FYI.

This story is over 5 years old.

Sport

Baschetbaliștii în scaune rulante marchează trei puncte fără să sară

Echipele au fost formate din jurnalişti, bloggeri şi echipa de baschetbaliști în scaune rulante a Fundaţiei Motivation.

Dacă ai impresia că ţie îţi e greu să trăieşti în România, înseamnă că nu ştii cu ce se confruntă zilnic persoanele cu dizabilităţi. Spre exemplu, s-ar putea să nu fi băgat în seamă faptul că, în Bucureşti, staţiile de autobuz şi trotuarele nu au fost adaptate pentru scaune rulante, că semafoarele din intersecţiile aglomerate nu sunt semnalizate sonor sau că paginile web ale autorităţilor publice n-au fost nici acum adaptate pentru a permite accesul persoanelor cu deficienţe de vedere sau dizabilităţi intelectuale.

Publicitate

Tocmai de-asta, cei de la ActiveWatch şi Fundaţia Motivation au organizat, pe 31 octombrie, un meci de baschet amical, în scaune rulante. Evenimentul a avut loc în AFI Cotroceni şi face parte din campania „FĂRĂ bordURĂ," o campanie care-şi propune să aducă în atenţia publică nevoia accesibilizării Bucureştiului pentru persoanele cu dizabilităţi. Echipele au fost formate din jurnalişti, bloggeri şi echipa de baschetbaliști în scaune rulante a Fundaţiei Motivation, iar meciul a fost comentat de Cristian Țopescu. Eu am fost acolo să aflu cum e să ai dizabilităţi în România şi cum e să le ignori pentru o clipă şi să fii awesome pe terenul de baschet pentru o cauză nobilă.

Anul trecut în februarie, Andrei a jucat alături de Steaua București, într-o adunare de fonduri dedicată lui.

VICE: De când practici baschet?
Andrei: De doi ani. Am fost remarcat într-o tabără, s-a dovedit că eram bun la sportul ăsta şi când am venit în Bucureşti am luat legătura cu Fundaţia Motivation şi am ajuns să mă antrenez cu ei. Nu prea am câştigat competiţii. Am câştigat nişte medalii, dar alea individual, la alte sporturi. Înot de trei ori pe săptămână la Lia Manoliu.

Care sunt prejudecăţile cu care te întâlneşti cel mai des?
Bordurile şi scările sunt cele mai mari prejudecăţi. E vorba de acces. Accesul în România e foarte prost şi automat e cea mai grea chestie de făcut.

Şi în afară de discriminarea urbană, oamenii…
Nu te ajută cu nimic. Nu ştiu să dea o mână de ajutor. Trec pe lângă tine când nu poţi să urci o bordură. Şi nu mai zic de metrou şi de unde sunt scări foarte multe şi interminabile.

Publicitate

Ce le-ai recomanda persoanelor cu dizabilităţi care vor să se apuce de baschet?
Să iasă din casă şi să facă sport. Nu neapărat baschet, orice sport e bun.

Blogger, prezent în competiție ca susținător al comunității

VICE: Ce te-a motivat să participi?
Chinezu: I-am cunoscut pe oamenii de la Motivation din întâmplare, la un maraton la Bucureşti, unde un tip a concurat în scaun rulant. M-am simţit ca un dobitoc, pe româneşte. Mi-am dat seama că oamenii ăştia există lângă noi şi că avem enorm de mult de învăţat de la ei. Eu sunt un tip arogant, zic greu: „Bă, chiar învăţ de la omul ăsta ceva", dar oamenii ăştia mi-au dat niște lecții… absolut senzaţionale! Cea mai importantă e să nu te laşi înfrânt niciodată. Pare din cărţi, dar când te uiţi la un om cu care viaţa n-a fost foarte drăguţă şi-l vezi că găseşte puterea să zâmbească…

Cum discriminează Bucureştiul persoanele cu dizabilităţi?
Am fost odată la o şedinţă a Comisiei de Administraţie din Consiliul General al Capitalei şi printre altele i-am întrebat: „Bă, da' de ce nu faceţi şi voi mai multe rampe?" Răspunsul, că era să sar la gâtul ăluia, a fost „Unde dracu să le mai punem şi pe alea, nu vezi ce aglomerat e oraşul?"

