Internetul ne face să uităm cum să facem sex

Imaginează-ți un scaun. Cu 60 de ani în urmă, când viața, informația, comoditățile și capitalul mergeau mult mai încet, obiectul pe care și l-ar fi imaginat bunicii noștri ar fi fost greu, făcut din lemn și construit ca să reziste cât mai mult. Acum probabil te gândești la liniile fluide și fine ale unei creații moderne și făcută cu gust, de la Ikea. Un obiect construit să reziste până la următoarea modă, care nu întârzie să apară. Scaunul de la Ikea, precum majoritatea obiectelor comerciale și aparatelor din ziua de azi, e gândit pentru stilul de viață fluid al unei persoane moderne. Degradarea programată nu-l enervează pe consumatorul contemporan, ci devine o favoare. De ce să-ți încarci viața cu un obiect care amenință să te bântuie cu prezența lui pentru totdeauna?

Exemplul ăsta e reprezentativ pentru starea tehnologică a capitalismului recent, care ne afectează relațiile cu oamenii într-un mod incredibil. Recent, The Guardian a declarat că mulți tineri japonezi au decis să nu mai facă sex. Articolul explică împrejurările economice și culturale care au dus la acest scenariu: Viitorul nu este sigur pentru mulți tineri odată ce nesiguranța a ajuns să înlocuiască stabilitatea ca o formă reală a pieței muncii contemporane. E greu să-ți găsești rostul când perspectivel tale de angajare se rezumă la, „Poate Starbucks are nevoie de oameni?” (nu, n-are). Relațiile pe termen lung sunt doar o posibilă piedică în mobilitatea individului, exact ca scaunele rezistente din trecut.

Autorul articolului consideră că, pentru că folosim din ce în ce mai mult tehnologiile de comunicare online asta ar contribui la scăderea în masă a libidoului. Ca să înțelegem întreaga situație trebuie să punem toate ideile laolaltă: tehnologia noastră din prezent ca demonstraţie  a logicii economice și comportamentul sexual ca răspuns la el. Economia devine patologie, iar tehnologia neagă o stare tehnologică, mai exact starea mentală de masă pe care o creează. Sexul, în acest caz, ne concentrează atenția în jurul stării noastre tehnologice și asupra influenței logicii capitaliste în relațiile umane. În ziua de azi, ne place ca sexul nostru să fie la fel de lin ca o tranzacție cu cardul de credit.

Observăm influenţa pe care comoditatea o are asupra lumii fizice. Aspectul mobilei de la Ikea, a macbook-urilor, tabletelor și hard-urile externe vorbește despre statutul privilegiat al fluidității și al mobilității ca valori de urmat în ziua de azi. Sunt netede și uniforme, astfel încât par monolitice și dau impresia a ceva ce putem fi tentați să numim „organic.” Deși sunt artificiale în întregime, aceste obiecte reprezintă un ideal tehnologic al comodității și fluidității, care se manifestă în design-ul produselor.

Mișcare fără încentinire, comunicare fără întreruperi, flux de informații la viteza luminii, algoritmi pentru investiții majore care să administreze piața financiară globală într-un sistem atât de rapid și perfect încât să-și ia adio de la vreo judecată sau grijă umană. Ăsta e idealul în materie de perfecțiune tehnologică, cu viteză, ușurință și fluiditate la bază.

Relațiile umane, corpul uman și chiar sexul, toate sunt subiectele sale. Franco „Bifo” Berardi pune problema cel mai bine în Precarious Rhapsody:

Agenții care diminuează complexitatea, cum sunt banii, informația, stereotipurile sau interfețele rețelelor digitale, au simplificat relația cu celălalt, dar când acesta apare în carne și oase, nu-i putem tolera prezența pentru că ne afectează (in)sensibilitatea. Generația video-electronică nu tolerează părul de la subraț sau cel pubian. Cineva are nevoie de compatibilitate perfectă ca să creeze o conexiune între suprafețele corporale cu care formează legătura. Generația netedă.

Pe scurt: sexul e mult prea mult. E prea dezordonat, prea distrugător și  emoțiile pe care le provoacă amenință să ne afecteze mobilitatea permanentă. Conexiunea mediată tehnologic este lină, iar oamenii reali sunt orice numai asta nu. Când cineva, adică cineva real, fizic, care să gândească și să simtă, ne confruntă sub forma sa imperfectă, noi nu putem procesa informația. Sistemul cedează. Nu funcționează. Hai să ne facem praf, avem tot ce ne trebuie.

Imagine DeviantArt, CC

Nu mai vrem deloc sex pur și simplu. Vrem sex lin. Vrem o interfață, nu o legătură. Vrem transfer de informații, nu un schimb de emoții și fluide. Proeminențele, umflăturile și imperfecțiunile de tot soiul ne încurcă, în timp ce noi tânjim după frumosul tehnologic, care e lin, lucios și ideal. Ideea unei relații emoționale prelungite dă naștere unui sentiment scârbos la care ne gândim, cu oroare, ca la a fi legat de mâini și de picioare.

Nu mai găsim obiecte care sugerează durabilitatea prin construcția lor masivă și aspectul demodat. Confortul nostru modern se găsește în sarcini completate, ferestre închise, produse terminate și, în cele din urmă, în promisiunea unei uzuri morale rapide și programate. Asta se potrivește atât relațiilor cât și produselor de consum. Cele mai mari valori pe care le avem sunt ușurința și fluiditatea. E cinic și poate chiar nihilist, dar nu e vina noastră.

