Momente sublime ale vieţii cotidiene: uimitoarele fotografii ale lui David Hurn

Arizona, SUA. 1980. Grupul de fitness outdoor din comunitatea de pensionari din Sun City fac exerciţii dimineaţa. Au vârste cuprinse între 60 şi 94 de ani. Ultima aparţine unui bărbat care a alergat la proba de sprint pe o sută de metri la Jocurile Olimpice pentru Pensionari.

După s-a poticnit în fotojurnalism prin anii ’50, David Hurn a prins sesiuni mari de fotogragfii cu Beatles şi alţi idoli ai culturii pop din anii ’60. Tot el a făcut mare parte din operele originale pentru Barbarella şi filmele cu James Bond şi a tras shooting-uri de modă pentru publicaţii ca Harper’s Bazaar. Dar, aşa cum explică, toate astea au fost doar joburi care i-au permis să îşi susţină adevărata pasiune: fotografierea momentelor sublime ale vieţii lumeşti.

Am vorbit cu Hurn despre pozele de nuntă, importanţa obiectivă a colonoscopiei şi cât de important e să nu devenim „mistici” în legătură cu fotografierea chestiilor.

VICE: Comparativ cu mulţi dintre ceilalţi fotografi, tipul de muncă pe care tu ai făcut-o de-a lungul carierei variază enorm. De la chestii de conflict, la imagini cu starurile pop şi ale contra-culturi în anii ’60, până la muncă de documentare şi fotografie stradală. Ţi-ai stabilit în mod conştient să încerci lucruri noi?
David Hurn: N-a fost că am vrut să încerc lucruri noi din când în când. Atunci când am început, la mijlocul anilor ’50, nu existau galerii sau lucruri de genul ăsta.Dacă erai implicat în fotografie, erai fie un fotograf de nuntă, fie unul ştiinţific sau intrat în acel termen de „jurnalism”. Aşa că asta era ceea ce făceam toţi. Mi-am dorit să fiu veterinar, sau arheolog, dar nu aveam nicio calificare în domeniu. Eram în armată, îndeplineam serviciul militar când am pus prima dată mâna pe cameră şi am realizat că îmi cam place. Am fost o persoană timidă şi fotografia e destul de bună pentru oamenii timizi. Te ascunzi în spatele a ceva şi ai o scuză să fii undeva. Dacă cineva te întreabă ce faci acolo, în loc să te fâstâceşti şi să te bâlbâi imediat, spui „A, sunt fotograf.”

Deci când a devenit serios?
Am avut unul din acele momente care schimbă viaţa cuiva. Am văzut o poză într-o copie după revista Picture Post. În armată am fost făcuţi să credem că toţi ruşii îşi mănâncă propriii copii, dar am văzut această poză cu un ofiţer rus cumpărându-i soţiei sale o pălărie într-un magazin universal. Şi am început să plâng. M-a mişcat enorm. Tatăl meu a fost plecat în timpul războiului şi când s-a întors, primul lucru pe care l-a făcut a fost să o ducă pe mama la Howells, un magazin universal din Cardiff, şi să-i cumpere o pălărie. Brusc am realizat că am crezut mai mult în acea poză decât am crezut în orice propagandă. Am realizat că fotografia poate să mişte cu adevărat oamenii, doar fiind precisă.

Budapest, Ungaria. 1956. Într-un moment de linişte dintre bătălii, viaţa continuă.

Cum s-a transformat acel moment în sine într-o carieră?
Am decis atunci şi acolo că asta voiam să fac. Am părăsit armata. Era la mijlocul anilor ’50 şi revoluţia ungară începuse. Instinctul meu a fost că dacă merg acolo, voi avea ceva de fotografiat. Aşa că proiectele iniţiale pe care le-am făcut, despre care presupun că vei spune că are de-a face cu violenţa, a fost făcută din simplul motiv că semăna cu o bună iniţiere în ceva despre care ştiam foarte puţine.

Sincer, nu mi-a mai plăcut atât de mult. Să fiu împuşcat acolo n-a fost niciodată ideea mea de experienţă de vacanţă. Am avut noroc că am întâlnit nişte reporteri de la LIFE Magazine şi m-am luat după ei. Am avut câteva fotografii publicate în LIFE şi distribuite către Picture Post şi The Observer. Am învăţat foarte devreme că e mai bine să porneşti din vârf decât de la bază. Din frunte, poţi să te menţii agăţat acolo cu disperare, dar dacă începi de la bază e o ascensiune lungă.

