Publicitate
Chestii

M-am făcut PSD-ist pe Facebook, timp de o săptămână, ca să văd dacă-mi iau înjurături

Tipul ăsta s-a băgat de bună voie într-un experiment politic care l-a scârbit.

de Adrian Urse
10 Noiembrie 2016, 8:32am

Se apropie Sărbătorile, dar și mita electorală de la domnul Dragnea. Fotografie via pagina oficială de Facebook a șefului PSD

S-a acumulat foarte multă ură și dispreț în social media la adresa PSD-lui și sunt mulți oameni care se comportă exact ca redacția Antenei 3: ca și cum ăștia ar fi încontinuu la guvernare. (În cazul anteniștilor, PSD-ul e substituit de Băsescu). Mi s-a părut mai mereu o mizerie, în primul rând pentru că PSD-ul și dreapta și-au cam împărțit atât guvernele, cât și președinții: PSD-ul are zece ani de președinție și aproximativ 13 de guvernare, iar dreapta are 17 ani de președinție și tot vreo 13 de guvernare. Și atunci, de unde concluzia că „PSD este cancerul României"? Cum poți pune tot rahatul în care ne aflăm pe seamă unei singure părți, lăsându-i celeilalte foarte facila misiune de a câștiga (destul de des) alegeri doar prin simularea unei opoziții cu prima?

Cum dracu de încă mai avem inimă să îi arătăm cu degetul exclusiv pe ăștia, în condițiile în care cel mai mare artizan al anti-psd-ismului, Traian Băsescu, se bătuse pe burtă cu Iliescu în '90 și venea călare pe un spin-off al PSD-ului, membru al Internaționalei Socialiste? Când, iarăși, cel mai longeviv premier de dreapta de după '90, Tăriceanu, se bate astăzi pe burtă cu PSD-ul și face un spin-off din PNL pe care-l folosește pentru a încerca să guverneze alături de social-democrați.

Ce mă enervează cel mai tare este că rahatul ăsta amestecat încă mai reușește să creeze convingeri în oameni pe care, de altfel, îi respectam. Așa că m-am gândit să simulez că m-am făcut PSDist timp de o săptămână, doar pentru a înțelege pe ce se fundamentează această ură:

Marți am început de jos și-am fost postac de duzină

Am pornit cu niște activități de postac: am share-uit un post de Facebook al lui Victor Ponta în care își acuza adversarii că au capitalizat politic tragedia de la Colectiv, un post în care Dragnea îl certa pe Iohannis că se opune creșterii salariale și mi-am setat ca fotografie de copertă rahatul ăla cu „îndrăznește să crezi".

Prima reacție a fost un telefon de la o fostă colegă de facultate, care se oferea să îmi fie asistentă (If I know what she means) în caz că voi face carieră. După asta, prieteni mai mult sau mai puțin apropiați au început să mă întrebe dacă sunt bine, dacă a ieșit bine vinul, urmate de „piei satana", „Partikip" (preferata mea), faptul că sunt inversate culorile în tricolorul din afișul PSD (chiar, ce dracu, bă?) și „parca aveai simpatii țărăniste".



Am zis că-i prea solicitantă o analogie între social-democrație și țărănism, așa că am răspuns cu „ba p-ale mamelor voastre": dreapta câștigă alegerile (prezidențiale) și-l pune la guvernare pe Cioloș pe obsesia anti-corupție, după care se trezește cu președintele anchetat pentru fapte de corupție.

Citește și: Fotografiile pe care PSD nu vrea să le vezi

„Da, bă, dar chiar să ajungi să îl share-uiești pe Dragnea? Pe DRAG-NEA, mă?". Am revenit la Blaga, bineînțeles. A urmat Radu, care s-a luat tot de Dragnea și a sfârșit mai supărat pe faptul că nu sunt ULTRAS în comentarii decât pe noua mea pasiunea pentru social-democrație. Un alt Radu, care și-i revendică pe Ilie Lazăr și Coposu în arborele genealogic, m-a întrebat care e procedura de înscriere în PSD și dacă nu vreau să facem echipă, că sigur e combinație. Plus Ionela, cu un foarte resemnat „... și erai băiat bun".

Simion și Radu cel cu Ultrașii m-au acuzat de experimente sociale / pamflet, așa că am fost nevoit să mă dau în vileag și să îi rog să șteargă comentariile. Am sfârșit prin a le promite tuturor că voi posta noul meu carnet de partid, pentru autenticitate. L-am sunat pe Gogoașă să îi spun că am nevoie să îmi modifice în Photoshop o legitimație de membru PSD și mi-a răspuns cu „Sigur. Vrei să intri în sediu, nu? Cui vrei să-i faci rău? Lui Dragnea sau lui Iliescu?"

