Publicitate
Artă

Un artist român a năpârlit şosete peste Bienala de Artă de la Veneţia

Thug Life! Nu l-a prins niciun gardian.

de Alexandra Kaschuta
14 Iulie 2015, 7:09am

Pavilionul Argentina

Oamenii găsesc tot felul de metode și ritualuri prin care își marchează trecerea prin viață: zgârieturi orizontale pe pragul ușii, torturi incendiate fix în aniversarea evacuării din uter, tatuaje comemorative de care ne pare rău când ne dăm seama că poate portretul lui Marx pe buca stângă nu ne mai reprezintă când până la urmă capitulăm jobului corporatist. Încercăm cu toții să ne agățăm de moment și facem asta prin metode mai mult sau mai puțin tradiționale.

Jean-Lorin Sterian nu cred că face multe lucruri tradiționale. A lansat un teatru de succes într-un apartament din București, a scris cărți, printre care Lorgean și Antume, a scris pentru Playboy și e poate cel mai ușor de recunoscut din videoclipul Jos cenzura, de la Paraziții. E genul de om care în lipsa unor ritualuri care să-i reprezinte potrivit excursia pe Terra, le inventează. Așa a ajuns să lase șosete folosite, ca și firimituri textile ale vieții lui, peste tot pe unde s-a plimbat, iar ultimul stop al proiectului cu șosetele e fix cel mai sacru templu al artei, nepângărit de lenjerie de corp răzleață până în 2015: Bienala de la Veneția.

Pavilionul Azerbaijan

VICE: Proiectul tău Exuviation, cuvânt care înseamnă ceva asemănător cu năpârlirea, ce implică, cum se manifestă?
Jean Lorin Sterian: Șosetele sunt extensii ale corpului meu, de care mă pot dispensa în mod conștient, spre deosebire, de exemplu, de firele de păr căzute la duș. La un moment dat, mă uitam la poze vechi și am remarcat că nu mai știu ce s-a întâmplat cu piese de îmbrăcăminte care au însemnat mult pentru mine, în special tricourile, care au fost semnificative pentru anumite perioade din viață. M-am apucat să-mi digitalizez hainele, adică să le fotografiez și abia după aceea să le arunc sau să le dau. Mi-am construit un șifonier digital. Pe lângă funcțiile de arhivare și cartografiere, Exuviation are rolul de asumare a faptului că obiectele, ca și oamenii, dispar din viața noastră, deși ne-au fost dragi cândva sau chiar indispensabile. Renunțările asumate, ritualizate, mă ajută să fac față trecerii destructive a timpului.

Renunțările asumate, ritualizate, mă ajută să fac față trecerii destructive a timpului.

De ce dorești să lași aceste exuviae în urma ta? E felul tău de a-ți marca călătoria pentru posteritate?
Prin Exuviation marchez efemeritatea prezenței mele în multele locuri în care am locuit. De cele mai multe ori, obiectele lăsate rămân în spațiul ales doar pentru câteva secunde, perioadă care, la scara unei vieți întregi, nu e diferită prea mult de cele patru luni petrecute, de exemplu, în Berlin sau cele două ore petrecute într-o autogară din Ankara. Fotografierea lor este echivalentul unui jurnal de călătorie, dar mai mult existențial decât spațial.

Cum ți-a venit ideea acestei năpârliri și unde ai lăsat primul strat din tine?
În 2002, am călătorit la Istanbul ca să-i văd pe Depeche Mode, trupa care îmi fascinase adolescența. Deși nu le mai purtam de multă vreme, am luat cu mine „ciocatele", pantofii de depeșar, cu toc și vârf ascuțit. Aveam să le port pentru ultima oară, pentru că rămaseseră mici și m-au chinuit îngrozitor în cele două ore de concert. Le-am lăsat în șifonierul din hotel. Din 2010, când am început să călătoresc mai mult, am început să las șosete în apartamentele și casele pe unde am locuit. Apoi am început să las obiecte de îmbrăcăminte în locurile importante din viața mea, cum ar fi, de exemplu, în cele nouă blocuri în care am stat în București.

