Manifestul pornografului

Ne-am dus de curând în Piedmont, la vreo două’jpatru de mile sau pe-acolo sub Genova, în sătucul adormit a Italiei de Nord numit Ponzone pentru a-l cunoaște pe Ando Gilardi, un italian care la 89 de ani este fotograf, autor, jurnalist, editor și cel mai pervers dintre toți bătrânii perverși ai peninsulei – un om de existența căruia, ne e rușine să admitem, n-am avut habar până cu câteva săptămâni în urmă. Era o zi glorioasă în Milano când i-am descoperit două dintre reviste, Fhototeca Materiali și Phototeca, într-un anticariat. Arătau complet diferit față de orice altceva mai văzusem până atunci.

Revistele lui expuneau imagini puternice, în principal erotice, grupate după motive iconografice clare, dar obscure. Layout-urile lor băteau la ochi cu colaje pe două pagini conținând duzini de blowjoburi suprapuse peste ilustrații erotice din era victoriană și coperte de casete video cu pornăciuni din 1980, cu poezii și bucăți de texte ezoterice amestecate (aparent) la voia întâmplării. Ca editor, tipul ăsta era de un talent incomensurabil la pus titluri și atribuire de teme numerelor revistelor: “Dragă capete de puli rasiste și fii de cățele, se-ntâmplă un pogrom în seara asta și eu n-am cu ce să mă-mbrac,” “Târfa artificială,” “Fundocrație,” și “Catastrofe, al dracu de mare ghinion și soluții finale” sunt câteva. În curând am descoperit că aceste minunate opere erau doar câteva exemple dintr-o operă de șase publicații pe care Ando le-a condus de-a lungul carierei sale. Ne-au prins numaidecât.

Dar se pare că gustul impecabil al lui Ando pentru imortalizarea de imagini pornografice este departe de a fi singurul motiv pentru care să ai despre ce să vorbești cu el. De asemenea, a colaborat la curarea de documente fotografice despre Holocaust, care au fost mai târziu folosite ca dovezi la Procesul Nuremberg, a scris o duzină de cărți despre fotografie și câteva alte subiecte, a creat una dintre cele mai mari arhive cu imagini erotice din lume și a împărțit responsabilități editoriale cu Pier Paolo Pasolini la revista săptămânală a sindicatelor Partidului Comunist Italian, Vie Nuove, între 1960 și 1962.

Am fost primiți călduros în casa lui Ando de către soția lui, Luciana, și de asistenta și colaboratoarea sa de cursă lungă, Patrizia Piccini. Ne-am așezat în living-ul lor devenit și studio, în culori de roșu, verde și portocaliu și-am discutat lejer vreo câteva ore despre toate, de la fotografie la motivele pentru care Ando crede că femeile urăsc sexul.

Vice: N-am putut găsi prea multe informații despre revistele tale incredibile. Sunt atât de multe, însă dacă ar fi să aleg una care-mi place mai tare, aia ar fi Fhototeca Materiali. Așadar, spuneți-mi, cine a avut coaiele de a publica așa ceva? 
Ando Gilardi: Publisher-ul era un producător și distribuitor de casete porno.

Pare corect. Cum ați început să colaborați?
Fondaserăm o revistă cu câțiva ani în urmă, înainte de Fhototeca Materiali, numită Phototeca. Era o revistă foarte mare și fiecare număr era structurat în jurul unei teme specifice. Căutam o grămadă de imagini legate de ea — atât vechi cât și noi, dar marea majoritate erau foarte vechi — și le băgam pe toate într-o singură revistă. Phototeca a fost fondată de un publisher care avea ceva bani. A investit inițial în ea pe motiv de vanitate. Ruina și norocul meu a fost că publisherul acesta a reușit să mă convingă că scriam bine. Îmi doresc să nu fi scris niciodată! Fusesem deja dat afară din Partidul Comunist și din redacția L’Unità, cotidianul comunist, pentru că oamenii m-au convins că pot să scriu bine. Într-un final, acest publisher a închis-o. A spus, “Oooh, Gilardi, trebuie să scăpăm de tipul ăla. Și mai e și evreu, gândește-te la asta!” Așa că a vândut revista unui alt publisher, care i-a schimbat numele.

