FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Eschimoşii din judeţul Buzău

Sunt într-unul dintre cele 30 de jeep-uri ale BGS-ului, care duce ajutoare sinistraţilor din judeţul Buzău.
15.2.12

„Băi, eşti nebun?! Uite, frate, ce-i aici… e prăpăd!", zice tipul de lângă mine când ne apropiam de comuna Glodeanu Siliştea, din judeţul Buzău. Până aici am făcut în jur de trei ore. S-a circulat acceptabil pe unele portiuni, dar pe altele eram ferm convins că ne vom împotmoli. Sunt într-unul dintre cele 30 de jeep-uri ale BGS-ului, care duce ajutoare - cinci saci de pâine și multe baxuri de apă - sinistraţilor din județ. Aseară m-am apucat să caut soluţii cum sa ajung aici, după ce am văzut la televizor imaginile apocaliptice cu oameni blocați în case și tuneluri săpate prin zăpadă până la cotețele găinilor.

Mi-era cam frică să nu rămân înzăpezit cu zilele, dar mi-am zis că mastodonților BGS nu li se poate întâmpla asta, aşa că iată-mă înghesuit într-un 4x4, la rândul lui înghesuit între doi munţi de zăpadă, pe un drum lat fix cât lama unui excavator. De pe bancheta din spate, aproape că nu văd cerul. Numai alb.

„Drumul” se termină chiar în spatele excavatorului care l-a facut, la intrarea în satul Cârligu Mic. Un sat al cărui capăt l-așvedea chiar de la intrare, dacă strada principală n-ar fi la câţiva metri sub picioarele mele. Troienele formează de-a lungul străzii nişte dealuri şi văi uimitor de simetrice şi de abrupte. E foarte stranie imaginea gospodăriilor care au scăpat neîngropate pentru că vântul nu a troienit zăpada și în curtea lor versus imaginea vecinilor la care se mai vede doar farfuria antenei satelit. Ca să urc şi să cobor munții de omăt, trebuie să-mi înfig zdravăn bocancul în zăpada tare şi compactă. Cocoţaţi la o înalţime de aproape trei metri sunt și toţi reporterii televiziunilor. Transmit frenetic, live, de lângă excavator. Monologurile lor disperate comunică o stare de tensiune pe care aici, la fața locului, nu o resimt. Dar asta nu înseamnă că situația nu este, totuși, dramatică.

Cu toate astea, BGS-ul muncește cu veselie și spor Tocmai ce au înconjoară o casă şi sapă de mama focului în jurul ei. Se iau la întrecere care cară mai multe lopeți, fac glume și râd în timp ce fac poteci prin curți și scot zăpada de lângă pereți. Nu le ia prea mult. Ideea nu e să înlăture tot omătul - nici n-ar avea cum -, ci să facă gospodăria utilizabilă. Ca la eschimoși.

Mă duc cât mai departe de reporteri şi de armata BGS, ca să găsesc oameni, case și poveşti. Asta la propriu, pentru că aproape toate sunt îngropate sub tone de zăpadă. Nu au electricitate de o săptămână. Eu n-am văzut aşa ceva niciodată și, în ciuda discursului jurnalistic, imaginile de la televizor nu reușesc să redea pe de-a-ntregul dimensiunea dezastrului.

Doamna Elisabeta Dumitrache are de 77 de ani. Vorbește cu familia ei la telefonul unui pompier. Le spune că e bine și că au venit ajutoare.

Câţiva pompieri se luptă să elibereze prispa unei locuințe pustii. De fapt, cam tot satul pare gol. Şi nu, nu-s toţi la cârciumă aşa cum se înghesuie unii să acuze. Adevărul este că sunt toţi foarte bătrâni. În afară de vreo trei copii absolut beţi de fericire că se dau pe acoperiş cu sania, restul au peste 60 de ani şi par destul de şubrezi. Vizavi de salvatorii cu lopeți atitudinea lor este extrem de prietenoasă și serviabilă. Față de aparatul meu de fotografiat e mai mult o nedumerire ușor iritată. Dar nu pot să-i condamn. Sunt puțini cei care înțeleg că și asta e o formă de ajutor.

Trei ore mai târziu, cam pe când grupul de baieţi vânjoşi rupeau şi ultima lopată în zăpada îngheţată, observ că majoritatea o iau încet, încet spre mașini, spre dezamăgirea mea care nu trăsesem toate cadrele pe care le voiam, din toate unghiurile posibile. Dar n-am încotro, dacă nu plec cu ei devin și eu sinistrat. Trag din mers o poză la cimitir, şi cam atât. Știu că, din păcate, voi reveni la inundaţii.