Pavilionul Spania

Proiectul a inclus tot felul de obiecte de îmbrăcăminte. De ce au ajuns șosetele la bienală și nu altceva?
Am început Exuviation cam prin 2012. În perioada aceea lucram mai mult cu pantofi și tricouri jerpelite, dar și cu șosetele prea uzate ca să mai facă față exteriorului. Un an mai târziu, am demarat Sock of the Day (șoseta zilei), o încercare de reparație față de de un obiect vestimentar pe care până atunci îl tratasem cu indiferență și chiar dispreț. Am fotografiat șosetele cu importanță sentimentală și le-am scris istoriile. M-am decis să închei aceste două proiecte, care adesea și-au împletit drumurile, în 2015, prin The parasite socks project at 56th Venice Biennale, prin care șosetele mele au devenit exponate temporare în cea mai cunoscută Bienală de artă. Cred că este omagiul maxim pe care l-am putut oferi unor obiecte de îmbrăcaminte pe care odinioară le ignoram.

Până acum, câte șosete ai plasat și care e locul cel mai ieșit din comun unde ai ajuns cu ele?
Nu le-am numărat, probabil în jur de 70-80. Am avut întotdeauna multe șosete, din categoria „trei la zece mii". La Bienală am venit cu o sacoșă plină, alcătuită în mare parte din șosetele desperecheate ale unei prietene, pe care le-am salvat din drumul spre gunoi. Înainte de Veneția, am locuit o lună în Viena, unde le-am purtat pe toate, chiar și ciorăpeii dantelați. Este esențial să fi purtat șosetele înainte. N-ar avea niciun sens să las, pe unde mi se pare mie mișto, niște șosete abia cumpărate. Trebuie să devină parte din mine. Am lăsat o pereche în fața catedralei Porto, locul de unde a pornit expansiunea destructivă a Occidentului. Fluturau foarte frumos în bătaia vântului, după două minute erau deja fotografiate de turiști, ceea ce s-a întâmplat adesea și la Bienală, unde adesea se integrau imediat în expoziții, astfel că vizitatorii le percepeau adesea ca făcând parte din exponate.

Pavilionul Danemarca

Cum îți alegi locațiile pentru plasarea șosetelor sau altor exuviae?
În principiu, șosetele și restul de obiecte sunt stegulețele de pe o hartă sentimentală. Acest lucru e valabil și pentru The Parasite Socks Project at 56th Venice Biennale (încă n-am găsit un titlu mai bun, dar mie îmi plac denumirile nepretențioase), pentru că înainte am lucrat ca performer în pavilionul României. Cele aproape două luni petrecute în Veneția în 2013 au fost printre cele mai intense din viața mea. Luna trecută, când am reintrat în Giardini, am fost incredibil de emoționat. Am stat un pic pe o bancă și abia apoi am început să mă plimb.

Ai avut vreodată probleme cu alți oameni în legătură cu proiectul, au avut reacții negative?
Poate că unii oameni s-au simțit lezați când au găsit câte o șosetă în casa lor, dar cred că și-au spus că a ajuns acolo din neglijență. Deocamdată nu mi s-a plâns nimeni. În Bienală a fost cu totul altă situație. Am petrecut ceva vreme studiind fiecare pavilion, cercetând spațiul pentru a găsi momentul potrivit. Din fericire, n-am fost prins niciodată de către supraveghetori și nici n-am fost observat de vizitatori. S-a întâmplat de trei ori ca supraveghetorii să observe șoseta înainte să pot face fotografia.