Atunci a devenit Fhototeca, cu “F”?
Patrizia Piccini: Da. Publisher-ul de care vorbește Ando—cel care a vândut Phototeca—era de asemenea publisher-ul Photo Italia. Iar acest nou publisher “P”-ul și la înlocuit cu un “F.” Ando: Și după aceea, după o vreme, și aceea s-a închis. Patrizia: Nu prea a vrut s-o distribuie. Tot ce-i păsa era s-o tipărească. Începuse să ne taie toate costurile, se scăpa de editori și de art director, și, într-un final am rămas doar Ando și cu mine. Ando: Însă ne plăcea atât de tare s-o facem încât nu ne-a păsat. Și după aceea, la final de tot, am fondat o altă revistă, cea de care ai menționat inițial—Fhototeca Materiali. Era cam aceeași treabă, doar că specific centrată pe imagini vechi, și în mod primar unele erotice.

În sensul acelor de ceasornic, de la colțul din stânga sus: “Ridică frunza,” Fhototeca N° 40, Mai/Iunie 1988; “Diferiți, Bețivi Gay și Cupluri Penale,” Phototeca N° 6, Primăvara 1982; “Târfa Artificială,” Fhototeca N° 41, Iulie/Aprilie 1989; spread din “Jocuri inocente și flirturi păcătoase,” Phototeca N° 16, Iarna 1984; “Fundocrație 2,” Fhototeca N° 39, Martie/Aprilie 1989

VICE:OK, să vedem. Înainte de Phototeca, Fhototeca și Fhototeca Materiali, ai lucrat la o revistă numită Photo 13, și după toate acestea patru ai fondat Fhototeca Index și Index: Storia Infame della Fotografia Pornografica?
Patrizia: Da, asta e evoluția lucrurilor. Ando le-a fondat pe toate. Cu cât au continuat, au devenit din ce în ce mai centrate pe fotografia erotică.

Un lucru omniprezent în toate revistele era sloganul de pe copertă, ce zicea “For cultured adults only.” (nr. “ Doar pentru adulți cultivați.”)
Patrizia: Da. Vezi, cenzorii ne-au pus să scriem “For adults only” (“Doar pentru adulți”) pe copertă ca disclaimer, dar nouă nu ne-a plăcut. E puțin degradant. Așa că i-am adus niște mici modificări proprii.

Sunt toate imaginile ale voastre?
Ando: Avem vreo două duzini de dulapuri pline de negative și diapozitive.

Patrizia: Ne-am plimbat și am căutat prin colecții, apoi am reprodus ce ne-a plăcut. Astea nu sunt originalele.
Ando: Patrizia! O să mori fără să fi învățat nimic. Ar fi trebuit să spui, “Da, avem toate imaginile în original.”

Patrizia: De fapt, e parțial corect. Avem o bună parte din originale în arhiva noastră de la Milano.

Ce v-a făcut să concepeți aceste reviste cu atât de puțin text, alăturat imaginilor erotice?
Ando: E o întrebare bună și-n același timp stupidă. Revista noastră era normală. Celelalte reviste erau niște mizerii.

Corect. Dar cum ați ajuns  la pasiunea pentru fotografie, în general?
E poveste veche. După război—activasem în rezistență—am început să primesc niște timbre alimentare pentru o cazarmă americană printr-un căpitan de forțe armate evreu, în schimbul serviciilor mele. Căutau fotografi care să reproducă imagini ale Shoah, ale Holocaustului, și care să poată să le printeze. Asta a fost pentru procesele Nuremberg. În orice caz, se scoteau bani din asta. Am început să tipăresc fotografii cu prizonieri pe care le găseam, imagini care fuseseră ascunse de evrei, orice. Atunci am realizat că unele lucruri sunt ascunse de cuvinte și fotografiile sunt folosite ca să le dezvăluie. Tot atunci am decis că vreau să mă ocup cu fotografia.

Spread din “Catastrofe, al dracu de mare ghinion și soluții finale,” Phototeca N° 5, iarna 1981. Textul spune, “Umbre, șobolani, colți, cururi, mumii, monștrii și puli: semne simptomatice de preludii degradate ale semnelor distrugătoare ale Finalului. Sau nu?”

