Ruinele Jocurilor Olimpice din Sarajevo din 1984

Săptămâna asta s-au împlinit treizeci de ani de când Jocurile de Iarnă s-au ținut în Sarajevo, capitala Bosniei și Herțegovinei de azi. Zece ani mai târziu, locul Olimpiadei și locuitorii ei au fost prinși într-un război feroce care încă are ecouri în ziua de azi. Cum Jocurile Olimpice sunt în plună desfășurare la Soci, m-am gândit că e un moment bun să merg până în Sarajevo ca să vizitez zonele în care a avut loc Olimpiada pe vremuri. Am vrut să cunosc persoane care au participat la Jocuri și au supraviețuit brutalului război de trei ani și jumătate care a ținut din aprilie 1992 până în februarie 1996.

E prima oară când am ajuns în Bosnia. La aeroport am fost întâmpinat de Tanya și Ken, născuți amândoi în Sarajevo. Și-au petrecut ultimii ani ai adolescenței închiși în pivnițe în timpul războiului. Am condus de la aeroport pe lângă niște ruine spre oraș. Am întrebat-o pe Tanya, care era însărcinată în ultimul trimestru, despre perioada războiului și iată ce mi-a spus:

„Aveam 17 ani, eram în liceu, nu aveam idee că o să înceapă un război. La școală eram toți din diverse etnii și crescusem împreună. Prima violență pe care am văzut-o sau am simțit-o a fost în timpul protestelor când au început să se ridice baricadele. Asta a fost în martie 1992. În scurt timp, tot orașul era sub asediu. S-a întâmplat peste noapte, la începutul lunii aprilie 1992.”

„Mama, care e bosniacă musulmană, mi-a spus pe vremea aia că soldații bosniaco-sârbi, împreună cu Armata iugoslavă a Poporului (JNA), înconjuraseră orașul și începuseră să omoare civilii pe străzi. Când am întrebat-o pe mama „De ce omoară oamenii?”, mi-a răspuns că încearcă să curețe Bosnia de musulmani, care alcătuiesc majoritatea populației în Sarajevo.”

„Din punct de vedere politic, pe vremea aceea, Bosnia Herțegovina dorea să urmeze exemplul Croației și Sloveniei și să obțină independența. În data de 22 februarie 1992, Bosnia-Herțegovina a organizat primul referendum național pentru independență pentru a se separa de conducerea iugoslavă. Rezultatul votului după 22 februarie a fost un da răsunător pentru independență, dar reprezentanții bosniaco-sârbilor au boicotat procesul, așa că, o lună mai târziu, a început războiul.

„În primele câteva săptămâni, armata bosniaco-sârbă a tăiat comunicațiile cu exteriorul bombardând poșta și serviciile telefonice. Au tăiat curentul și apa și au înconjurat orașul înarmați. Acesta a fost începutul coșmarului nostru de aproape patru ani de zile.”

Cercurile olimpice din centrul orașului Sarajevo.

„Condițiile de viață din timpul războiului erau groaznice,” a spus Tanya. „Aveam 17 ani, dar am îmbătrânit foarte repede. Nu puteam ieși din casă pentru că erau lunetiști peste tot și se bombarda încontinuu. Mi-am pierdut mulți prieteni și am văzut multe cadavre – atât de multe încât m-am desensibilizat. Murea câte cineva în fiecare zi. Nu voiam decât să se termine odată. Familia mea dădea la schimb bijuterii de aur pe făină ca să putem face pâine. N-am avut niciun fel de fructe timp de trei ani.”

Copiii se adună la baza fostei pârtii de schi de la Igman.

Pârtia de bob de pe muntele Trebević în prezent. Se întinde pe trei kilometri, prin pădure, până la o zonă bombardată de dedesubt.

Rămășițele unei clădiri bombardate din centrul Sarajevo. În fundal se află un deal dedicat victimelor de război.

Capătul pârtiei de bob de pe Muntele Trebević.

Acest tunel a fost construit de către Armata Bosniacă în timpul războiului bosniac pentru a face legătura cu teritoriul controlat de bosnieci de pe cealaltă parte a aeroportului Sarajevo – aeroportul era controlat de Națiunile Unite. Armata bosniacă folosea acest tunel pentru a transporta alimente și alte ajutoare umanitare în cartierele izolate din Sarajevo. Tot tunelul ăsta ajuta armata să încalce embargoul internațional de arme și să introducă arme în oraș.

Ieșirea nordică a tunelului era ascunsă într-o casă aflată la doi kilometri de aeroport. În timpul războiului, tunelul a fost folosit în mod constant. Între 3000 și 4000 mii de soldați și civili călătorea prin el zilnic.

Aici era podiumul unde schiorii primeau medaliile după câștigarea evenimentelor Olimpiadei din 1984. A fost și locul unde armata bosniacă a executat mulți prizonieri în timpul anilor de război dintre 1992 și 1995.

Sârbo-bosniecii au plantat mii de mine în jurul dealurilor din zonele fostei olimpiade. Astăzi, încă au mai rămas multe neexplodate în zonele de periferie.

Cimitirul de la centrul de schi Igman ridicat în onoarea soldaților bosnieci care și-au pierdut viața pe dealuri în timpul războiului.

Snezana avea 24 de ani pe vremea Olimpiadei. „Era o perioadă minunată pentru Sarajevo. Echipe de atleți și oameni din toată lumea veniseră să ne vadă și să se bucure de orașul nostru. Zece ani mai târziu, trăiam într-un iad. Clădirea din spatele meu era Hotelul Olimpic din Igman, unde aveau loc competițiile de schi. Tot în locul acesta, soțul meu a fost capturat și torturat în timpul războiului. Era catolic, bosniaco-croat, și a fost capturat de către armata bosniacă. A scăpat doar pentru că unul dintre soldații din închisoare l-a recunoscut ca fiind fost coleg cu el în școala primară și l-a lăsat să plece pe furiș într-o noapte. A alergat vreo 30 de kilometri printre dealurile minate și a ajuns înapoi în oraș. M-am bucurat enorm când l-am văzut.”

Vedere dintr-un fost motel de lângă pârtia de bob. În timpul olimpiadei din 1984, oaspeții hotelului și spectatorii priveau de aici competiția de bob. În timpul războiului, a devenit un punct de artilerie, de unde bosniaco-sârbii trăgeau focuri de armă în oraș.

Tanya și Mirsada Kosic la mormântul uneia dintre cele zece rude apropiate pe care le-au pierdut în timpul războiului.

Mirsada Kosic a fost moașă la spitalul pediatric în timpul Olimpiadei și în timpul războiului. A ajutat la nașterea a sute de bebeluși în timpul asediului din Sarajevo, în condiții îngrozitoare. Ne-a povestit cea mai urâtă amintire din timpul războiului:

„Era ziua de 26 mai 1992. Spitalul era atacat din toate părțile de sârbo-bosnieci și am pierdut șase bebeluși nou-născuți din cauza bombardamntelor. A fost cea mai groaznică noapte din viața mea.”

Două luni mai târziu, fratele ei a fost ucis într-o ambuscadă în apropiere.

Traducere: Oana Maria Zaharia