Cum se poate remedia situaţia?
Cei responsabili ar trebui să vină să joace un meci de baschet cu cei cu dizabilităţi, să meargă într-o tabără cu ei, să încerce să facă ce fac ei o zi, o săptămână şi după aia să vezi cum se schimbă un pic mindset-ul şi o să spună: „Ba da, mai avem loc şi de rampe în oraşul ăsta."

Publicitate

Care crezi că-s prejudecăţile oamenilor de rând faţă de persoanele cu dizabilităţi?
În primul rând, trebuie să ne uităm la ei ca la nişte oameni normali. N-au nevoie de „Vai, săracii," ci de „Salut, bă! Ce faci?", de un dialog absolut firesc. N-au nevoie de milă. Ci de ajutor, să fie ascultaţi, să facă parte din ceea ce înseamă „noi" -ul ăsta colectiv. Aici suntem catastrofe. Când trece unul pe lângă noi, ne uităm invers şi 99% din oameni se prefac că nu-l văd.

Cum stă România la capitolul sporturi pentru persoane cu dizabilităţi?
Probabil stăm mai prost ca media europeană, dar nu din cauza organizatorilor. Comitetul Paralimpic Român chiar face lucruri foarte faine şi mai sunt multe alte organizaţii. Am avut una dintre cele mai mari delegaţii la Jocurile Paralimpice. Îmi place foarte tare ce fac ai noştri. Acuma, ştii cum e, să zicem, la nemţi: vine statul german şi zice „De câţi bani aveţi nevoie?" „De un catralion de euro." „Da, sigur, poftiţi, luaţi." La noi nu e aşa, da' ai noştri totuşi fac lucruri.

Prima demonstraţie de baschet a lui Stelian a fost acum 11 ani, la Focşani.

VICE: Cum ai început să joci baschet?
Stelian: Eu sunt de la ţară, din judeţul Dâmboviţa, comuna Produleşti. Vreun an de zile am făcut naveta în scaunul rulant cu trenul şi RATB-ul pentru două ore de atrenamente. Sunt 60 de kilometri până aici. Mi-am dorit foarte mult să fac baschet. După un an, cei de la Motivation m-au ţinut la ei de tot. Am făcut sport în continuare până în 2008: baschet, tenis de câmp, atletism. Cel mai mult mi-a plăcut tenisul de câmp. Dar în 2008 am făcut un infarct miocardic şi nu mai pot să fac sport de performanţă, doar mici demonstraţii de baschet sau de tenis.

Publicitate

Cum au reacţionat persoanele apropiate, când le-ai spus că vrei să joci baschet?
Dur, pentru că eu mă chinuiam foarte mult, plecam dimineaţa şi ajungeam noaptea acasă. Credeau că plec la cerşit, dar eu plecam să fac un sport.

Ce te motivează să continui să practici sport?
Să le demonstrez celorlalţi care au dizabilităţi, că se poate face un sport pe scaunul rulant. Când nu sunt pe teren, sunt instructor de recuperare activă pentru persoanele cu dizabilităţi. Îi învăţ să facă transferuri, să coboare rampe, trepte şi borduri, să depăşească obstacole.

VICE: Cum te-ai apucat de sport?
Ionuţ: Am venit la Motivation unde am primit un căruţ nou. Am mai făcut şi tenis şi am participat la mai multe evenimente. Dar m-au selecţionat pentru echipa de baschet.

