Iarba și bunele maniere - Am fost în Denver în prima zi în care s-a legalizat iarba

Era greu să-l ratezi pe singurul ciudat care se plimbă pe terminalul cinci în aeroportul JFK și inițiază conversații cu călătorii nevinovați. În timp ce comandam un cheeseburger oribil la un fast-food, l-am auzit cum strica cheful unei familii din spatele meu. „Ce noapte dubioasă pentru călătorii. Acum ați venit prima oară aici?” i-a întrebat pe oameni. „A, am mai fost în Detroit. E frumos.” Când s-a strecurat lângă mine să-și ia ce comandase, i-am simțit privirea. L-am blocat din raza mea de vedere și am înghițit ultima bucățică de ciocolată cu hașiș pe care o tot mestecasem în tren în drum spre JFK. Mi-am dat seama că mai aveam ceva de așteptat, așa că m-am așezat, mi-am aprins o țigară și am uitat de tip, până când m-am trezit cu el lângă mine, pregătit să spargă gheața. „Mișto pantaloni, frate”, îmi zice. (Întotdeauna am îndoieli înainte să-mi iau pe mine pantalonii verzi de camuflaj, dar când am de făcut drumuri prin aeroport, întotdeauna pun confortul pe primul loc.) M-a întrebat unde merg, i-am spus că în Denver. „Pentru afaceri sau distracție?” „Practic, pentru afaceri”, i-am răspuns. „Și de ce zbori spre Denver tocmai în ajunul Anului Nou? O să ajungi abia după miezul nopții.” Mă simțeam tot mai spart de la ciocolata aia, așa că am tăcut și l-am lăsat pe el singur să pună întrebări și să-și dea răspunsuri. Mi-a sosit comanda. Am luat cheeseburgerul de pe tejghea și m-am uitat în spate la tip. „O să fie mișto în Denver mâine, nu?” mi-a spus. I-am zâmbit ciudat și m-am grăbit spre terminal.

În caz că nu v-ați dat seama, urăsc Revelionul – sau cel puțin urăsc fiecare componentă a acestei sărbători. Mereu găsesc o cale să scap de sărbătorile tipice și anul ăsta am avut scuza perfectă – am vrut să mă număr printre primii oameni care cumpără iarbă legală în America. Pentru asta, a trebuit să ajung la răsăritul soarelui pe 1 ianuarie la un dispensar din Denver numit 3D Discreet și să mă înscriu pe o listă. Locul ăsta e primul în care se poate vinde iarbă legal în America. Înconjurat de blitzuri, microfoane și camere de filmare gigantice, un veteran care suferea de traume în urma războiului a făcut  ceremonial prima tranzacție. A fost un festin al presei.

Am intrat în zona dedicată presei alături de David Bienenstock, care raporta evenimentul istoric pentru VICE. Îmi promisese că va plânge la un moment dat în dimineața aceea, așa că îl supravegheam cu atenție. A recunoscut că nu-i plăceau genul ăsta de evenimente la care se înghesuia toată presa, dar totuși ăsta era special. Chiar când părea pe cale să izbucnească în plâns, m-a luat răul de înălțime. Am alergat afară, unde mulțimea crescuse ca număr, dar nu și ca zgomot. Începea să ningă și toată lumea aștepta liniștită, răbdătoare, cu zâmbetul pe buze. Am alergat spre gard cu gândul că o să vomit în liniște, când un câine de pe cealaltă parte a început să latre la mine. M-a speriat de mi-a sărit greața și m-a făcut să mă întreb de ce dracu legaseră ăștia un monstru canin în spatele unui dispensar. Am fugit la mașină și am mâncat banana care-mi mai rămăsese.

Când m-am întors la festin, presa își schimbase centrul atenției pe coada de clienți din fața dispensarului. Toți continuau să semneze pe aceeași listă pe care mă semnasem și eu de dimineață. După ce am așteptat ca oamenii din fața mea să-și facă cumpărăturile, am devenit a 51-a persoană care a cumpărat iarbă legal în America – și din câte am văzut, probabil am fost primul tip de culoare care a cumpărat iarbă legal în America și am fost primul tip maroniu care a cumpărat iarbă legal în State. Când am ajuns la capătul liniei, am intrat într-o cameră mai mică unde niște tipi entuziaști din spatele unor tejghele de sticlă le arătau oamenilor produsul. (În mod normal, camera primește o singură persoană o dată, dar în primele zile de după legalizare, dispensarele au arătat mai mult ca niște supermarketuri decât ca niște farmacii.) Am mirosit câteva opțiuni și m-am hotărât la un Bubba Kush, un C4 și câteva trufe.

