​Cum să-ți faci un cocktail din propriile lacrimi

De obicei, e semn rău când plângi într-o noapte de club, dar Muzeul Britanic al Mâncării îi învață pe iubitorii de băutură să-și transforme lacrimile în ingrediente pentru cocktail. Am încercat și eu să plâng cu foc, ca să-mi iasă un cocktail cât mai reușit.

E târziu, umed și frig. Ochii mă înțeapă și mă dor, trenul întârzie, sunt obosită și – sincer – îmi cam vine să mă smiorcăi. În jurul meu trec petrecăreți beți. Strâng la piept o cutie frumos ambalată în care am două fiole antice micuțe. Sunt pline cu lacrimile mele.

În ultimele două ore, am stat într-o cameră întunecoasă, îmbrăcată în negru, și am creat bitter alcoolic infuzat cu lacrimile mele. Bitter Tears e un nou atelier ținut de Bompas & Parr în cadrul sezonului lor de Arhitectură Alcoolică care are loc la Muzeul Britanic al Mâncării, proaspăt inaugurat. Aici poți descoperi atât istoria tincturii botanice numită bitter, cât și pe cea a gustului amar și a emoției amărăciunii.

Pe parcursul serii, vom crea două sticluțe cu propriul bitter, nu doar din infuzii din plante, ci și din propriile noastre lacrimi. După cum îmi zice gazda atelierului, suntem aici să creăm cel mai frumos cadou: „Darul care ești tu. "

În caz că te întrebi, bitterul e infuzia din plante care se pune în cocktailuri ca să-i dea o aromă specială. Inițial, erau niște băuturi tonice pentru digestie, cu puțin alcool adăugat, ca să fie mai ușor de dat pe gât. Pe parcursul istoriei, această intenție originală a fost uitată, pentru că pacienții au început să bea mai mult de o guriță. Dar în seara asta revenim la infuzia de rădăcini ca tonic pentru suflet.

Așadar, iată-mă. Stau într-o cameră luminată cu lumânări albe; înaintea mea sunt căni cu rădăcini condimentate și scoarță de copac. Gazda, Iska Lupton, e frumoasă și foarte înaltă. E îmbrăcată toată în negru și gesticulează aprins cu brațele în timpul conversației. Începe să ne spună povestea amărăciunii și a lacrimilor.

Amărăciunea are o istorie culturală lungă și întunecată. Asocierile ei sunt predominant negative. Chiar și în natură, vine cu un avertisment. Papilele noastre gustative sunt cel mai sensibile la gustul amar. Avem această sensibilitate pentru că, în natură, gustul amar denotă, cel mai frecvent, plantele otrăvitoare.

E o referință care se strecoară și în psihologie. Amărăciunea nu e una dintre cele șase emoții de bază definite de psihologul american Paul Ekman: surpriză, dezgust, fericire, tristețe, furie și teamă. E un amestec și un component a tuturor emoțiilor în afară de fericire. Ekman o consideră fundația urii.

În limba engleză a devenit sinonimă cu furia și ciuda. Psihologii o consideră incredibil de periculoasă și foarte dăunătoare. Ca să te vindeci, trebuie să scoți amărăciunea din interior spre exterior și un mod de a face asta e să plângi.

Există trei tipuri de lacrimi: lacrimi bazale, pe care le secretăm aproape continuu ca să ne lubrifiem globii oculari; lacrimi din reflex, produse în urma unor iritanți precum praful; și lacrimi emoționale, al căror scop și motiv sunt încă necunoscute. Acestea sunt „sfântul graal " al lacrimilor.

Nu sunt o tipă care plânge ușor, dar în seara asta sunt foarte hotărâtă. Voi plânge, dacă e posibil cu emoție, și apoi voi strânge rezultatul într-o sticluță. Sticluțele lacrimatorii au apărut prima oară în Psalmul 56:8, când David se roagă la Dumnezeu și spune că obstacolele pe care le-a depășit l-au făcut să plângă și să-și strângă lacrimile în sticluțe. Legenda spune că, în timpul Războiului American Civil, femeile își strângeau lacrimile în sticluțe și le trimiteau iubiților pe front. Dar cocktailuri din lacrimi nu s-au mai făcut până acum.