Deci startul tău în fotografie a fost în fotoreportajul de conflict, dar ai lăsat asta repede în urmă, nu?
Realitatea e că am ştiut că asta nu e ceea ce îmi doream să fac. În principal pentru că în jurul meu erau oameni ca Don McCullin, Philip Jones Griffiths, Ian Berry şi toţi ceilalţi, ei erau de departe mai interesaţi de aspectul politic decât eram eu. Aşa că a trebuit să îmi găsesc propria nişă. În primă fază, am început să lucrez pentru reviste americane. Nu făceam niciun ban şi din întâmplare am intrat oarecum în acea lume a actorilor, a artiştilor. Am cunoscut un actor pe nume Richard Johnson şi l-am pozat în ’68 sau ceva de genul, fapt care m-a condus la realizarea unei coperţi de film, loc în care am întâlnit un publicist… Totul e genul ăla de lucru bazat pe relaţii. Publicistul m-a luat să lucrez cu el la filmele mari. Dar toate aceste lucruri erau foarte periferice în viaţa mea. Am făcut posterul original pentru filmele cu Bond, mare parte dintre chestiile iconice pentru Barbarella şi multe din materialele originale pentru filmele cu Beatles. Dar  le făceam pe toate pentru că era necesar să-mi ating scopul să fac ceea ce voiam cu adevărat să fac, adică să observ lumea.

Usk, Ţara Galilor. 1994. E seara pentru doamne în cârciuma locală.

Deci proiectele comerciale au fost mijloacele prin care ţi-ai atins scopul?
Da, absolut. Din 1970, când m-am întors în Ţara Galilor, de atunci practic nu mi-am mai luat niciodată un alt angajament. Am lucrat la propriile mele proiecte. Asta nu înseamnă că, dacă o revistă voia să plătească pentru munca pe care o făceam, aş fi zis nu. Dar e o diferenţă.

Nu crezi că mulţi fotografi sunt închişi la minte şi obtuzi în privinţa asta? Astfel încât nu sunt dispuşi să facă chestii comerciale sau văd lucrul ăsta ca ceva care nu se pupă cu idealurile lor?
Cred că ăsta e unul dintre lucrurile rele care se întâmplă de-a lungul educaţiei din liceu sau facultate. Mulţi dintre oamenii care predau fotografie au o ideea foarte mistică despre cum trebuie să fie fotografia. Nu le spun studenţilor că primul lucru pe care trebuie să-l facă un fotograf e să nu moară de malnutriţie. Dacă o faci, nu vei ajunge să faci multe poze. Unul din trucuri e să găseşti un echilibru între a face ceea ce vrei şi a-ţi câştiga existenţa. Dacă cineva te vrea, la începutul carierei tale, să pozezi la o nuntă, ar trebui să te duci să pozezi la nuntă. Poţi învăţa o mulţime de lucruri când faci asta. Lucrezi la un scenariu. Ai nevoie de o poză cu mirele şi mireasa. Nu e în regulă să pozezi un buchet de flori şi să spui: „Florile acestea sunt încântătoare, îmi dau un sentiment de primăvară”, sau ceva de genul, pentru că nu va merge. Înveţi să faci orice bine, indiferent dacă ai vrut sau nu să o faci. Stai treaz, te concentrezi să înveţi şi când primeşti şansa să faci ceea ce îţi doreşti, vei avea destulă minte să o faci bine. Fotografia este în esenţă un job. Ca pe orice alt job, trebuie să îl înţelegi. Să îi înţelegi contextul, audienţa.

Porth Oer (Whistling Sands), Ţara Galilor. 2004. Se bucură de plajă.

Există pretenţii exagerate în ceea ce priveşte fotografia?
Sunt foarte multe în privinţa unor tipuri de fotografie. Se zice că dacă izbucneşte un incendiu într-o clădire, primul lucru pe care oamenii îl înşfacă nu e Carter-Bresson-ul de pe perete, ci albumul de nuntă. Cred că acest lucru ar trebui discutat mai mult. Asta înseamnă că ceva aşa de simplu ca o poză de nuntă e incredibil de important pentru oameni. Dacă urmează să pozezi o nuntă, fă-o cum trebuie. E un lucru onorabil şi de multe ori cu mult mai important decât atunci când cineva face poze după ureche, fără măcar să observe ceva. Fotografia înseamnă observaţie. Lumea e minunată, du-te şi înregistreaz-o. Înregistrează ceea ce ţie ţi se pare minunat şi speră că şi altcuiva îi va plăcea. Şi speră ca poate acea persoană căreia i-a plăcut să-i fi plăcut îndeajuns de mult încât să plătească pentru ea.

Pwllheli, Ţara Galilor. 1974. Piscina interioară de la Tabăra de Vacanţă Butlin.

