De ce am devenit un „turnător” printre traficanții de droguri

În ultimii cinci ani, „Nate”, un specialist în securitatea rețelelor de calculatoare în vârstă de 27 de ani din Philadelphia, a fost un informator de încredere, ajutând poliția locală să prindă dealerii de heroină din oraș și împrejurimi. Ajutat de „Bill”, un polițist antidrog, Nate participă la tranzacții de heroină sub acoperire și îi ajută pe polițiști cu informații despre dealeri — chiar și despre acei câțiva care nu s-ar feri să-l „găurească” dacă ar ști că e un turnător. Aceasta este povestea lui Nate.

Eram în mașină cu un prieten și am fost oprit de poliție pentru viteză. Aveam 22 de ani. Polițistul a vrut să știe imediat dacă aveam iarbă în mașină, prietenul cu care eram mi-a înscenat totul. Polițistul care m-a tras pe dreapta era un dobitoc, dar apoi a apărut Bill, iar el m-a tratat ca pe o persoană. Era mișto. Nu au găsit suficientă iarbă ca să mă acuze de trafic de marijuana, dar am fost acuzat de posesie. Bill mi-a zis: „Hei, putem lucra împreună la treaba asta…”, știi tu, să devii un informator ca să scapi de acuzații. Eu eram ceva de genul: „Nu, nu-mi place cum sună. Nu vreau să fac asta”.

Am pledat vinovat și am fost pus în libertate sub supraveghere. Mai târziu, m-a sunat Bill și m-a chemat la secția de poliție. Imediat ce am ajuns acolo, mi-a cerut informații. A spus că nu-i păsa de iarbă; era interesat de heroină și opioide. Câțiva dintre tipii pe care îi cunoșteam vindeau d-astea. Bill a văzut că eram prieten pe Facebook cu o grămadă de tipi pe care el îi avea în vizor. Știa ce se petrece. Avea mai degrabă nevoie de cineva din interior ca să-i prindă pe tipii ăia. I-am zis de la început că nu o să-l ajut să prindă dealeri de iarbă, dar că mă bag la cei care vând heroină.

Urăsc heroina. Mi-am pierdut o grămadă de prieteni din cauza heroinei. Prieteni de-o viață care au devenit dependenți, iar viețile lor s-au dus rapid pe apa sâmbetei. Am fost dependent de opioide o vreme, pentru că mi-au fost prescrise acum ceva vreme pentru o durere de spate. Puteam să ajung foarte ușor dependent de heroină, la fel ca prietenii mei, dar mulțumesc lui Dumnezeu că n-am apucat-o pe calea aia. Consumul de heroină și opioide este problema cea mai mare cu care se confruntă comunitatea noastră, așa că am vrut să iau inițiativă.

I-am spus lui Bill că nu vreau să-mi dau în gât niciun prieten, și că nu vreau nici să port vreun microfon. A fost de acord cu ambele. Dețineam informații prețioase. Mă cunosc cam toți și au încredere în mine. Nimeni nu m-ar suspecta. Am o grămadă de prieteni care sunt dependenți de heroină și care mi-ar spune orice. Era un subiect des abordat în conversații, și de multe ori aflam, mânat de curiozitate, cine vinde ce și cine aruncă zarurile în industria asta.

Am fost destul de agitat când am făcut prima tranzacție, dar știam că dealerul ăla era un dobitoc, așa că nu l-am lăsat să mă intimideze. Trebuie să știi cum să te comporți cu ei. Dealerii se agață de cele mai mici detalii. Dar eu știu cum să procedez pentru că am cumpărat droguri de multe ori. Acea primă tranzacție a mers mult mai ușor decât îmi imaginam. Am stat pe veranda lui, am fumat (iarbă) împreună, i-am dat banii și m-am cărat. Cam așa funcționează. Am încredere în Bill că-mi păzește spatele. Cumpăr heroina, plec, și aștept să vină cineva să mă ia cu mașina. Apoi treaba mea e gata, urmează rândul polițiștilor să intre în acțiune.

