Știri anti-mahmureală

Presa ca presa, patronii să aibă bani în conturi!

Românii nu au tradiție în jurnalism și modele de urmat în breaslă.

de Alex Mihăileanu
16 Februarie 2015, 11:02am

Ilustrație: Vasile

Sunt prea puţine evenimentele care chiar mă afectează la nivel emoţional, cu atât mai puţin când vine vorba de ştiri. Am intrat în presă la 19 ani, am învăţat de mic să mă concentrez pe fapte şi mai puţin pe emoţii. Colac peste pupăză, mai sunt şi un tip analitic, raţional, care nu se înmoaie la orice scenă cu Sandra Bullock (ba dimpotrivă; e vreun bărbat care chiar o suportă?)

Mă văd însă afectat tot mai des, în ultimii ani, de ştirile legate de jurnalişti care mor, fie în conflicte - reporteri sau fotografi omorâţi de terorişti, în atentate sau executaţi -, fie de moarte bună. Iar un astfel de moment e moartea lui David Carr (şi nu, nu e ăla care-a scris o carte despre lăsatul de fumat), de la New York Times, de acum câteva zile, picat din senin în redacţie. Şi nu degeaba îi acord câteva paragrafe în textul ăsta.

SĂ VORBIM DESPRE JURNALISM

Carr este o instituţie în sine. E un fost dependent de droguri - în speţă, dependent de cea mai nasoală cocaină, fost alcoolic, tatăl a două gemene născute prematur cu trei luni (una dintre ele, Erin Lee Carr, fost reporter VICE, acum - producător Vox Media) dintr-o mamă la fel de dependentă, care tocmai fumase nişte crack cu câteva minute înainte de a le naşte. E omul care a ajuns din white trash, cu braţele găurite de ace dezinfectate cu detergent într-o cadă a unui centru de detoxifiere din Minneapolis, editor la New York Times.

Carr e omul de la care au învăţat generaţii întregi de jurnalişti americani, de la Nick Bilton, unul dintre cei mai respectaţi jurnalişti americani pe tehnologie, la Alexis Madrigal, fost şef peste digitalul The Atlantic, a lui Max Fisher, şef peste conţinutul Vox şi lista rămâne deschisă. A fost un model pentru mulţi, un om care nu s-a sfiit să vorbească deschis despre meseria lui.

Îi acord spaţiul ăsta lui Carr pentru că nimeni altcineva din presa românească n-a făcut-o. Pentru că, în România, nu există un Carr. Nu mai există niciun jurnalist care să fie un model complet pentru generaţiile de absolvenţi de FJSC. Sau măcar pentru actualele generaţii de jurnalişti, fie cei care rescriu ştiri de pe fluxuri, site-uri străine sau comunicate de presă, fie cei care chiar mai fac muncă de teren, măcar din an în paşti sau, cel puţin, din pasiune, pentru blogurile lor sau pentru publicaţii unde fac voluntariat.

E drept, Carr vine dintr-o lume în care merită să fii reporter, unde meseria asta e plătită, unde cu un reportaj bun sau cu o investigaţie îţi poţi susţine familia cel puţin o lună. În acelaşi timp, România nu a avut, nu are şi nici nu va avea, prea curând, un David Carr. Voiam să scriu de CTP, Gâdea, Badea şi alţii, dar oamenii sunt, pur şi simplu, nişte nimeni, nu-i poţi numi modele nici măcar dacă ai vrea să faci băşcălie de ei. Presa românească n-a avut modele în ultimii 25 de ani, în ciuda unor editoriale bune (inclusiv unul al lui Cornel Nistorescu), ci a avut modele de şmecheri care au avut un singur scop: să ia bani de pe urma influenţei lor.

Nu vreau să par un moralist. Sunt, la rândul meu, un jurnalist care nu s-a ridicat niciodată la înălţimea propriilor sale aşteptări, iar cauzele sunt diverse: fie n-am găsit publicaţia la care să fac ceea ce-mi doresc fulltime, fie n-au existat niciodată condiţiile care să-mi permită să-mi dedic resursele unor reportaje care mănâncă destul timp în care, la rându-mi, trebuie să mănânc. Iar asta este eterna problemă a presei autohtone. Dăm vina mereu pe cititori, că „asta vrea cititorul", gunoaie, tabloide, când, de fapt, ni se demonstrează constant că cititorul e întotdeauna avid de texte bune. Că, de fapt, problema nu e la cititor, ci la presă. Doar că n-avem o tradiţie a jurnalismului şi, în consecinţă, n-are cine să bage bani în jurnalismul cu adevărat de calitate.