Ai menționat de restricția de la cotidianul comunist L’Unità, care a fost fondat de marele teoretician și filosof Antonio Gramsci. Cum era acolo?
Am lucrat cu ei mult, mult timp, dar s-a terminat prost. Am fost dat afară de la L’Unità pentru că, din nou, nu le-a convenit că scriam așa de bine. Dar nu m-au dat afară și din partid. Aveam mulți prieteni acolo. Pe vremea aceea existau un fel de procese interne, care nu erau același lucru cu procesele civile, ci erau procese în cadrul partidului. Te dădeau în judecată din motive politice și culturale. Au crezut că nu pot avea încredere în mine—nu pentru că n-așfi fost cinstit—dar pentru că eram deștept și cultivat și pentru că citisem o grămadă de cărți. Raționamentul n-a fost că făcusem ceva greșit, ci privea ce așfi putut face pe viitor. În acea perioadă, când vroiau să pedepsească un tovarășîl trimiteau la sindicat. Sindicatul era considerat un fel de exil. Dar n-am părăsit niciodată partidul. Partidul m-a părăsit pe mine! Eu am fost acolo până la sfârșit, până când vechiul partid s-a destrămat.

Ce s-a întâmplat cu tine în sindicat?
Din nefericire, ei au realizat că eram în stare să scriu și că fac parte dintr-o rasă inferioară. Așa că m-au trimis la Lavoro, care era un cotidian pe care șefii deciseseră să-l transforme într-o revistă săptămânală a sindicatului. Am lucrat cu Gianni Toti, marele poet, și cu o femeie pe nume Lietta Tornabuoni, care a devenit ulterior un jurnalist renumit. Și ea fusese pedepsită și separată de NoiDonne, revista italiană feministă de importanță istorică pentru că — și știu că spunând asta îi fac un mare compliment pe care îl va aprecia— era o mare curvă căreia-i plăcea să fută. Futea toți bărbații pe care-i vedea pe-o rază de șaișpe kilometri. Toate celelalte feministe o urau, evident. Așa că am făcut această revistă săptămânală. Dar, foarte în curând am realizat că o revistă de genul acesta n-avea cum să funcționeze.

De ce?
În primul rând, o revistă nu poate să trăiască fără reclame. Însă marile companii nu și-ar fi băgat niciodată reclamele într-o revistă de sindicat. Asta ar fi însemnat că finanțează exact aceiași oameni care organizau greve în fabricile lor.

Normal. Și al doilea motiv?
Pentru că nu există căcănari mai mari decât intelectualii de stânga. Spun asta referindu-mă în termenii abilității de a raționa logic—și vorbesc în mod special de stânga de după război. Gândiți-vă: muncești într-o fabrică sau pe câmp și ai un salariu de căcat și îți rupi spinarea în fiecare zi. Te trezești în fiecare dimineață și ți-o iei în cur. Și, în timp ce muncești, simți—știi—că ți-o iei în cur pentru câțiva cenți. Apoi, după o zi întreagă în care te-ai futut în cur, mergi acasă și ce? Citești un ziar care conturează exact toate felurile prin care-ai fost futut în cur! Un ziar care zice, “Crezi că ți-o luai în cur? Nu, ignorantule, muncitor analfabet ce ești, lasă-mă să-ți deschid ochii! Citește aici, o să-ți spun exact toate celelalte feluri prin care ți-ai luat-o-n cur. Feluri care nici nu știai că există. Credeai că ți-o iei la maț, dar nu, amice, ți-o iei până-n fundul gâtului!” Aceste ziare erau, teoretic, distribuite intern. Asta înseamnă că aceiași muncitori care citeau despre cum e să fii futut în cur ar fi trebuit—în timpul lor liber—să ia una din revistele astea, să le ascundă în haină, și—riscând o amendă, sau chiar locul de muncă—să meargă și să-și informeze colegii și tovarășii despre cum toată clasa lor socială era violată-n cur.

E ca și când condamnații la moarte ar face o revistă despre complexitatea scaunului electric și al injecției letale. Totuși să-nțeleg că te-ai distrat făcând asta?
Mi-a plăcut la nebunie! Am fost primul fotograf care a publicat o fotografie color a Sophiei Loren. Era minunată. I-am publicat poza pe coperta Lavoro, într-un număr dedicat Zilei Muncii.

Spread din “Oameni obișnuiți,” Phototeca N° 10, primăvara 1983

După care Lavoro s-a închis. Așa că ai plecat să lucrezi pentru acum legendara revistă a partidului comunist, Vie Nuove. Copii din ea încă se vând pentru câteva sute de dolari pe eBay.
Da. În Vie Nuove scriam doar editoriale despre fotografie. Singurele celelalte editoriale de-acolo erau scrise de Pier Paolo Pasolini. Și Pasolini, știți și voi, era Pasolini. Nu mi-a plăcut niciodată la fel de mult cum păreau să-l placă toți ceilalți, dar era Pasolini. Un nume mare! Vreți să vă spun o poveste tare cu Pasolini?

