FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Ziua Ierusalimului mi-a distrus orice speranță pentru umanitate

Ziua Ierusalimului e o paradă veselă care omagiază discriminarea rasială modernă.
15.5.13

Pentru populația Israelului, Ziua Ierusalimului e o sărbătoare care celebrează reunificarea Ierusalimului după ce a fost ocupat de forțele israeliene în timpul Războiului de Șase Zile din 1967. Pentru restul lumii, asta s-ar traduce cam așa: israelienii se bucură an de an că guvernul a distrus 125 de case palestiniene din partea estică a orașului.

Nu că s-ar fi oprit atunci, desigur; demolările continuă într-un ritm înspăimântător și în ziua de azi, în ciuda condamnării internaționale a așa-numitei iudaizări a Ierusalimului. Ceea ce înseamnă că Ziua Ierusalimului e un eveniment care comemorează începutul unei campanii de curățare etnică care durează de 46 de ani.

Publicitate

Cea mai mișto chestie de Ziua Ierusalimului e să te uiți cum sărbătoresc oamenii. Cum sunt american, m-am gândit că am văzut punctul culminant al naționalismului în timpul sărbătorii de 4 iulie de la noi, dar se pare că nici măcar nu se apropie de ce am văzut aici.

Am început ziua plimbându-mă cu niște prieteni până la Poarta Damascului, intrarea în cartierul musulman din Ierusalimul vechi. Piața din fața porții era ocupată de aproximativ 150 de protestatari palestinieni care fluturau steaguri și cântau și de vreo zece polițiști israelieni înarmați până în dinți. M-am plimbat un pic prin zonă, am hotărât că n-avea să se întâmple mare lucru, am pornit spre strada Regele George ca să văd cum sărbătoresc israelienii.

Acolo am găsit mii și mii de oameni care dansau și cântau în stare de extaz. M-am întrebat dacă chefliii erau conștienți că niciun arab nu era prezent. De la Poarta Damascului, unde 150 de palestinieni se chinuiau să le fie recunoscută existența, până pe strada Regele George, unde 10 000 de israelieni refuzau cu înverșunare să le-o recunoască, m-am așezat în prima linie pentru a urmări spectacolul unui Ierusalim complet divizat, și nu „reunificat”.

A trebuit să ocolesc baricada ca să ajung la stația de autobuz arabă, unde se adunaseră cei câțiva protestatari palestinieni rămași. Un prieten mi-a spus că un mic grup de localnici israelieni mersese la Poarta Damascului și după ce s-au certat prin răcnete cu palestinienii, poliția a eliberat piața, fluturând pulane și arestând mai mulți fotografi.

Și poliția călare era pe poziții în stația de autobuz și, la câteva minute după sosirea mea acolo, polițiștii au început să gonească oamenii. Polițiștii călare din Ierusalim sunt cunoscuți pentru violența lor; se știe că nu opresc niciodată animalele în timpul urmăririi, indiferent pe cine urmăresc. Am rămas să văd urmăririle și cele câteva arestări, după care lucrurile s-au calmat și totul s-a transformat într-o competiție de holbat între cei câțiva protestatari rămași și polițiști. O competiție care a devenit rapid plictisitoare, așa că am hotărât să mă reîntorc unde se afla Haredim.

Baricada fusese înlăturată pentru a permite israelienilor acces la orașul vechi și un grup de localnici îmbrăcați în alb – majoritatea adolescenți – se instalaseră în locul ei. Au ales punctul respectiv pentru că poliția improvizase o celulă de arest pentru fotografii arestați și le permitea localnicilor să-i hărțuiască pe aceștia fără să le ofere vreo protecție. Frumos, nobil, tot ce vrei.

La început, părea un scandal minor. Polițiștii târau un palestinian-doi încătușați, fotografii alergau după polițiști, iar puștii israelieni alergau după fotografi, încercând să le strice fotografiile. Dar pe parcurs, puștanii au devenit tot mai agresivi. În scurt timp, m-am trezit înconjurat de vreo zece dintre ei. M-au apucat de aparatul foto și de rucsac și mă zgâlțâiau.