În puține pavilioane nu am găsit niciun moment potrivit, cum a fost în pavilionul insulelor Mauritius, unde custodele m-a urmărit în fiecare cameră, ca și cum ar fi citit deja acest text. Practic, fiecare șosetă a devenit o intervenție site-specifică, iar plasarea ei un performance. Calitatea fotografiilor e destul de proastă, pentru că, de multe ori, au fost situații hit & run. Cel mai ușor a fost să lucrez în pavilioanele din afara Giardini-Arsenale, care erau pustii. În mod ironic, în acea perioadă am lucrat ca supraveghetor la cel de-al doilea pavilion al Romaniei, cel din sediul ICR (unde nu am lăsat nicio șosetă). Poate ca acest lucru se va întâmpla în august, când mă voi reîntoarce în Veneția, unde voi lucra ca performer pentru un artist spaniol.

Pavilionul Cipru

De fiecare dată când văd un pantof de copil pe câmp, creierul meu inventează scenarii violente despre cum a ajuns acolo. Dimensiunea asta intră cumva în calcul în proiectul tău?
Cu ceva timp în urmă, am început să fotografiez genul acesta de obiecte găsite pe stradă, pe care le-am denumit „fructele asfaltului". Existența umană are oricum o dimensiune tragică, încerc să proiectez cât mai puțin în privința situațiilor despre care nu am date suficiente.

Citește și M-am săturat să mă prefac, nu înțeleg arta

Ai o legătură personală cu Bienala? Care e istoria voastră?
Acum doi ani am participat în calitate de performer la Bienală, în cadrul proiectului The Imaterial Retrospective of Venice Biennale. Pentru cinci săptămâni am reprodus alături de alți nouă performeri opere de artă expuse în cei mai bine o sută de ani de Bienală. Timp de patru ore zilnic am fost un corp anonim, ca un lucrator într-o fabrică de ciorapi. Într-un fel, am încorporat istoria Bienalei în corpul meu. Când mă așez într-o anumită poziție, îmi aduce aminte de momentul când reprezentam o lucrare de Mueck.

Șosetele sunt și ele o extensie textilă și olfactivă a corpului meu. Prezența lor în pavilioanele Bienalei, pentru perioade diferite, de la un minut la zile întregi, mi-a dat posibilitatea de a prelungi nuanța și de a personaliza experiența precedentă. Prin acest proiect am expus și m-am expus. Există pavilioane, cum ar fi cel al Israelului, unde șoseta se afla după două săptămâni în locul unde am așezat-o, devenind parte a lucrării. La austrieci, unde pavilionul însuși constituie lucrarea, șoseta roșie de pe podeaua neagră a părut, pentru o perioadă, singurul exponat.

Pavilionul Armenia

Contrastul dintre o instalație pretențioasă și o șosetă găurită mi se pare destul de comic. Are proiectul tău și un rol de „dezamorsare" a tensiunii dintre cultura înaltă și viața de zi cu zi?
În contextul oricărei expoziții, orice corp străin este un intrus care atentează la conceptul ei. Un obiect ieftin, ușor mirositor după câteva ore de purtare, introdus într-un white cube, e o profanare. Dincolo de subtextul personal, plasarea lor alături de exponate care valorează sume imense nu poate fi interpretată în prea multe moduri. Bienala de la Veneția este o monstruozitate, un fel de combinație între Olimpiadă și mall artistic. Nimeni dintre cei prezenți nu are timp suficient pentru a vizita măcar pavilioanele oficiale și a petrece suficient timp pentru a înțelege ce conțin. Cei mai mulți dintre vizitatori au un pass de două zile, iar vizitarea Bienalei înseamnă o fugă continuă din loc în loc și comentarea ei la nivelul „Cum ți s-a părut Franța? Mișto. Dar Egipt? O prostie. Mie mi-a plăcut Rusia, dar n-am stat decât două minute, că trebuia să ajung la Azerbaijan. Dar capul ăla uriaș era foarte tare".