Miercuri mi-am dat (deja) seama că nu am stomac pentru treaba asta

Cel mai tare meme pe care l-am primit de la un prieten din listă

M-am trezit cu Internaționala Socialistă aruncată pe perete, la prima oră, „cadou" al unui prieten cu simpatii pentru vechiul liberalism. Am distribuit două postări absolut penibile, pe care nici nu am avut stomac să le citesc, așa că le-am dat pur și simplu share dintr-un grup de Facebook al PSD-lui: una despre legătura dintre atotputernicul Soros și Dacian Cioloș, cea de-a două despre faptul că Dragnea îl acuza de minciună pe Iohannis.

În după-amiaza aia a venit și prima confruntare deschisă: un prieten, fost coleg de facultate, care chiar activează în politică, pe un palier de bun-simț al dreptei. Deși nu îmi aduc aminte de vreo dezbatere dură fățișă cu el, a ținut să îmi arunce un „atta boy... Liviu ar fi mândru de tine".

Citește și: Cele mai dubioase clipuri în care PSD-iștii de pe Facebook vor să fie inspiraționali, dar nu le iese

După câteva replici și mici atacuri, am reușit să sting dezbaterea, cu ceva dificultăți. Încep să înțeleg de ce PSD-ul este atât de slab în online, dincolo de faptul că nu își ia voturile de acolo: mi se pare aproape imposibil să te aperi, ca pesedist. Oamenii sunt praf pe PR și nu aduc teme „deștepte și cool" în dezbatere pentru că ar costa prea mult efort să o facă, iar rezultatele ar fi cel mult mediocre. Singura mea șansă a fost să duc discuția oriunde altundeva, doar să nu vorbim despre PSD.

Am mai primit și un foarte cool meme cu Nea Nicu și Nea Nelu, de unde a răsărit și sfatul lui Simion: „Bă, dacă vrei să iei muie serioasă, zi frate ceva bun de Iliescu". Și suna rezonabil, însă am lăsat-o pentru vineri dimineața, ziua de joi fiind rezervată postului cu apariția carnetului de partid (care n-a mai venit). E mișto să ai prieteni care se pricep la Photoshop, e nasol să le tot ceri chestii moca, pentru că nu poți face scandal atunci ând nu îți livrează la timp.

Concluzia zilei este că nu am totuși stomac să fiu PSDist șapte zile, așa că voi fi numai patru, însă mi-am promis ca în ultimele două să fiu un pesedist total lipsit de simțul penibilului.

Joi am ajuns să mă joc de-a Sindromul Stockholm

Am zis să încep ușor și ziua de joi i-am rezervat-o Guvernului Ponta. Am intrat cât am putut în rol și am debitat cel mai de bun simț text pe care l-am putut, în contextul ăsta. Toată mizeria cu #spersacrapi izbucnise cu o seară în urmă și mă așteptăm la un tsunami de înjurături. Nu numai că nu a venit, însă newsfeed-ul meu era atât de plin de distribuiri pe marginea lui #spersacrapi, încât am început să reacționez cumva emoțional pe treaba asta.

Inițial, simțeam o pornire să încep câte o dezbatere cu fiecare vesel share-uitor al mesajelor anti-Ponta, convins fiind că niciunul nu a analizat temeinic lucrurile înainte să își asume o poziție.

Citește și: Hoții de la PSD vor să-ți interzică dreptul să-i faci hoți

Mi-a venit în minte o observație pe care o făcusem pe vremea în care acordăm consultanță în real-estate: deși discuția cu fiecare client pornea de la o serie de criterii bine stabilite, achiziția întotdeauna ignora cel puțin jumătate din acele criterii și era fundamentată pe un „nu știu, pur și simplu m-am simțit ca acasă", de unde am dedus eu, spre finalul carierei de broker imobiliar, că achiziția este o decizie emoțională. Îți spun acum despre o decizie care consumă fie economii de o viață, fie mare parte din veniturile pe următorii 30 ani.

Sigur că sufeream de o formă de disonanță cognitivă, însă dacă am ajuns să observ un plus de atașament față de PSD, în condițiile în care eram în mijlocul unui experiment inițiat de mine, m-am întrebat ce se întâmplă cu emoțiile unei persoane care distribuie din amuzament una dintre postările din seria #spersacrapi?