Absolut.
Pe vremea aceea nu exista internet, logic, așa că aveam un puștan în biroul Vie Nuove care mergea la Pasolini acasă ca să ia copiile editorialelor lui. Într-o zi, puștiul s-a întors de la casa lui Pasolini amețit și capsat. A început să se-agite, “Poponarul! Mi-a pus mâna pe fund! Vroia să-i sug pula!” Știți ce au făcut? În loc să-i dea un șut în fund acestui mic căcat, acestui nimeni care ar fi trebuit să fie onorat să-i sugă pula lui Pasolini, ce-au făcut? L-au dat afară pe Pasolini de la revistă și, într-un final, și din partid. Vă spun, stânga era foarte, foarte cretină.

Și, în timp ce te ocupai de toate astea, lucrai la arhiva de imagini?
Da. M-am ținut tot timpul la curent cu pasiunea mea pentru documente fotografice de importanță istorică. Am scotocit prin colecții și muzee toată viața. Am găsit lucruri care mi-au plăcut și le-am reprodus pe toate, așa cum am făcut în cazul proceselor Nuremberg. Am perfecționat o serie de tehnici de reproducere imediată, fără să mă fac observat. Și, totodată, într-o perioadă în care nu existau flash-uri. Am inventat un fel de mașinării—ca niște valize—care ascundeau toate materialele și echipamentele de care aveam nevoie. Purtam una din ele cu mine peste tot.

Trebuie să fi existat cel puțin o situație în care a trebuit să plătești pentru o fotografie pe care n-ai putut s-o reproduci pentru vreun motiv sau altul.
Ce? Parc-ai fi puștiul ăla de la Vie Nuove. Idiotule! Crezi că Ando Gilardi ar da vreodată banii pe vreo fotografie? Ești nebun. În cel mai rău caz l-așîntreba pe directorul muzeului dacă dorește o copie a imaginii. Dar doar dacă mi-ar rambursa developarea și costurile filmului. N-am cumpărat niciodată nimic. Eu doar am târât după mine toate chestiile de care vorbeam și am făcut ce-am făcut și am reprodus ce am putut fără să mă fac observat. Cred că încep să înțeleg de ce noi, evreii, mereu ajungem să câștigăm, într-un fel sau altul.

OK, OK, înțeleg. E un talent admirabil. Dar chestiile alea trebuie să fi cântărit o tonă. Cum reușeai să le cari după tine în fiecare zi?
Nu pot să-mi dezvălui toate secretele, dar sunt foarte mândru de asta. Luați în seamă și faptul că am suferit de poliomelită când eram mic, și de atunci am un picior paralizat. Asta m-a făcut să fiu extrem de vanitos și mândru. Eram un partizan și aveam doar un picior. Cred că vi se pare că e nevoie de o anumită calificare și de un anumit curaj ca să lupți ca partizan cu un singur picior. Dar nu, războiul e ușor. E mai greu să mergi la budă. Partizanii se cacă în păduri. Și ca să te caci în păduri trebuie să te ghemuiești. Acu’, încercați-vă să vă imaginați cum e să te ghemuiești într-un picior! Chiar și-n cazul ăsta a trebuit să vin cu idei, să inventez.

Păi, și te-ai ghemuit ca să-ți faci treaba?
Una din primele arme pe care le-am avut a fost un British Sterling. L-am adaptat sub formă de picior de lemn. Îl foloseam când trebuia să mă cac prin pădure. Minunată invenție.

“Bice, obrăjori roșii și orgasme dureroase,” Phototeca N° 9, iarna 1982; “Hoți, târfe și haimanale,” Phototeca N° 1, noiembrie 1979

Să ne-ntoarcem la ahiva ta. Ai reprodus zeci de mii de fotografii care nu-ți aparțin. Să-nțeleg că nu crezi în conceptul drepturilor de autor?
Nu recunosc drepturile de proprietate asupra unei imagini. Am o poziție morală clară asupra acestei probleme. Cred că imaginile aparțin celor cărora le văd. Să vezi o imagine înseamnă s-o deții, s-o memorezi. Ca s-o spun așa: pictezi un tablou și după aia îl expui. Vin la expoziția ta cu aparatul meu foto și fac poze picturii tale. Comit o infracțiune doar în momentul în care fac printuri ale fotografiei, le vând și păstrez banii. Dar dacă vreau să o pun la mine-acasă pe perete, dacă vreau să mă uit la ea, să mă joc cu ea, să-i fac mustață, ca Duchamp—e treaba mea.

