Tinereţea trecătoare a lui Cheney Orr

FYI.

This story is over 5 years old.

Călătorii

Tinereţea trecătoare a lui Cheney Orr

Cheney Orr fotografiază tineretul şi cultura New York-ului. Şi nu ştie dacă o să poată renunţa vreodată la fotografia pe film în favoarea celei digitale.

Pentru rubrica de săptămâna asta, m-am întâlnit cu fotograful Cheney Orr. Atunci când nu călătorește în Orientul Mijlociu, „în căutare de lumină”, îl găsești prin New York, documentând tineretul și cultura orașului. Uitați-vă la ultimele lui fotografii și aflați ce are de zis despre obstacolele psihologice ale fotografiei-documentar.

VICE: Știu că mulți puști fotografiază pe film în zilele noastre pentru că e cool, dar tu ai făcut asta toată viața. Încă folosești film?

Publicitate

Cheney Orr: Nu știu. Am încercat și digital, dar nu mă atrage atât de tare. Prea multe butoane și setări. Îmi place filmul. Îmi place să-l procesez eu și să printez fotografiile în camera obscură. Îmi place că trebuie să aștept, că sunt separat de imagine o vreme, cât timp e procesată și printată. Îmi place să colecționez negativele, fișierele digitale îmi par trecătoare. Dar până la urmă nu știu. Probabil că n-ar mai trebui să folosesc film. Îmi încetinește munca prea mult. N-am făcut mare lucru cu fotografiile mele de vreun an și jumătate. Totuși, continui să fotografiez și să colecționez. Și uneori o iau razna pentru că nici nu mai știu de ce fac asta.

De aici și numele blogului tău. Cum vânezi lumină?

Fotografia e pur și simplu procesul de a captura lumina reflectată pe diverse suprafețe. Cred că mi s-a părut un mod deștept de a descrie procesul fotografic, dar mi s-a spus de multe ori că sună puțin penibil. Eh, l-am găsit când eram în liceu, nu prea poți avea pretenții de la un adolescent.

Ce te inspiră?

Maică-mea. E cea mai muncitoare, dedicată, motivată și iubitoare persoană pe care o cunosc și m-a susținut dintotdeauna, la bine și la rău. Știu că e un răspuns jenant, dar e adevărat. Cât despre inspirație fotografică, multe chestii din lumea documentarelor și a fotojurnalismului. Heidi Levine e o veche prietenă de familie și o fotojurnalistă extraordinară care documentează conflictul dintre Israel și Palestina de ani de zile. Nu știu dacă eu o să fac vreodată imagini atât de importante, dar ea e o altă persoană dedicată care mă inspiră.

Publicitate

Cum ai ajuns să fotografiezi tinerii din New York City?

Îmi luam camera peste tot cu mine. Nici măcar nu-mi amintesc când am făcut unele dintre cele mai mișto fotografii, pentru că eram beat rangă. Am și dat cu el de pământ de câteva ori, dar cumva am reușit să-l aduc mereu acasă. Nu cred că mi-am ratat copilăria pentru că eram ocupat să fac fotografii la petreceri sau în excursii. Toată lumea face fotografii în momente din astea. Doar că eu am un aparat diferit și fac mult mai multe fotografii. Și îl folosesc în momente în care alții poate nu l-ar folosi.

Nu pari să ai criterii sau limite atunci când fotografiezi. A existat vreodată un moment prea groaznic ca să-l fotografiezi?

Nu cred. Cel puțin nu în New York. În Afganistan au fost multe astfel de momente. E multă sărăcie. Viața e grea acolo. De câte ori vine vorba despre etica fotografiei de documentare, nu mă pot abține să nu mă gândesc la povestea lui Kevin Carter. Mare fotojurnalist din anii '80 și '90, membru al clubului Bang-Bang. Are fotografia aia incredibilă pentru care a primit premiul Pulitzer, cu un copil muribund din Sudan care se târăște pe jos, în timp ce un vultur îl pândește în fundal. Fotografia a generat tone de atenție și a adus multe donații și ajutoare pentru Sudan, o țară unde oamenii suferă de secetă și foame.

Dar după ce Carter a câștigat premiul Pulitzer, oamenii îl întrebau mereu ce s-a întâmplat cu fetița din fotografie. Trebuia să răspundă de fiecare dată că nu știe. De fapt, stătuse acolo și așteptase ca vulturul să-și deschidă aripile ca să obțină o fotografie mai dramatică. A așteptat și a așteptat și a așteptat. În cele din urmă a renunțat și s-a dus să se așeze sub un copac. Un alt fotojurnalist și membru al clubului Bang-Bang a venit la el. Carter i-a descris scena incredibilă pe care tocmai o surprinsese. Celălalt jurnalist a fugit să găsească și el scena, dar atât vulturul cât și fetița dispăruseră. La scurt timp după ce a câștigat premiul Pulitzer, Carter s-a împușcat în cap. Deci deși a făcut o fotografie care a inspirat o grămadă de oameni să doneze și astfel, a salvat multe vieți, totuși n-a ajutat-o pe fetița aceea, ci a stat, a privit-o și i-a făcut fotografii. Îmi închipui că a fost torturat de remușcări. Eu încă n-am întâlnit un astfel de impas moral. Și dacă aș întâlni, nu știu, sincer, cum aș reacționa. Acum fotografiez în special scene jucăușe pe care le întâlnesc pe stradă. Nu sunt așa serioase.

Publicitate

Ce urmează?

Nu știu. Nu urmează nimic. O să continui să fotografiez, probabil.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Anterior: Rola de film din Costa Rica