără să te milogești de babaci. Noroc că la discotecă se intra gratis și Pepsi-ul ăla pe care ți-l luai de la imitația de bar nu costa o avere.

NOI DĂDEAM CHEFURI DUPĂ BLOCURILE GRI, EI ÎN CASA DE PE PLAJĂ

Fotografie via Facebook

Ideea era cam așa. În grupurile de puști din serialele astea exista câte unul mult mai răsărit financiar, care avea Ferrari roșu decapotabil, casă de vacanță în Malibu și bani de Dolce and Gabbana. Pe plaiuri mioritice, tipul ăla bogat de la noi din liceu avea părinții cu fermă și casă nouă la țară. De altfel, acolo a și dat un mega bairam de majorat, iar nouă ni s-a părut că suntem dintre puștanii aleși.

La noi în județ, dacă petreceai undeva pe la Adunații Copăceni, te simțeai ca la Saint Tropez sau ceva de genul. Aveai, ce-i drept, mai multă libertate decât atunci când dădeai un chef în bloc și când, pe la unu noaptea, ți se bătea obrazul în cel mai autentic stil românesc. În țeavă.

E adevărat că și chefurile alea mult mai mișto pe care le dădeau, în Bel Air, William și verii lui, se terminau urât după ce venea Poliția și descoperea că puștii au băut alcool și n-au 21 de ani. În Berceni sau aiurea, bea și bunicul, cot la cot cu ăla micu', că nu se supăra nimeni.

EI MÂNCAU LA PEACH PIT, NOI LA GHERETA DIN FAȚA ȘCOLII

Fotografie via wikia

Sigur ai observat că, în toate serialele alea pentru adolescenți, lumea se strângea într-un loc fain, după sau între ore. Spre exemplu, în Beverly Hills, 90210 era restaurantul ăla care aproape devenise un personaj, Peach Pit. În Salvați de clopoțel, cantina școlii unde lucrau personajele ca să facă un ban în plus.

Eu nici nu mai țin minte de unde și ce mâncam pe la școală, dar sigur nu aveam locul ăla al nostru unde să luăm masa. În generală, toți se descurcau cu pachețelul de la mama, pe care-l mâncau în pauză, de obicei în bancă, și-și potoleau setea cu sucul ăla penal de la dozatorul Tec. La liceu, ne făcea cu ochiul un hot-dog de la o tonetă apărută peste noapte lângă poarta școlii, aceeași de la care luam țigări. La bucată, evident.

AI NOȘTRI FĂCEAU CREDIT PENTRU MAȘINĂ DE SPĂLAT, EI DUCEAU RUFELE LA SPĂLĂTORIE

Nu mai știu ce mașină de spălat aveau ai mei după Revoluție, dar nu cred că era departe de modelul ăla comunist, Albalux, care funcționa fără stoarcere. Dacă aveai vreo mașină de spălat mai performantă, atunci sigur era luată-n rate, la fel ca televizorul și aspiratorul. Și pe atunci, la fel ca azi, noi ne spălam rufele în familie, la propriu. Tocmai de asta, mi-a fost greu să-nțeleg de ce tipii ăia mult mai evoluați din serialul Melrose Place își duceau rufele la spălătoria de la subsolul blocului. Hei, chiar nu-și permiteau o mașină de spălat?

Citește și: Ce-și doresc tinerii români care fac 16 ani în 2016

Sărac, bogat, cu fițe sau nu, din ce am văzut eu în seriale, toți își spălau rufele în mașinile alea imense din spălătorii, un concept care la noi abia a apărut în ultimii ani. Mergeai, băgai lejer rufele în mașină, turnai detergentul în compartimentul lui și aia era. În plus, întâlneai și un tip sau o tipă mișto, veniți acolo cu același scop.

EI AVEAU CLUBURI DE ȘAH ȘI DE ACTORIE, NOI NE RELAXAM LA ORA DE COR

Îți aduci aminte, cu siguranță, de tocilarul nătâng, pe nume Screech, și de numeroasele cluburi tot pentru tocilari în care era el înscris în școală. De șah, de științe de toate felurile, de experimente aiurea pe broaște sau de actorie și de poezie pentru boemii frumoși și neînțeleși. În liceele americane, exista câte ceva pentru fiecare, iar noi, tinerii români, ne rodeam unghiile în fața tv-ului .

Pentru că, în România anilor '90, până și ora de Religie (în care ne închinam de zor și îngânam rugăciuni) era trecută la obligatorii, iar singura chestie care semăna cumva cu o activitate extracuriculară era ora de cor. Serios. Dar chiar și acolo mergeau cam toți elevii, chiar dacă erau afoni, că dădea bine la dirigintă și te alegeai cu o notă mai bună la muzică.

ÎN LICEELE DIN ROMÂNIA NU ERAU NICI MAJORETE, NICI CĂPITANI DE ECHIPE DE FOTBAL

Fotografie via Pinterest

Nu ți-ai trăit cu adevărat viața de licean dacă pe vremea ta nu existau competiții de baschet sau fotbal între colegi. Plus majorete în uniforme din alea ca-n filme, care să încurajeze băieții transpirați de pe margine. Din nefericire pentru noi, ăștia prinși în tranziția din anii '90, chestiile astea au apărut mai târziu, tocmai pentru că toate fetele se uitau la serialele astea americane și și-au dat seama c-ar fi mișto să strige „Hai, Mate-Fizica!" îmbrăcate în fuste și bluze asortate.

Când am intrat eu la liceu, singurele meciuri erau cele de fotbal, jucate ca pe maidan și fără nicio miză, în curtea școlii. Nimic organizat, juca cine putea și apuca. Iar de multe ori, se lăsa cu o bătaie ca-n fundul grădinii. Și atunci nu fetele erau cele care încurajau, ci tot băieții: colegii ălora ocupați să care pumni în stânga și-n dreapta.

Citește și: Cu ce replici agățau adolescenții din România, în anii '90

EI ÎȘI LUAU ȚOALE DIN MALLURI, NOI NE TÂRGUIAM LA TARABELE BIȘNIȚARILOR

Fotografie via Cum era să fii adolescentă în anii '90, în România

A.C. Slater, adică tipul ăla musculos din Salvați de clopoțel, a dat și la noi tonul blugilor bufanți, într-o vreme în care erau, ce-i drept, depășiți. Dar nu conta, ce se purta pe atunci în America era aur pentru noi, iar în orașele de graniță era destul de ușor să faci rost de blugi. Nu exista elev ai cărui părinți să nu fi făcut o excursie la Istanbul și să nu se fi întors de acolo plin de blugi.

Geci scurte, rochii încrețite, pantaloni bufanți cu etichete colorate, asta era cool la început de ani '90 și nu era departe de ce se purta prin serialul pomenit. Doar că, atunci când am crescut și am descoperit Beverly Hills, 90210, a început drama. Ce vedeam eu pe Kelly sau Donna nu se pupa cu ce puteam cumpăra din magazinul Unirii, aripa Călărași.

E drept că viața nu e chiar ca-n filme, dar trebuie să recunoști evidența. După Revoluție, când noi ne lipeam pe pereți postere cu Brenda, Dylan sau Zach, tânjeam, de fapt, după visul american .

Citește mai multe despre adolescenții din România:
Emisiunile pentru adolescenți din România anilor '90 erau un fel de „Vocea României", dar pe bune 

Ce probleme aveau părinții tăi când erau adolescenți în România anilor '70 

Ce-am învățat despre adolescenții români de pe TPU

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE