Am locuit trei zile cu niște ecologiști români ca să văd cum ar fi viața fără corporații

FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Am locuit trei zile cu niște ecologiști români ca să văd cum ar fi viața fără corporații

„Asta ar trezi lumea, o apocalipsă unde să nu mai fie curent, să nu mai fie diesel, să nu mai fie corporații, să n-ai ce face.”

„Ne apropiem cu pași vertiginoși de un colaps total al civilizației", îmi explică, pe un ton foarte calm (deși sună apocaliptic), bărbatul din fața mea. Numele lui este Dan Fofiu Sânpetreanu (45 de ani), locuiește în Cluj-Napoca, și, împreună cu soția lui, Adela (32 de ani), a decis să taie cordonul ombilical artificial care îi lega de corporații și supermarketuri și să trăiască în afara lanțului de consum din care faci parte de câte ori îți iei o pâine de la Mega.

Publicitate

Din perspectiva lor, un crash al societății va fi produs de un cumul de factori: criza economico-financiară, efectele climatice ale încălzirii globale și lipsa energiei ieftine ca cea din petrol.

„Sunt studii care susțin că trebuie să creăm în mediul urban faruri de supraviețuire, care să învețe oamenii cum să se descurce dacă n-au curent și gaz, cum să-și cultive hrana, cum să aibă acces la semințe în așa fel, încât să nu ajungă să se războiască unii cu alții pentru resurse. Oamenii or să-și dea în freză pentru ultima cutie de conservă de pe raft."

Anarchy in Cluj, nu alta.

După ce am aflat că oamenii ăștia mănâncă aproape numai alimente din producția locală, își fac propria pastă de dinți și propriul săpun, se îmbracă doar de la second hand, consumă un minimum de energie și, în general, nu prea produc gunoi, pentru că totul se reciclează, am decis că trebuie să văd cam cum arată viața asta sci-fi pentru un bucureștean din Drumul Taberei. Mai ales că nici măcar de-o reciclare selectivă de bun simț n-am parte, că vine mașina de gunoi și aruncă toate containerele în aceeași grămadă.

Așa că, pentru trei nopți, am stat și eu la un loc cu ei, le-am mâncat mâncarea (vegetariană, desigur) și le-am folosit săpunul artizanal. Și n-o să mint, a fost mai ușor decât mă așteptam. Cu excepția frigului. Nu, cu frigul n-aș putea să mă împac niciodată.

Ce e Casa de Cultură Permanentă și cine locuiește acolo

Casa lor poartă denumirea de Casa de Cultură Permanentă, are două etaje și este proprietatea soților Fofiu Sânpetreanu. Ea - sociolog și cercetător, el - fost manager la Institutului Clinic de Urologie şi Transplant Renal Cluj-Napoca. Niște oameni cât se poate de coerenți și de departe de imaginea pe care inclini să ți-o faci dacă citești despre filosofia lor de viață. Nu, nu sunt niște hippioți prăjiți care-și construiesc buncăre cu conserve și macete în așteptarea apocalipsei.

Publicitate

Casa asta a funcționat până în 2013 ca pensiune. Până când, după doi ani de activism pentru Roșia Montană - desfășurat în paralel cu joburile lor de zi și cu businessul, la sfârșitul unei zile în care protestaseră împotriva corporațiilor, Dan și Adela au intrat într-un Metro ca să se aprovizioneze pentru pensiune. Atunci au avut revelația faptului că sunt, tehnic vorbind, niște ipocriți.

„Ne-am dat seama că suntem inconsistenți. Așa că am decis să luăm tot ce ne-a învățat activismul și să aplicăm în viața noastră de zi cu zi, conștient, în fiecare acțiune a noastră", îmi explică Adela.

„Am început să practicăm simplitatea voluntară. Avem nevoie de foarte puține lucruri pentru a ne trăi viața de zi cu zi. Mâncăm sezonier, ce găsim la piață, ce are bunica, ne îmbrăcăm de la second hand."

Discuția se poartă în living-ul spațios de la parterul casei lor din cartierul Zorile, în Cluj. Am ajuns la ei cu o seară înainte, pe la 11 noaptea, când nu-mi mai doream altceva decât un pat în care să zac pentru vreo zece ore.

Acum e dimineață și stăm la un ceai din plante (nu din pliculeț), care îmi amintește de ceaiurile de pe pârtia de schi, pentru că e exact atât de fierbinte cât trebuie să fie un ceai atunci când în jurul tău e cancer. Cu excepția camerelor încălzite, Adela și Dan păstrează o temperatură de cam 16-18 grade Celsius în restul casei, pentru a nu irosi energie.

Termostatul meu intern e dat peste cap – în mintea mea sunt mai puțin de zece grade și îmi vine că fac oameni de zăpadă.

Publicitate

Dan și Adela sunt oameni relaxați și deschiși să-mi răspundă la toate întrebările stupide care-mi vin în minte (și pe gură) legat de stilul lor de viață. „Deci, care-i treaba cu temperatura asta?", îi întreb.

Economia darului (care se practică la ei în casă) e sustenabilă, dacă ai nevoi, nu dorințe. Noi suntem învățați să avem dorințe, nu nevoi."

Aparent, căldura intră pe lista de dorințe. E drept, n-am murit de frig.

Punctul zero pentru economia darului

În august 2013, după revelația din supermarket, cei doi au decis să închidă pensiunea și să transforme casa într-un spațiu care putea găzdui gratuit atât turiști/backpackers (inclusiv prin Couch Surfing), cât și evenimente:

„Am trecut de la o paradigmă tranzacțională (de tip: dă-mi, să-ți dau) la un alt sistem, în care eu pun la dispoziție ce am, fără să cer să mi se restituie ceva acum. Ce pot să fac este să rog beneficiarul să facă același lucru mai departe. În viața lui, în deciziile lui, nu neapărat către mine", explică Dan.

Pare simplu, dar treaba e destul de complicată. „Economia darului a adus o abundență fenomenală", continuă Dan, „după cele două luni, casa era perfect curată și borcanul cu donații era plin cu bani, lăsați de oameni, pur și simplu. Noi niciodată n-am avut o problemă în a ne plăti facturile și niciodată n-am spus că trebuie să ne dea cineva ceva în schimb pentru găzduire."

Bucătăria este centrul atenției în casa din Cluj.

Ideea e că, în mod normal, economia capitalistă nu-ți creează niciun interes față de persoana cu care faci schimbul. De câte ori te-ai gândit cine e, de fapt, casierița de la Mega-ul tău?

Publicitate

„Când cumperi e doar despre pierdere sau profit", spune el. Familia Fofiu Sânpetreanu funcționează însă altfel.

„Un exemplu a fost dat de o artistă, aici în casă. A anunțat că se face o găteală și fiecare aduce un singur ingredient, fără să spună înainte ce. A venit toată lumea, 12 persoane, fiecare cu câte un ingredient. Și am gătit supă, felul doi, salată și fructe. Cu un minim de resurse, toată lumea a fost în abundență în ziua aia", povestește bărbatul.

Cele două reguli ale casei

Prima mea zi în casă m-a pus în fața unei dileme: ca să nu fiu doar un parazit care le ocupă o cameră și le consumă energie cu caloriferul dat la maximum, mă gândesc că ar trebui să contribui cu ceva. Dar habar n-am de niciun producător local, nici măcar unde e piața nu știu - noroc cu unul dintre cei doi oaspeți ai casei.

Ne gătește prânzul: o supă de sfeclă după o rețetă ucraineană, mi se explică după ce încerc să identific ingredientele.

N-am curățat în viața mea o sfeclă. Dar, hei, sunt destul de stăpână în chestiunea cartofilor, așa că mă apuc de curățat și tăiat, fericită că nu sunt complet inutilă.

Cei doi oaspeți sunt Ian - un australian cu ceva origini sârbești, pe care rudele din Serbia rurală tot încearcă să-l cupleze, și Andrei, care-i de-o seamă cu mine, dar are abilități de bucătar net superioare. Ambii, împreună cu Adela și Dan, formeză o gașcă de oameni care nu respectă regulile (nescrise) ale societății, dar nici nu-ți țin predici ale propriului lor stil de viață.

Publicitate

Citește și: Am vorbit cu vegetarieni din România să aflu cum supraviețuiesc porcului de Sărbători

Întreb, ca un robot, de o mie de ori cu ce pot să ajut, dacă pot să ajut, ce pot să fac – și mi se răspunde, mereu, același lucru: „faci ce vrei" . De altfel, casa are doar două reguli:

1. Lasă lucrurile așa cum le-ai găsit, chiar mai bine.
2. Nu face nimic decât dacă îți dorești din toată inima.

Evident, nimeni nu-și dorește niciodată din toată inima să spele vasele, dar regula numărul unu e făcută tocmai ca să rezolve astfel de dileme.

Proiectele pentru clujeni

În ianuarie 2015, cei doi au decis să se concentreze mai mult pe proiecte.

Unul dintre ele a fost Repair Cafe, un proiect organizat de voluntari, unde poți să mergi ca să înveți să repari sau să bei o cafea. Inițial, Dan repara calculatoare, altcineva biciclete, altcineva haine. Lumea a fost încântată, iar proiectul a crescut. Azi, Repair Cafe înseamnă o mulțime de evenimente de socializare și proiecte de reciclare, care toate pornesc de la un model aplicat peste tot în lume.

Însă Repair Cafe nu a fost nici pe departe primul lor proiect. Cândva în intervalul 2012-2013, cei doi au dat și startul unui proiect de grădinărit urban.

Sunt implicați într-o mulțime de proiecte de reciclare și educație civică (chiar cu câteva zile înaintea vizitei mele organizaseră un mic eveniment numit Bunicile au talent, în care câteva bătrâne s-au strâns la povești să împărtășească meșteșuguri tradiționale cu participanții mai tineri). Adela și Dan sunt și membri ai asociației EcoRuralis (o asociaţie de țărani care practică agricultura organică şi tradiţională bazată pe principii de mediu conştiente) și ai WWOOF (World Wide Opportunities on Organic Farms).

Publicitate

Însă azi, în casă au rămas doar Adela, Dan, doi oaspeți, doi câini și patru pisici.

O lecție bună despre cum să nu mai fii control freak

Timp de câțiva ani, în locuința Adelei și a lui Dan putea să vină oricine, iar în ea se țineau aproape zilnic tot felul de evenimente: yoga, grupuri de citit pentru copii, proiecții de filme, prelegeri, schimburi de semințe.

Ba chiar, în câteva momente, au trebuit să renunțe complet la pretenția de a mai ține pasul cu cine le vine și le pleacă din casă. Asta s-a întâmplat la sfârșitul unui Rainbow Gathering desfășurat undeva pe lângă Cluj, când membrii grupării (niște hipioți de modă veche care, de la sfârșitul anilor 60 încoace, organizează, o lună pe an, o adunare undeva în natură, pentru fuga lor de Babylon, adică de ororile vieții moderne) au avut nevoie de cazare. Au venit atât de mulți, că Adela și Dan nu mai știu câți oameni au în casă.

„Inițial, eram panicați, nu mai știam cine vine și cine pleacă, dar cu Rainbow am pierdut complet controlul. Uimirea noastră a fost să constatăm că ne-am obișnuit cu ideea că nu ne mai deranjează cine e aici. Mergeam la job dimineața, veneam, cineva făcuse mâncare. O oală de 15 kile, toți erau în cerc pe jos. Nu era chiar așa ordine cum eram noi obișnuiți, dar nu a lipsit niciodată nimic, nu a dispărut niciodată nimic."

Ian, australianul călător.

Prima și cea ma mare provocare, spune Adela, „a fost să înțeleg că nimic fizic din spațiul ăsta nu este al meu. Singurul lucru care e al meu sunt eu însămi."

Publicitate

Alți oaspeți memorabili au fost cuplul de chinezi care credea că vine sfârșitul lumii în 2012. Bărbatul și-a luat nevasta, a vândut tot, și a plecat în jurul lumii. În 2013 era înapoi în drum spre China, după ce n-a venit sfârșitul lumii și trăiau deja de doi ani din rucsaci.

„Ei ne-au învățat să fierbem orez și ne-au făcut dumplings cu aluat de la ei din rucsac. După experiența asta, s-au mutat în afara Hong Kong-ului și și-au făcut o fermă și își cresc singuri hrana", povestește Dan.

Cina noastră cea din toate serile

Seara, cobor din camera mea, atrasă de niște voci care-mi amintesc de cum se auzeau orele la care chiuleam de pe holurile școlii. O voce feminină povestește ceva absorbită sau citește cu intonație - nu-mi dau seama. Sar peste câinii care stau încă de dimineață întinși pe scări – așa câini zen n-am văzut niciodată – și ajung la parter. Pe canapele, niște oameni pe care nu i-am văzut niciodată. Un grup de meditație, aparent, care mă ignoră complet, deși încep să zdrăngăn chestii prin bucătărie, ca un urs hămesit în căutarea a ceva de mâncare.

O oră mai târziu, au plecat și toată gașca mi se alătură în living. Acum e momentul să strălucesc – am găsit o piață și am cumpărat cartofi, pe care trebuie să-i transform în ceva comestibil. Câteva mesaje schimbate rapid cu prietenii mai pricepuți în bucătărie și mă apuc de treabă, în timp ce în casă apar și alți cunoscuți în vizită.

