Dilăr pentru o zi

Al doilea roman al lui Andrei Ruse a apărut la Polirom anul ăsta și este ultima intrare în seria romanelor românești despre droguri, după Nu toată iarba e la fel de Alain Gavriluţiu – cu care n-am avut o experienţă literară senzaţională – și Real K de Dragoș Bucurenci. Și asta e tot pe-acolo.

În romanul lui Ruse, un angajat la anti-drog între două vârste vânează o promovare și se infiltrează pe cont propriu în anturajul unui important trafi cant de droguri din București, numit Nebunul. Într-o singură zi, în care dealer-ul îl plimbă prin tot orașul, omul legii ajunge să fumeze primul joint, să tragă ketamină și să se spargă pe MDMA. La sfârșit, după ce a călărit Șarpele Creaţiei pe Magheru și o junkistă superbă cu sindromul Asperger, poliţistul e alt om, convins nu doar că drogurile nu-s chiar așa de rele, dar că problema era de fapt la el. Iar Nebunul, care face pe guru, anunţă că pregătește o revoluţie. Cartea se ţine destul de bine ca poveste, se citește în viteză, o veste bună mai ales pentru stonerii cu probleme de concentrare, cărora cred că li se adresează în primul rând. Că doar nu părinţilor, poliţiștilor sau criticilor literari. Cu aerul ei de weed activism de România, intriga prea asemănătoare cu fi lmul lui Ciprian Porumboiu, Poliţist, adjectiv și, cu titlul scris așa cum e scris, nu mă așteptam să îmi placă cartea. Dar povestea e bine condusă și adună sufi cient suspans pentru un fi nal de fi lm de acţiune, aproape ca un fi nal de sezon din serialul TV 24. Nu e prea simplu să scrii despre droguri, pentru că tripurile povestite din amintiri își pierd sensul la fel ca visele povestite, iar teoriile delirante și halucinaţiile mistice riscă să sune ca niște elucubraţii absurde. Totuși, Ruse ţine un echilibru între fi losofi e, delir, lirism și pure aberaţii, iar revelaţiile poliţaiului sună destul de bine. Ceea ce nu-l împiedică să atingă și locuri comune, cum ar fi teoria după care omul a evoluat din maimuţe care au consumat psihotrope, enumerări de substanţe și descrieri de efecte. Sau să alunece pe panta hippie, de la iarbă la vegetarianism, la ecologie și la revoluţii anti-sistem. Partea cu revoluţia pare însă destul de promiţătoare, pentru că acolo deja e vorba de ceva mai mult, ca și pasajele în care ai impresia că citești o istorie ocultă a începutului afecerilor cu droguri legale în România. Ce nu mi-a plăcut deloc este naivitatea personajului principal în gura căruia argoul sună fals și care se lasă atât de ușor "ilumiat", că uită pe loc de probleme cum ar fi dependenţa. Arată ca un poliţai inventat de un pothead, dezinformat de propaganda anti-droguri, gata să se arunce fără discernământ în activismul pro. Am stat puțin de vorbă cu Andrei Ruse.

VICE: A început Revoluţia?
Andrei Ruse: E clar o schimbare de mentalitate la nivel global cum n-a mai fost până acum. Nici n-ar fi avut cum să lipsească, dacă stai să te gândești, dar să nu te gândești prea mult, nu mai mult de-atât.

Până la urmă în paharul pe care îl bea poliţistul spre fi nal era metamfetamină sau MDMA? Personajele vorbesc ca și cum ar fi același lucru, iar cineva susţine că MDMA nu are nicio legătură cu ecstasy.
MDMA-ul are legătură cu ecstasy-ul la fel cum Coca Cola are legătură cu băutura originală făcută din cola și frunze de coca, u know? De fapt, e ca și cum am vorbi de o limbă și de dialectele ei. Iar cartea mea nu-i un documentar în care să se precizeze formule, combinaţii sau alte dubioșenii d-astea, uneori personajele prescurtează dupa cum vor ele o substanţă.

N-am înţeles de ce personajul tău are nevoie să înveţe abc-ul drogurilor de pe net, când se transferase de ceva vreme la Antidrog. Crezi că ăia sunt atât de dezinformaţi?
Da, păi nu vezi ce campanii antidrog au? Te doare mintea. Uite, apropo de asta, când eram io-n liceu rula o vorbă prin mall cum că ăștia de la Antidrog prinseseră nush ce mare drogat & dilăr de heroină din Pantelimon și omu', odată prins și văzând că n-are cale de scăpare, a promis că le dă nume, locuri, tot ce au nevoie, doar ca să scape cât mai ușor. Dar până atunci, să-l lase să-și ia doza, altfel moare. Și-a murit cică, în secţie, c-ăia n-au putut să priceapă un lucru atât de elementar. Bine, asta-i o poveste ca multe alte povești, iar heroina n-are legatură cu cartea mea, e doar un apropo legat de cât de informaţi sunt ei.

Cum ţi s-au părut, dacă le știi, cărțile Nu toată iarba e la fel și Real K și filmul Poliţist, adjectiv?
Pe prima n-o știu. Celelalte mi se par foarte seci. Măcar la Poliţist, adjectiv totul se rezumă în dialogul acela din fi nal (pentru care nu înţeleg de ce tre' să văd un om mâncând o ciorbă sau stând pe stradă cu orele în plm), în care toate cuvintele sunt scoase din context și nimic nu mai are nicio valoare fără factorul subiectiv.

Personajul tău, polițistul, ajunge să fumeze un cui cu fi ică-sa. Tu ai vrea să fumezi un joint cu taică-tu?
Nu, că sigur m-ar tripa aiurea.

Ai făcut vreun fel de documentare despre mediul trafi canţilor de anvergură din București?
Iap. Dar am luat numai ce mi-a plăcut mie, niște excepţii, niște exagerări.

„Ei nu intezic plante sau substanţe chimice, e absurd! Ei interzic libertatea ta, ei te interzic pe tine", spune Nebunul. De ce crezi că nu aplică teoria asta și la heroină sau la orice interdicţie?
Da' am zis io că nu? Ideea de interzicere a orice (în detrimentul educării și libertăţii alegerii) e foarte periculoasă și, în general, are în spate niște interese. Hai, că orice copil începe să-și dea seama de asta.

Să înţeleg că ai legaliza și cianura sau uraniul îmbogăţit?
De interzis în societate ar fi bune doar lucrurile care pot provoca distrugere în masă și lucruri d-astea, pentru că, într-adevăr, atunci nu știi ce nebun se apucă de terminat lumea. Eu mă refeream, evident, la libertatea pe care ţi-o poți asuma fără să bubui planeta.