Când am ieșit, am auzit din întâmplare cum o femeie albă de vreo 50 și ceva de ani îi spunea soțului ei exact aceleași tulpini pe care le alesesem și eu. Când i-a spus că cheltuise pe ele vreo 170 de dolari, bărbatul a mormăit printre dinți: „Căcat.” După standardele locale, iarba a devenit destul de scumpă din cauza taxei de 25 de procente pentru iarba folosită în scop recreațional. Eu am luat un sfert (limita mea legală de la un singur magazin ca utilizator din afara statului) și m-a costat 100 de dolari. Poate că de asta prietenii mei din colorado nu s-au repezit la răsăritul soarelui să participe la această ceremonie. Deși mulți localnici s-au strâns în fața dispensarelor ca să cumpere iarbă recreațională, fumătorii înrăiți deja cumpărau de mulți ani iarbă cu ajutorul cardurilor medicale. Deși 1 ianuarie a fost un eveniment important pentru națiune, majoritatea locuitorilor din Denver au văzut-o doar ca pe o nouă zi însorită.

Mi-am luat cumpărăturile cu mine la casa Chamberlain, prietenii mei care cresc iarbă și la care stau când vin în Denver. Grămăjoara mea părea o nimica toată pe lângă borcanele mari cu iarbă crescută acasă ale familiei Chamberlain. Membrul cel mai vârstnic al familiei mi-a făcut un tur al biroului lui, o făbricuță în care cresc vreo 500 de plante de marijuana cu laborator de extracție high-tech și o bucătărie imensă. Toți crescătorii vor să se extindă acum că turismul va crește în statele unde a avut loc legalizarea. Colorado a legalizat recent iarba și turiștii deja au dat năvală în Denver. Vă dați seama ce-o să fie vara aici.

Dar deocamdată, entuziasmul e unul liniștit. Încă e ilegal să fumezi în public, iar legea interzice barurilor și cafenelelor să permită fumatul, așa că singurele diferențe vizibile sunt cozile mari din fața dispensarelor.

Azi a fost ultima zi petrecută în oraș și tânărul Chamberlain m-a dus cu mașina la un dispensat numit Citi-Med. Era aglomerat ca un fast-food indian cu două tejghele: una numită REC pentru vânzare de iarbă în scop recreațional și cealaltă numită MED pentru vânzare de iarbă în scop medical. Diferența era că tejgheaua REC avea mai puține tulpini de iarbă disponibile și optimea de uncie (trei grame jumate) costa 60 de dolari. Toți cei din coada de la REC se uitau cu coada ochiului la opțiunile de la tejgheaua MED și mi-am imaginat cum ar fi să izbucnească o revoltă în magazin. Dar nu s-a întâmplat așa ceva. Toți clienții au cumpărat iarba calmi și au plecat acasă bucuroși cu câte o pungă de hârtie în mână.

Pe drum spre REC, ne-am oprit să luăm foițe de la o benzinărie. La tejghea erau un tânăr negru și un tip alb între două vârste. „Aveți foițe?” am întrebat. Tipul tânăr mi-a spus: „Știu ce zici, dar din păcate nu avem din alea. Dar da, e legală acum.” I-am zis: „Da, frate! Din fericire!” și l-am întrebat dacă apucase să fumeze iarbă legală. Într-o clipă, mi-a făcut semn că tipul în vârstă de lângă el nu aproba consumul și că ar vrea să-și păstreze jobul. M-am uitat la tipul în vârstă și l-am întrebat același lucru. S-a uitat la mine cu scârbă și a zis: „Nu vreau să am de-a face cu așa ceva.” I-am zis: „Înțeleg,” deși înțelegeam o pulă – era primul tip pe care-l întâlnisem în Denver care nu era fericit că se legalizase iarba. Mulțumesc că mi-ai reamintit că niciodată n-ai cum să mulțumești pe toată lumea, acritură bătrână ce ești.

@ImYourKid

Traducere: Oana Maria Zaharia

Anterior: Iarba și bunele maniere - De ce vreți să se legalizeze iarba?