Cred că e timpul să vorbim despre chestiile erotice. Până la urmă, ăsta e motivul principal pentru care am vrut să vorbim cu tine. N-am mai văzut reviste erotice ca cele făcute de tine.
Cred că sunt unul dintre cei mai mari experți în pornografie din lume.

Îmi amintește de disclaimer-ul pe care l-ați publicat în Fhototeca: “O fotografie obscenă nu e niciodată o fotografie ratată.”
Da, eu am scris asta. E adevărat!

Păi, m-a făcut să mă gândesc la cum am fost mereu interesat de imagini dintr-un punct de vedere funcțional—fie că sunt documentări istorice sau portrete de secție de poliție sau pornografie—și mai puțin din punctul de vedere al frumuseții sau de dragul frumuseții. Imaginile erotice au, în mod clar, o funcție. În afară de motivul evident că atunci când privești oameni goi îți petreci timpul liber într-un mod plăcut, ce altceva v-a atras la ele?
Am scris o carte intitulară Istoria infamă a fotografiei pronografice pentru că eu consider că imaginea pornografică, nu neapărat fotografia—fotografiile sunt doar cel mai nou mijloc de-a exprima acea imagine—are o semnificație fundamentală. Gândiți-vă doar la peșterile din Pirinei; una dintre cele mai comune imagini din acele peșteri pictate de Homo sapiens în Paleolitic este imaginea vaginului. Vaginul a fost unul dintre primele lucruri care au devenit un simbol pur: un simplu V. Sau un V cu o linie care îl străbate la mijloc. Este extrem de interesant să vezi cum a evoluat acea imagine în peste 50,000 de ani.

Cele mai recente progrese în această direcție este păsărica rasă. A devenit un obicei răspândit abia recent. Părul pubian a avut motive să existe doar atunci când femeile umblau pe patru picioare, precum maimuțele, iar părul reprezenta o formă de protecție. Odată ce oamenii s-au ridicat în picioare, el a încetat să mai fie util. Cred că raderea părului pubian este extrem de interesantă, pentru că abia acum se întoarce imaginea perfect clară a vaginului în iconografie. Îmi plac la nebunie acei fotografi de pornografie amatori care încearcă să captureze atât vaginul cât și fața femeii, păstrându-le pe ambele în focus. Mi-ar plăcea să scriu o carte despre istoria fotografiei pornografice digitale.

Sunteți fan al YouPorn și genul acela de site-uri video?
Cel mai mult îmi place xnxx.com. Îmi place să mă duc pe paginile lor de tag-uri și să văd ce-a devenit mai mult sau mai puțin popular. E un fenoman în masă pe care trebuie să fii prea prost să nu-l iei în serios.

Crezi că site-urile astea consideră prăfuit tipul tău de activitate?
Nu, deloc. Cred că au adus la lumina zilei principala dorință a oamenilor: voyeur-ismul. Dacă te uiți atent la oameni, o să observi că nu ne futem atât de mult pe cât ne place să ne uităm la alți oameni care se fut.

Ce vă face să ajungeți la această concluzie?
Păi, fututul miroase urât și e obositor și ridicol și fals. E total urât, de fapt. Și, odată ce o faci, de-abia aștepți să se termine ca să poți merge să te piși. Treaba asta e în mod special valabilă pentru femei. Femeile urăsc să se fută. Nu-mi spune că n-ai observat niciodată. Vezi tu, cu milioane de ani în urmă, existau două specii de maimuțe. Într-una dintre aceste specii toți masculii au fost nimiciți și doar femelele au supraviețuit. Cu cealaltă s-a petrecut exact opusul. Și ce s-a întâmplat după aceea? Femelele unei specii au început să se reproducă cu masculii alteia. Femeile urăsc să se fută cu bărbații care nu aparțin speciei lor.

Haide, trebuie să existe măcar vreo două cărora le place.
Nu, nu cred. Toate femeile urăsc fututul. Ascultă-mă pe mine.

Spread din “Bice, obrăjori roșii și orgasme dureroase,” Phototeca N° 9, iarna 1982

Traducere: Iris Opriş