Când discursul se apropie de sfârșit, primesc o pipetă, o eprubetă și două sticluțe frumoase și antice. Mă uit în jur și văd zece femei și doi bărbați. Bărbații arată nerăbdători, dar respectuoși, de parcă tocmai au intrat din greșeală la petrecerea nepotrivită. Am cincizeci de minute la dispoziție să plâng.

Ca să faciliteze declanșarea lacrimilor, Bompas & Parr au pregătit o serie de experiențe care să ne ajute. În prima experiență, stau sub o pânză neagră și ascult muzică. Mi se spune că sunt piese alese de organizatori pentru propria lor înmormântare. Am ales Nirvana, Radiohead și un cvartet de coarde. Depresiv, gotic și indulgent. Îmi place, dar nu-mi dau lacrimile.

Continui cu experiența a doua: camera senzorială. Intru într-un cub în care sunt expuse bomboane de ciocolată. Instrucțiunile e să iau una și să mă concentrez pe aromă. Iau cinci și apoi alte cinci. Îmi zboară gândurile. Plutesc spre camera cu fluturi și mă uit în sus. Peste tot zboară fluturi. Mă gândesc la fragilitatea vieții…Nu, deși e cald aici și am început să transpir. Mă grăbesc să ies, deja paranoică și complexată de capacitatea mea de a-mi accesa emoțiile.

Înarmată cu un cocktail tare, îmi fac timp, o clipă, să mă uit la progresul altor participanți. Sunt înconjurată de femei frumoase înarmate cu pipete. Pariez că toate știu să plângă foarte frumos. Cum mai sunt și răcită, nu pot decât să sper că nu sunt urâta și mucoasa grupului.

S-a dezbătut mult motivul pentru care plângem, fizic. Ca semnal social, pentru calmare, nu se știe. Cea mai timpurie referință la plâns, conform criticului literar Tom Lutz, provine de pe tăblițele din Canaan, care datează din secolul paisprezece î.Chr. Acestea o descriu pe zeița virgină Anat, sora zeului Pământului, Ba 'al, care îi plânge acestuia moartea. „Plângea și își bea lacrimile ca pe vin." Cam ăsta e și planul meu – sper să obțin plăcere din amărăciune, sau măcar o băutură de calitate.

Dar am o problemă: nu pot să plâng. Lupton îmi sugerează să mă apuc oricum de baza bitterului. Aleg o bază de grepfrut și gențiană, adaug cardamom, chimen și multe cuișoare.

Timpul aproape s-a scurs. Îmi lipsește un ultim ingredient. Trec la masa de urgență. Iau cuțitul din fața mea și despic o ceapă perfect rotundă. Inhalez adânc și primesc sucurile în față. Iau o membrană subțire și mă frec cu ea la ochi. Simt cum îmi explodează de durere și lacrimile încep să curgă. Pe față îmi înflorește un rânjet triumfător. Încerc să mă gândesc rapid la gânduri triste: un pisoiaș pierdut pe autostradă, starea politică globală, încălzirea globală și faptul că n-am câștigat niciodată un premiu la școală.

Sinceră să fiu, prefer să mă simt veselă. Culeg cu pipeta lacrimile de pe față și pe torn în sticluțe în ultima clipă. Și apoi ies pe străzile friguroase și prost luminate ale Londrei.

Cinci zile mai târziu, după ce iubitul meu a reușit să depășească factorul de scârboșenie din „darul care sunt eu ", am avut, în sfârșit, ocazia să pregătesc un cocktail. Dacă a avut gust bun? Eu mă pricep să fac cocktailuri, deci n-a fost groaznic. Dar iubitul mi-a atras atenția că avea un aftertaste foarte puternic. Nu-i nimic, ca să nu mă uite după ce plec.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre amărăciune pe VICE:
Muzica tristă e deprimantă, dar e și sănătoasă pentru minte
Am o prietenă sinucigașă care îmi frânge inima
Mi-am tratat depresia cu ketamină