Publicitate

Citește și: Au apărut ecosexualii - oamenii care vor să salveze Pământul prin sex

Fiecare cină în Casa de Cultură Permanentă a fost, de altfel, o experiență în sine, genul ăla de moment când toată lumea se strânge și povestește una-alta, și de care nu prea ai parte dacă locuiești singur sau doar cu jumătatea ta mai bună. Mi-a amintit de gătelile din cămin sau de serile în care mi se strâng prietenii acasă.

Am participat și eu la masa asta.

În fundal, un playlist de Youtube încearcă să ne culturalizeze cu Claire de lune a lui Debussy și Sonata lunii a lui Beethoven. Aflu că nu sunt singurul sci-fi geek din casă, Adela îmi spune că: odată ce te îndrăgostești de literatura SF, nu mai poți citi altceva. E ca un drog.

Atfel, în living e în continuare un frig care mă face să mă înfășor în pătura mea și să mă simt ca într-un bârlog.

Dar de fapt, care e treaba cu mâncarea?

Dan și Adela își cumpără toate produsele de la producători locali, aflați pe o rază de maximum o sută de kilometri în jurul Clujului. Producător local poate însemna orice, de la băbuțele de la piață la parteneriatul cu ASAT (Asociația pentru Susținerea Agriculturii Țărănești), în care un fermier se asociază cu câteva familii, câte poate susține. Se calculează un buget, se împart cheltuielile la câte familii sunt și suma se plătește în rate, pe parcursul sezonului.

Dan și Adela plătesc o sută de lei pe lună la fermiera lor. Și primesc la schimb câteva lăzi cu ce legume cresc în respectivul sezon. Laptele și-l iau de la un alt fermier și îl transformă în brânză și iaurt. Conservele, pentru iarnă, și le produc singuri, la fel și săpunul, și toate produsele de curățenie sunt bio.

Publicitate

Adela, Dan și cei doi oaspeți: Ian și Andrei (blondul cu zulufi)

Amândoi susțin că oamenii sunt deconectați de producția de hrană, că am ajuns dependenți de corporații.

„Am vrea să deschidem un restaurant construit tot în economia darului, în care nu trebuie să-ți plătești mâncarea. O masă acolo ar fi un eveniment de hrană, în care să aducem fermierul care a crescut produsele servite în ziua aia. În timp ce mănânci, ești alături de fermierul ăla, în povestea lui și tu apoi decizi ce să faci cu toate astea, să-ți asumi niște poziții apropo de cum susții lanțurile de distribuție de hrană. Te mai duci la supermarket sau nu?"

Apocalipsa aia pozitivă

În ultima seară, trădez Casa cu un falafel agățat prin oraș. Cred că sunt lipsită de speranță. Dar gătitul la comun mi se pare la fel de reconfortant. La fel și faptul că nu trebuie să cer un pahar cu apă - ba chiar e de dorit să mi-l iau singură - sau alte chestii de-astea de politețe reflexă, amorțită, cu care am crescut, pe care trebuie să le aplici când ești în casa altcuiva.

E drept că după două zile cu Dan și Adela nu m-am repezit direct la piață, ca să-mi găsesc niște distribuitori locali de produse. În plus, am trei Mega-uri pe o rază de două sute de metri în jurul blocului. Și termostatul tot la 24 de grade îl țin.

Dar existența lor mi se pare că are sens, într-un fel pe care nu pot neapărat să-l asimilez acum, dar care măcar m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva ar fi mai bine așa.

Adela

„Îmi place să cred că sunt un apocaliptic optimist", îmi zicea Dan. Adică, da, apocalipsa ar fi o chestie nasoală, dar poate că ar fi nevoie de ea ca să ne dăm seama de ce sclavi ai comodității am ajuns.

„Asta ar trezi lumea, o apocalipsă unde să nu mai fie curent, să nu mai fie diesel, să nu mai fie corporații, să n-ai ce face."

Cu alte cuvinte, după ce ți-ai mâncat peștișorii din acvariu, pisica și jumătate de coapsă, singurul lucru care s-ar putea să te mai salveze s-ar putea să fie abilitatea de a planta niște amărâte de roșii.

Citește și alte articole despre viața eco:
**_[De ce fură oamenii butelii de gaz ilariant din spitale

](https://www.vice.com/ro/article/de-ce-fura-oamenii-butelii-de-gaz-ilariant-din-spitale)[Eco-anarhiștii sunt la cuțite cu poliția în Franța

](https://www.vice.com/ro/article/eco-anarhistii-sunt-la-cutite-cu-politia-in-franta)Toate întrebările pe care ai vrea să i le pui unui medic legist din România_**