DE CE E BINE SĂ TE CHEME GHIŢĂ

Or, presa românească are o mare problemă: aceea că e subordonată patronilor şi, mai ales, intereselor lor. Presa românească n-a fost niciodată cu adevărat liberă. Toţi patronii, de la Cristoiu şi Nistorescu la Sorin Roşca Stănescu, Sorin Ovidiu Vîntu, Dan Voiculescu şi Sebastian Ghiţă, au avut propriile agende.

RTV, televiziunea lui Sebastian Ghiţă, a făcut tot ce-a putut pentru a-l promova pe prietenul patronului, Victor Ponta. RTV a fost sidekick-ul, ajutorul Antenei 3 a lui Voiculescu. Ajutor dat probabil drept mulţumire pentru contractul de 4,7 milioane euro, de la Ministerul de Interne, semnat de fratele lui Sebastian, Alexandru Ghiţă a primit, în 2009, pentru un call-center care nu funcţionează nici azi.

Sau dimpotrivă, drept mulţumire pentru sprijinul acordat, aceeaşi firmă 2K Telecom, a lui Alexandru, a adjudecat de la ANCOM cinci multiplexuri regionale de televiziune digitală (pe scurt, un soi de drept de a folosi nişte frecvenţe, pentru a transmite un grup de programe radio-TV).

RIŞTI ŞI CÂŞTIGI!

Abia în ultimii ani au început să se-nmulţească jurnaliştii care riscă, cei care-şi fac treaba independent, care documentează pentru că în asta cred, pentru că găsesc un scop în profesia asta, nu un mijloc de a se îmbogăţi. Sunt oameni precum cei de la Casa Jurnalistului, de exemplu. Sunt oameni care, la fel ca mine, acum un pic mai bine de zece ani, cred că nu tu îţi alegi meseria asta, ci că e vorba de chemare, ea te alege pe tine. Că e ca mersul pe bicicletă, o poţi face oricând, chiar dacă o înşeli, de-a lungul anilor, cu orice alte ocupaţii, de la design la fotografie sau PR.

Din păcate, nu la fel de sinceri sunt patronii de presă şi şmecherii din jurul lor. Poate vă Vîntu a intrat în puşcărie, dar alţii, precum Liviu Luca, sunt bine-mersi, cu ginere în SRI. Dacă mai trăia Patriciu, era şi el fericit că Ponta tocmai i-ar fi ras vreo cinci sute de milioane euro din datoria la stat. Aşa, se bucură doar kazahii. Încă nu m-am prins care-i logica şi nici cine-ncasează o şpagă, dar promit să revin pe subiectul ăsta pe măsură ce vor exista noi detalii.

La fel, dintre cei care câştigă, nu sunt jurnaliştii, ci tot diverşi politicieni. De exemplu, Varujan Vosganian, proaspăt scăpat de începerea urmăririi penale, după ce colegii lui au preferat să-l ierte de la niscaiva zile de pârnaie. Doar a plâns, ce dracului? Acelaşi Vosganian, pe care Prisăcariu de la Kamikaze îl identifică drept agent de influenţă al Moscovei. În fond, doar nu degeaba Iliescu se trage din PCR şi Mircea Geoană se ducea să dea raportul la Kremlin prin 2009. Ah, că Vosganian era penelist până să-l dea afară, astea-s detalii. Iubitorii de comunişti îl iartă.

CÂT VALOREAZĂ UN OM?

De prin 2006, tot scriu despre presă. Şi nu doar pe blog, am tot fost preluat şi de alte publicaţii. De asta-mi permit să zic de Carr şi de asta-mi permit să spun că n-avem modele. Ne e mai simplu să scriem că lui Ţiriac i-au fost furaţi mistreţii - hai cu comentariile ironice! -, dar nu şi despre dispariţia unor oameni care au marcat generaţii.

De exemplu, Adrian Petrescu, omul care a creat calculatoarele româneşti, culminând cu celebrul HC 85, computerul pe care au învăţat să programeze generaţii întregi de programatori, unii ajunşi să fie printre primii angajaţi ai Google.

Când mă uit la presa de azi, mai că mi-e ciudă că nu-s mai cinic.

Urmărește-l pe Vasile pe blogul lui și VICE pe Facebook.

Mai citește despre presa română:
Reforma presei
Presa Hienelor sau cum să ajungi la ziar mințind duios pe Facebook
Un exemplu de cenzură în presă la nivel național