În notă asta, să vorbim despre observarea normalităţii şi vieţi. E cealaltă parte a proiectelor tale şi realmente partea principală a lor, se pare. Observarea vieţii de zi cu zi, mai ales în oraşe mici, fie că e vorba de Arizona sau Ţara Galilor. Fără să sune nepoliticos, e productivă normalitatea sau chiar banalitatea în oraşele mici,?
Am scris la un moment dat: „Viaţa, aşa cum se dezvăluie ea în faţa camerei, e atât de plină de complexitate, splendoare şi surpriză, încât găsesc lipsit de sens să creez noi realităţi.” Bine, e mai degrabă pompos. Dar ceea ce am vrut să spun e că personal găsesc mai multă plăcere atunci când înregistrez lucrurile aşa cum sunt. Întotdeauna am vrut să fiu un fotograf al vieţii aşa cum o văd eu. Când m-am întors în Ţara Galilor, am fost fascinat de conceptul de „cultură”. N-am ştiut cu adevărat ce înţeleg oamenii prin el. Dar am decis că dacă voi merge în jurul ţării şi poate voi face şi nişte albume, una cu locurile unde trăiesc oamenii, una cu felul în care trăiesc, una cu decorul în care trăiesc şi aşa mai departe, poate atunci voi putea eventual să ajung să înţeleg ce este această cultură. Şi în linii mari asta am şi făcut. Ador să fotografiez cotidianul.

Şi astea sunt genul de proiecte pe care continui să le faci şi azi?
Am 80 de ani deja şi am tendinţa de a fi foarte perseverent, aşa că atunci când m-am aşezat şi am realizat că îmbătrânesc încet, m-am gândit: „Ce aş putea să fac să îmi mai dea voie să muncesc încă zece ani?” Din fericire citeam o carte a lui John Updike care îmi plăcea şi era acolo un citat care zicea: „Dăruieşte-i banalului frumuseţea cuvenită.” Iubesc asta.

Am decis atunci că unul dintre proiectele majore pe care aş vrea să le realizez e să-mi pozez satul. Asta e ceea ce fac acum. E atât de interesant să ştii, să te duci la Societatea Cărţilor pentru Femei şi să vezi opt femei cum discută despre o carte pe care au citit-o. Găsesc asta incredibil de interesant, dar totodată incredibil de dificil. E foarte banal. Şi dacă nu eşti atent, începi să te joci cu trucurile pentru a învinge asta cu o nouă lentilă, photoshop sau orice altceva, însă ceea ce trebuie să faci, de fapt, e să rămâi cu nişte poze care sunt cu adevărat plictisitoare, unde singurul interes vine din micile detalii şi gesturi.

Llandovery, Ţara Galilor. 1996. Grădinărit în curtea bisericii.

Deci asta te interesează pe tine, normalitatea?
De ce sunt interesat? Nu prea-mi pasă în vreun fel. Poţi să fii un fotograf de nuntă, unul de război sau cineva care îşi spune „artist”, deşi nimic nu mă ameţeşte mai tare, fiindcă de fiecare dată când cineva întreabă ce vor să spună prin „artist”, îl iau ca pe un atac. Dar dacă tu îţi spui „instalator”, ştiu ce vrei să spui. Dacă, însă, vrei să fii artist, treaba ta.

Ideea este că, pentru mine, orice e interesant atât timp cât e făcut bine. Adică dacă vrei o ierarhie a importanţei, atunci cea mai importantă poză în viaţa celor mai mulţi dintre oameni e de obicei făcută de o cameră băgată adânc în cur. Nu poţi obţine ceva mai autentic de atât. Dacă vrei o ierarhie, atunci colonoscopia sau radiografia sunt probabil cele mai importante fotografii care există. Restul sunt destul de banale comparativ cu asta, dar nu despre asta este vorba. Ci de o persoană care încearcă să-i arate alteia ceea ce o interesează pe ea personal, într-un mod în care privitorul să nu o fi văzut. Uite, de exemplu, pozele lui Weegee, pe care eu le iubesc. Nu vreau să fiu fotograf de presă, dar văd acele poze şi pur şi simplu mă minunez că cineva cu o cutie găurită în faţă a putut face aşa ceva.

Mulţumesc, David.

Aberavon, Ţara Galilor. 1971. Aberavon.

California, SUA. 1992. Popasul de camionagii Wheeltree Inn.

Six Bells, Ţara Galilor. 1975. Ultimul marş al capelanilor. Parohiile mai multor capele se alătură marşului în timp ce muzicanţi trec pe lângă capelă. E ultimul de care am mai auzit din Ţara Galilor.

Arizona, SUA. 1979. Skanderbeg la Târgul de Stat din Arizona, Phoenix.

SUA. Sun Lakes, Arizona. 1997. Bunicuţele Dansatoare sunt o echipă de cinci doamne cu vârste cuprinse între 60 şi 70 şi ceva de ani.

Arizona, SUA. 1979.  Două prietene pozează în faţa unei maşini premiate la întâlnirea Low Riders, la periferia oraşului Phoenix,

Barry, Ţara Galilor. 1971. Bâlciul de pe Insula Barry.

O fotografie din proiectul actual al lui Hurn, din satul său, Tintem.

Vezi și:
Viața de zi cu zi în România comunistă
Din șpagat în șpagat. O zi din viața lui Van Damme
Când turismul se transformă în narcisism