Bienala este, în primul rînd, o afacere. La fiecare ediție sînt tot mai multe țări participante, tot mai multe lucrări, mai multe sute de ore de video-uri și, desigur, mai mulți vizitatori care plătesc bilet și consumă sandwich-uri minuscule de patru euro, ca în aeroport. Sutele de reflectări ale lumii din viziunile artiștilor prezenți ajung să se anuleze între ele. Fiecare dintre ei spune sau își propune să spună ceva inteligent și profund despre lumea în care trăim, dar în final rămâi cu o cacofonie vizuală și un white noise al intențiilor. Am o problemă și cu sumele la care sunt evaluate lucrările de artă contemporană și tot universul construit în jurul pieței de artă. Nu sunt deloc activist, dar risipa de mijloace și minți creative întâlnită la Bienală e epitomică pentru tot mai rapida decădere a Occidentului. Iar Veneția e cel mai potrivit loc pentru acest debauchery cultural.

Citește și E mai important ca niciodată să fim șocați de artă

Care au fost reacțiile la proiect până în prezent?
În luna august voi lăsa ultimele șosete în pavilionele și expozițiile în care, din diferite cauze, nu am reușit să o fac până acum. Dar e mai mult o chestie de bifare, proiectul și-a consumat încărcătura emoțională. Cu excepția a doi-trei prieteni, nu am spus nimănui cu ce mă ocup în perioada în care am stat în Veneția. Abia în ultimele zile le-am povestit mai multor persoane întîlnite acolo despre cum mi-am petrecut „vacanța de vară". Când au aflat cu ce mă ocupasem, fetele care lucrau la pavilionul Estoniei, pe care îl art-sock-izasem deja și cu care mă împrietenisem între timp, au exclamat: „You bastard!". Dar au zis că e un proiect mișto.

Pavilionul Luxemburg

Una dintre ele mi-a trimis recent o șosetă încremenită într-un pământ mlăștinos, ca o insectă în chihlimbar, din Emmu, Estonia. Cred că este proiectul de care m-am bucurat cel mai mult făcându-l și nu înainte, când l-am conceput, perioadă care, de obicei, e cea mai mișto. N-am avut deadline, presiuni, așteptări. În plus, partea performativă, studierea terenului, plasarea obiectului, m-au ținut tot timpul în priză. Abia așteptam să mă trezesc dimineața, ca să ies pe străduțele Veneției, cu harta în mână, pentru a „profana" un nou templu al artei înalte. Nu întâmplător, în Italia și în Veneția chiar s-a manifestat în anii '60 ceea ce s-a numit arta povera, artă săracă, în care se foloseau materiale „umile" cu intenții clare, curățate de sensuri obscure.

Când au aflat cu ce mă ocupasem, fetele care lucrau la pavilionul Estoniei, pe care îl art-sock-izasem deja și cu care mă împrietenisem între timp, au exclamat „you bastard!". Dar au zis că e un proiect mișto.

Dacă ar fi să mă iau după percepția publică, aș observa că platforma ta principală e teatrul. Teatrul înființat de tine a adus scena într-un mediu stereotipic românesc: apartamentul. Cum jonglezi între sferele artei și cum se hrănesc proiecte gen Exuviation din viața ta ca om de teatru?
Mi-e greu să ma numesc om de teatru, chiar dacă am condus și locuit într-un „teatru" timp de șase ani. Mă simt mai în largul meu printre dansatori și performeri, cu toate că în ultimul timp m-am conectat mai bine cu actoria. La lorgean theatre s-au adus întotdeauna obiecte în loc de bilet, astfel că am casa plină de tot felul de nimicuri. Probabil că această acumulare are o legătură cu procesul de exuviere treptată prin care trec, mai ales după ce am închis teatrul. Sunt un devotat al spațiului domestic, de unde îmi extrag energia de a face lucruri în diferite domenii, de obicei artistice. Șosetele sunt un tovarăș de drum din casă în casă, le poți vedea în întregime doar în sufragerii și dormitoare. Am un întreg text despre ele, mai bine mă opresc aici din lăsat cuvinte.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre arta românească:
La CNDB Speranţa şi femeia de serviciu dansează pe aceeaşi scenă
M-am săturat să mă prefac: nu înțeleg arta postmodernistă românească
Bunică-miu era un hipster comunist şi i-am moştenit toată arta dubioasă
Bunicul făcea artă psihedelică pe vremea lui Ceașcă