Citește și: De ce nu trebuie să te simți prost că ai făcut glume cu #spersacrapi despre Ponta

După ce ai dat share unui viral anti-Ponta (Băsescu, Tăriceanu, Cioloș, oricine) și ai mai primit și „nu știu câte like-uri", care ți-au confirmat cool-eala ta printre oamenii internetului, crezi că ai atât de mult respect pentru rațiune, încât să-ți reevaluezi decizia în preajma votului? Probabil ai să îți dorești să crezi că da, însă am să continui să fiu convins că nu.

Ce vreau să-ți spun este că politica se leagă strâns de emoții. De exemplu, post-decembrismul a demonstrat din plin că votul este o decizie emoțională: Iliescu, în anii '90 și '92 s-a bazat pe teama de agitație socială, în 2000 pe teama de extremismul lui Vadim. Constantinescu în '96, pe moartea lui Coposu și geniala demascare a ateismului lui Iliescu. Băsescu, în 2004, pe revolta la acuzele aduse lui Adrian Năstase privind fraudarea primului tur (probabil a făcut-o, dar nimeni n-a probat-o). Iohannis, în 2014, pe ura față de PSD care a încercat blocarea votului în diaspora. În perspectiva asta, impactul emoțional al unui #spersacrapi va funcționa la fel ca tonele de făină și ulei date ca mită electorală.

Vineri am zugrăvit Mausoleul

Am revenit la sfatul lui Simion și am încercat marea cu degetul: un post pro-Iliescu. Am ajuns până în punctul în care i-am numit pe protestatarii din 1990 „studenți boemi care s-au jucat de-a re-revoluția", fiind ușor mirat că nu mi-a plesnit nimic atunci când l-am scris.

Volumul de reacții a fost, din nou, dezamăgitor. Am primit chiar vreo câteva like-uri, un „spălat pe creier" și un foarte bun și argumentat articol al lui Cioroianu despre Iliescu. În rest, un prieten se oferea să-l jupoaie pe Tovarăș, iar un altul punea lipsa „înjurăturilor și blestemelor" pe seama unei oarecare simpatii de care m-aș bucura.

Citește și: De ce PSD nu are nicio treabă cu stânga sau cu socialismul

Deși flatat, am să cred totuși că vremea confruntărilor a trecut. Cred că poți fi oricât de taliban și plin de venin dacă știi deja că tot ce o să primești la schimb pentru atitudinea ta va fi un like sau vei fi ignorat, însă te vei gândi de două ori la treaba asta, dacă e să te aștepți la o replică. Volumul de opinii este atât de mare, încât nimănui nu îi păsa cu adevărat cum gândește celălalt. Este o goană continuă și plicticoasă după atenție și confirmări superficiale.

În weekend m-am odihnit, din lipsa de personaje nasoale ușor de recunoscut

Dacă nu mi-a zis nimeni nimic de mama după faza cu Iliescu (și na, ăsta e cât se poate de viu), am zis să nu mă duc spre Dej și Marx, că exagerez degeaba. Așa că m-am odihnit, că așa fac social-democrații în weekenduri (și luni-vineri).

Luni am tras linie: fiecare cu wall-ul mă-sii! (și fiecare „mă-sa" cu brick-ul ei)

M-am ales cu patru unfriend-uri, vreo două înjurături și o seamă de miștouri bune. Cam puțin, pentru unul care s-a integrat „cancerului României". De ce urăști PSD-ul? Pentru că trăiești cu vaga impresie că ar conta. Pentru că îți e îndeajuns să arunci cu căcat, din când în când, în ăla care pare mai tăntălău, de parcă asta ar conta cu adevărat și nu asiști oricum spășit la ce ni se întâmplă. Pe tăntălău oricum îl doare în cur, are alți fraieri de pârlit, unii mai sensibili la ajutoare sociale decât la a fi cool.

Citește și: Am fost la priveghiul PSD să văd dacă mai zâmbește cineva

Treaba asta cu hate-ul față de PSD o faci și pentru că e un mijloc ieftin și eficient de validare în cercurile noastre sociale, din ce în ce mai restrânse și tot mai uniforme, și, prin asta, din ce în ce mai capabile să îți creeze convingerea că am stăpâni vreun adevăr.

Din toate astea, câștigă adunătura de politicieni care încă reușește să simuleze clivaje și pluralități, deși nu e decât un monolit chitit sa îți ia banii. Pentru că e fiecare cu wall-ul mă-sii și, fie că-i pe făină sau pe cool-eală, fiecare „mă-sa" trimite către un brick spre consolidare. Partikipi?

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre Facebook:
Toate tipurile de indivizi enervanți cu care eşti prieten pe Facebook
De ce îți dau oamenii, de fapt, like la postări pe Facebook
Cum să recunoşti o pagină de Facebook falsă, ca să nu mai visezi la telefoane gratuite