Trebuie să ne readaptăm la lumea asimetriei și a imperfecțiunilor, la lumea oamenilor.

Cum am fi putut să trăim într-o lume a șocurilor constante, a anxietății și a unei stări continue de panică produsă de comunicările instant și de fluxul de informație la viteză mare (mai mare decât poate creierul uman să creeze sau să proceseze) fără să experimentăm efectele secundare? Capitalismul este o stare de gândire, nu doar un sistem economic, iar fiecare moment pe care-l petrecem conectați la tehnologia modului său de comunicare ne obișnuim și mai tare cu valorile sale.

Tehnologiile noastre de comunicare ne influențează atât cât le folosim. Pe Twitter, ne este vândută povestea familiară a unității și a comunicării. Și totuși, am intuit adevărul din spatele său: tweet-urile sunt unitățile  de bază ale tranzacției în economia Twitter, care se tocmește cu retweet-uri și favoriți pe post de capital social. Facebook e mai ales un exercițiu în crearea brand-ului personal și promovarea lui, deși pretenția de a ne reprezenta pe „noi cei reali” trebuie menținută. Notă: amintește-ți să ștergi pozele din bar în care ai fost etichetat în timpul săptămânii. Aplicațiile de cuplat ca Tinder ne permit să alegem partenerii potențiali la viteză mare. Fețele digitalizate ale jumătăților potențiale sunt distorsionate cu cât crește viteza și sunt înregistrate aşa slab, încât abia mai aduc a persoane.

Unul este amintit de descrierea lui Jean Baudrillard despre viteză în deșertul New Mexico din America. „Viteza în sine e un obiect pur, cât timp anulează pământul și punctele de referință teritoriale, odată ce merge înaintea timpului cât să-l anuleze chiar și pe el, și odată ce se mișcă mai repede decât propria cauză pe care o șterge prin depășire.” Ți-ai scos vreodată capul pe geamul unei mașini ca un câine? Atunci știi la ce se referă Baudrillard.

La viteză mare, totul devine neclar și în cele din urmă totul arată la fel. Totul ajunge la noi sub forma pe care Baudrillard o numea „succesiunea imaginilor lipsite de afecte”. Lipsa emoțiilor: e un simptom al vitezei. Relațiile, cele care sunt reale, pline, emoționale, abia se pot forma în priveliștea asta mentală.

Imagine: Flickr

Nu-i de mirare că sexul e făcut cât mai pe fugă și fluid posibil sau e făcut la distanța în întregime, ca tinerii din Japonia care trăiesc în condiții înfiorătoare de instabilitate. Nu-i de mirare că ne dorim perfecțiunea tehnologică în locul dezordinii umane, iar că roboții în sine devin din ce în ce mai mult obiectul dorințelor noastre sexuale. Nu suntem pregătiți mintal să facem față vitezei rutinei pe care suntem forțați să o perpetuăm, în timp ce mașinăriile sunt. În schimb, încercăm să le semănăm cât mai mult. Supunem fiecare aspect al vieții, chiar și sexul și relațiile, la regula vitezei, fluidității și eficienței.

Trebuie să încetinim. Problema e că viteza, efemeritatea și fluiditatea sunt părți ale capitalismului. Automatizarea fabricilor a fost prima etapă a acestui trend pe care l-am văzut în timp ce a ajuns la un nivel uluitor, odată cu apariția tehnologiilor de comunicare online și a capitalului financiar virtual. Încetinirea e intolerabilă. Separarea trebuie să fie ușoară. Timpul, mai exact al tău, înseamnă bani, după cum se spune. Dacă încetinești, înseamnă că lupți împotriva capitalului.

Avem nevoie de o comutare mentală mare de la patologia capitalistă a efemerității anxioase la izolarea cronică. Asta începe cu o pauză mentală de la corvoada zilnică a comunicării continue, a influenței sociale constante și a schimbului permanent. Nu mă refer la momente de „detoxificare digitală” care sunt programate, astfel încât să ne reintroducem în fluxul de capital și bunuri cu mai multă putere mai târziu. Ca să fiu clar, e ca și cum aș spune că taberele de detoxificare digitală ca Tabăra Eșuaților e populară în rândul afacerilor.

Mă refer la o pauză adevărată, o evadare, de la un mod întreg de gândire. Am auzit că această abordare e numită „neproductivitate radicală” și cred că se potrivește de minune. Trebuie să ne luăm timpul înapoi pentru noi înșine și în propriile condiții, în afara logicii vitezei și a valorizării universale a capitalismului. Trebuie să ne folosim timpul ca să formăm legături și să dăm naștere relațiilor, să fim creativi și umani. Trebuie să ne readaptăm la lumea asimetriei și a imperfecțiunilor, lumea oamenilor.

Filozoful Emmanuel Levinas a spus că moralitatea începe în interacțiunea cu celălalt, când te întâlnești cu o persoană reală, când îi conștientizezi prezența și stai cu ea. Emoția e cheia. Trebuie să învățăm cum să avem grijă unul de celălalt, iar ca să facem asta trebuie să evadăm din capcanele mentale ale capitalului electric și automat. Avem nevoie de timp. Avem nevoie disperată să redescoperim sensul lui „Te iubesc,” pentru a înțelege ce înseamnă să trăiești cu adevărat. Hei, s-ar putea să avem parte chiar și de sex mai bun.

Traducere: Dana Alecu