Un nenorocit din ăsta mic, de vreo 12-13 ani, urla: „Eu evreu! Tu goi (ne-evreu)!” Mi-am făcut loc prin mulțime ca să fotografiez ultima arestare și puștanul a țipat: „Cuțit! Am! Folosesc!” Părea prea mic ca să-l pot considera o amenințare, așa că l-am ignorat și am continuat să urmăresc polițiștii care îi duceau pe palestinienii arestați.

Fotografiam niște palestinieni cu cătușe rezemați de un perete, când am simțit o înțepătură ascuțită în spatele genunchiului. M-am întors și l-am văzut cu coada ochiului pe puștiul care mă amenințase mai devreme. Căcăciosul a rânjit la mine și a fugit. Nu știu dacă avea un cuțit adevărat, dar era destul de ascuțit cât să poată răni. Cu speranța că nu era vreun ac sau compas ruginit și murdar din penarul lui, m-am hotărât să aflu cam câtă impunitate aveau localnicii și am abordat un polițist.

„Nu te supăra, copilul ăla are un cuțit. A încercat să mă înjunghie,” am spus.

Publicitate

Polițistul s-a uitat la mine confuz, așa că am repetat.

„Care?” a întrebat.

I l-am arătat din nou. „Ăla mic, de acolo.”

Copilul stătea la o mică distanță de noi, rânjind sfidător, de parcă tocmai primise un scuter nou pictat cu sânge de vacă, sau ce dracu' de lucruri le-or fi plăcând micilor maniaci.

„Vorbiți cu comandantul meu să-l aresteze,” mi-a spus polițistul. Așa că m-am dus la comandant și i-am repetat povestea.

„Saakin?” A întrebat comandantul, folosind cuvântul ebraic pentru cuțit.

“Da, el, ăla mic de acolo.” Comandantul s-a uitat la el cum stătea și rânjea, după care a plecat în direcția opusă.

Nu mă așteptam ca poliția să-l aresteze, dar speram să-i ia cuțitul – măcar pentru propria lui protecție, dacă nu pentru altceva. Dar n-ai să vezi așa ceva în Israel. Atât de siguri pot fi locuitorii că n-au ce să pățească din partea poliției. Orice ar face, n-o să declanșeze nimeni o investigație. Mai târziu, am văzut un grup de tineri care au atacat cu furie un cameraman palestinian sub ochii indiferenți ai poliției.

M-am întrebat dacă știau că marșau printr-un cartier locuit; dacă știau că palestinienii stăteau închiși în casă pe durata marșului, speriați de hotărârea unei țări întregi de a le lua tot ce au. Am hotărât că, probabil, cei care știau erau de părere că e un lucru bun, iar celorlalți nu le păsa.

După un scurt popas în Piața Zidului Plângerii, mi-am făcut drum prin cartierul evreiesc din orașul vechi. Aici nu erau baricade ale poliției sau magazine închise, doar rezidenți veseli și turiști. Am urcat în autobuz și m-am întors în tăcere în apartamentul meu de pe malul vestic. Cu o zi înainte, mersesem pe același traseu și fusesem supravegheați de soldați care cereau actele tuturor. Autobuzul era plin de școlari în drum spre casă. Unul dintre ei a fost arestat pentru că își uitase cardul de identitate. Un prieten mi-a spus mai târziu că acesta era autobuzul școlii – copiii merg pe traseul ăsta zilnic din momentul în care devin școlari și pot fi arestați oricând de către soldații israelieni.

Ziua Ierusalimului e o celebrare națională gigantică a acestui sistem; o paradă veselă care omagiază apartheidul modern. E bine că oricum n-aveam mari speranțe pentru umanitate, pentru că dacă aveam, mi le-aș fi pierdut pe toate în Ziua Ierusalimului.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre situația din Israel:

Palestina vs. Israel – Demolările din Israel

Radicalii de stânga din Israel