Ce reacţii au oamenii la faptul că faci sport?
Rămân foarte şocaţi de experienţa mea, de faptul că mă descurc singur. Rămân uimiţi când le spun că fac baschet şi asta mă bucură. Nu mi se pare ofensator.

Dar se întâmplă să-ţi ofere o mână de ajutor?
Doar dacă le-o cer.

Crezi că toate persoanele cu dizabilităţi ar trebui să facă sport?
Să se apuce cu mare încredere de orice sport le-ar plăcea. Nu contează dacă-i baschet, tenis, pingpong, orice e bun. Să stai acasă nu-i bine. Te închizi în tine. Sportul te scoate în lume, cum s-ar spune.

VICE: Ce simţi când ești pe teren?
Uiţi de boală, uiţi de tot. Te simţi un om normal. Îmi place mult, numai că e un pic obositor.

Publicitate

Ce te motivează?
Eu m-am acceptat şi prin anumite activităţi ajung să mă văd ca pe un om normal. Diferenţa dintre noi doi este doar că tu stai în picioare şi eu în cărucior. Atât. Nu iau în seamă răutăţile oamenilor. Cel mai des mi se întâmplă să trec pe lângă un om în vârstă care să zică „Vai, săraca!" Dar nu e în nume de rău, am depăşit, nu mă mai bufneşte plânsul.

Cu ce dificultăţi te-ai confruntat de-a lungul timpului?
Bordurile. Eu nu pot să plec singură de acasă, că nu am cum să stau să mă rog de oameni pe stradă „Ajutaţi-mă!" În primul rând, n-aş cere ajutorul. Prefer să plec cu cineva. Şi acum sunt cu nepotul meu. Asta e, n-ai accesibilităţi oriunde te-ai duce. Chiar şi la Spitalul Sf. Ioan este o rampă pusă de formă. Dar nu pot să o urc singură, deși am o viață activă.

Şi în afară de sporturi, cu ce vă mai ocupaţi?
Cu nimic. Pe unde am vrut să lucrez, part-time sau de acasă, m-am lovit de refuzuri. Persoanele cu dizabilităţi îşi găsesc locuri de muncă foarte greu.

VICE: Care sunt dificultăţile de care te lovești pe teren?
Dana: Trebuie să-mi manevrez foarte bine căruciorul şi trebuie ca terenul să fie foarte OK, să fie condiţii bune. În oraş, clădirile neadaptate sunt o mare problemă.

Oamenii sunt o problemă?
Surprinzător, în ultima vreme sunt mult mai toleranţi faţă de acum câţiva ani. Cel mai deranjant e că eşti privit cu insistenţă, câteodată.

Cum au reacţionat cei apropiaţi când le-ai spus că urmează să te apuci de baschet?
Sunt puţin curioşi şi neîncrezători. Dar când ne văd pe teren cum jucăm şi abordăm meciul, sunt foarte plăcut impresionaţi.

VICE: Ce v-a motivat să fiţi comentatorul evenimentului?
Cristian Ţopescu: Eu fac parte din comitetul director al organizaţiei Special Olympics, care se ocupă de copiii cu dizabilităţi intelectuale şi am participat la numeroase competiţii sportive alături de aceşti copii care au mai multe abilităţi decât dizabilităţi, printre care şi jocul de baschet în cărucior. Există şi competiţii internaţionale de acest gen, care au arătat că sportul este considerat un mijloc de tratament foarte eficace pentru dizabilităţi.

Cum discriminează oraşul pe cei cu dizabilităţi?
Ne ferim de ei, parcă să nu ne molipsim. Dar ei nu au nevoie de ajutor material, ci de sprijin moral, de o strângere de mână. Or, românii mai au de schimbat atitudinea. Vorba aceea: „Îţi schimbi atitudinea, poţi schimba lumea."

Vezi și:
Animale de companie cu nevoi speciale Rollin', Rollin', Rollin' Ghid de supraviețuire: în lipsă de SMURD, îngrijire medicală cu pulanul