Câteodată e totul mult mai intens. Încercam să-l prindem pe tipul ăsta, totul era pregătit, polițiștii erau gata de acțiune, eu îl așteptam în fața casei lui de 40 de minute, dar el nu mai ieșea din casă, era în camera lui drogându-se. Nu știam ce să fac. Nu aveam în plan să intru în casă. Dar apoi a ieșit mama lui la ușă și m-a întrebat: „De ce aștepți aici? Întră în casă”. N-ar fi trebuit să fac asta, dar am făcut-o. Apoi unchiul lui a coborât scările, cu o armă în mână, zbierând enervat: „Cine e tipul ăsta? Cine e tipul ăsta!?”. Era varză, și chiar am crezut la un moment dat că o să mă împuște, dar am reușit să-l calmez. Apoi dealerul a ieșit din cameră împleticindu-se. Nici măcar nu-mi împachetase heroina; mi-a pus-o pur și simplu în mână.

Ți-o ia razna inima în momente ca alea. Simți cum îți bubuie în piept. Dar nu poți lăsa pe nimeni să-și dea seama de asta. Încerc să râd, să fac glume, să destind atmosfera. Dar totul poate lua o întorsătură foarte proastă într-un timp foarte scurt. Am avut un prieten care a mers în casa cuiva (să cumpere droguri) și ăia i-au pus pistolul la cap și l-au pus să tragă o grămadă de heroină pe nas ca să se convingă că nu e un polițist sub acoperire. O puteam păți și eu, dar știu cum să vorbesc cu ei. Sunt în stare să mă scot din orice situație. Încerc să nu îmi pregătesc replicile dinainte pentru că chestiile de genul îți pot distrage atenția și te pot face să pari suspect. Încerc să păstrez tonul conversației cât mai natural.

Te cuprinde un val de adrenalină, și eu iubesc valurile de adrenalină. Îți provoacă niște sentimente pe care nu le experimentezi în mod normal — agitație, entuziasm, sentimentul ăla că totul se poate duce dracu’ în orice moment. E ca la bungee-jumping. Am făcut de câteva ori bungee-jumping în Africa. E cam nebunie acolo — nu există proceduri de singuranță. „N-am de unde să știu dacă coarda asta se va rupe sau nu…” E un risc pe care ți-l asumi.

Nu pun la suflet faptul că sunt considerat o „cârtiță”. Îmi ajut comunitatea. Nu fac asta ca să scap de acuzații. Nu mă folosesc de nimeni ca să mă scap de propriile belele. Nu sunt plătit să fac asta. Oamenii pot lucra ca voluntari la pompieri, nu? Practic e același lucru. Nu pot fi polițist pe bune. Am cazier, și pe deasupra, nici nu-mi plac armele. Și nu-mi plac nici polițiștii. Bill este excepția de la regulă. Vreau doar să nu se mai facă trafic de heroină în comunitatea din care fac parte. Chiar și când dealerii știau că încercam să mă las de opioide, tot îmi trimiteau mesaje de fiecare dată când primeau marfă nouă.

Încercau să mă convingă, pentru că știau că, odată ce aveam să prind gustul, aș fi putut deveni un consumator pe cinste. E ceva de genul: „OK, vrei să-mi distrugi viața ca să poți scoate niște bani de pe urma mea?”. Ei sunt tipii cei răi, nu eu.

Prietenii mei nu știu că fac asta. Bănuiesc că dacă dealerii ar pune informațiile cap la cap, aș putea fi în pericol. Dacă o să continui să fac asta, am șanse să ajung agitat și paranoic la un moment dat, și atunci probabil va trebui să mă opresc. Dar n-am dat niciodată cu bâta-n baltă. Sunt încrezător că nu i-am dat nimănui motive de bănuială. Dacă se întâmplă ca cineva să-mi dea de urmă și să-mi facă felul, ei bine, e cam de rahat, dar asta-i viața, și trebuie să accept totul ca un bărbat adevărat. Mi-am făcut treaba. Știu că risc multe, și că toate consecințele posibile sunt pe barba mea, dar sunt conștient de tot. Nu mi-e frică să mor.

Urmărește-l pe Michael Goldberg pe Twitter.