Cât de nasoală e munca la pompe funebre

Laura Hardin, de 29 de ani, se afla în fața unui cadavru și a început procesul de îmbălsămare exact așa cum o mai făcuse de sute de ori de-a lungul ultimilor șase ani. Unu: se spală corpul cu un dezinfectant. Doi: se face o incizie în artere. Trei: sângele e înlocuit cu substanțe chimice. Patru: drenarea organelor. Cinci: așază trăsăturile; fixează pleoapele cu două „capace de ochi" din plastic.

Dar în martie 2016, atacurile de panică au început să-i întrerupă rutina medicală lui Hardin. După o săptămână avea un atac de panică pe oră. „Mă simțeam de parcă fac atac cerebral", își amintește Hardin. „Eram ca-ntr-un vis. Pierdeam contactul cu realitatea."

Hardin, care era responsabilă de îmbălsămarea a circa cinci cadavre pe zi la un lanț de antreprenori de pompe funebre din California, se simțea extrem de copleșită. A căutat răspunsuri la medicul ei de familie. La finalul consultului, medicul i-a spus că domeniul ei de activitate s-ar putea să-i fi provocat anxietatea apărută din senin.

Într-un domeniu bazat pe îngrijirea răposaților și-a familiilor lor îndoliate, nu se prea discută despre sănătatea psihică a profesioniștilor implicați. Muncesc peste program, săptămâna de muncă e imprevizibilă, există cerințe emoționale, așadar antreprenorii de pompe funebre sunt expuși încontinuu la un număr mare de stimuli psihologici de stres.

Un antreprenor de pompe funebre, căruia i se mai spune și cioclu, e un profesionist din industria funerară care se ocupă de ritualurile de înmormântare. Dincolo de planificarea și aranjarea serviciilor de înmormântare, antreprenorii de pompe funebre se ocupă adeseori și de îmbălsămare și cremare. Hardin a ales să specializeze în îmbălsămarea cadavrelor, mai degrabă decât în aranjarea logistică a înmormântărilor.

Nivelul ăsta ridicat de stres și anxietate pe care-l raportează adeseori îngrijtorii mai e cunoscut și ca „oboseală provocată de compasiune", sau OC. Hardin spune că la școala de pompe funebre a mai auzit și despre „oboseala antreprenorilor de pompe funebre". OC e un tip de epuizare emoțională și fizică de care ajung în timp să sufere profesioniștii care se ocupă de acordarea îngrijirilor, spune Charles Figley, profesor emerit și șef al departamentului de sănătate pentru situații catastrofice la Universitatea din Tulane și co-fondatorul Societății pentru Studierea Stresului Traumatic. Figley, omul care a inventat termenul, asociază OC cu un risc mai mare de depresie și anxietate, cote ridicate de concediu pe bază de stres și degradare a mediului de lucru.

Un studiu publicat în 2006 în American Journal of Orthopsychiatry a conchis că OC este direct corelată cu mediul de lucru, mai degrabă decât cu evenimentele negative din viața personală sau cu traumele personale. Dar în timp ce se gândea la diagnosticul pus de doctorul ei, Hardin și-a dat seama că nu morții o făceau anxioasă – ci viii.

Hardin n-a pus nici măcar o dată anxietatea pe seama vederii unui cadavru; în schimb, crede că i s-a declanșat OC-ul din cauza muncii peste program și a așteptărilor foarte mari. Deși ar fi trebuit să aibă program de la 8 dimineața până la 5 după-amiaza, Hardin începea de-obicei munca cu o oră mai devreme, muncea în timpul pauzei de prânz și pleca acasă pe la 6 seara.

Pregătirile pentru un caz obișnuit durează cam o oră-două, dar un cadavru autopsiat poate să-ți ia și până la patru ore, iar un donator de organe chiar și opt. Pe lângă îmbălsămarea cadavrelor, Hardin era responsabilă și de îmbrăcarea, cosmetizarea și așezarea răposaților în sicriu. Iar îndatoririle nu se opreau acolo.

Hardin mai trebuia să supervizeze și identificarea decedaților, dar și să le scoată orice accesoriu medical din corp înaintea cremării. O altă responsabilitate de-ale ei era să se ducă la depozitul de sicrie și să curețe în mod regulat frigiderele.

„Ajungi martir", spune aceasta. „Managerii și proprietarii se așteaptă să nu ai grijă de propriile tale probleme." Fiind una dintre cei doi angajați care îmbălsămau circa 3 000 de cadavre pe an, Hardin a ajuns foarte stresată. În cei doi ani la centrul de pompe funebre, susține că n-a avut niciodată concediu.
„În industrie, cultura dictează că profesioniștii trebuie să-și suprime propriile sentimente", spune Alan Creedy, fostul director al Fundației pentru Industria de Servicii Funerare. „Trebuie să mergi pe linia aia subțire între a fi vânzător și a acorda îngrijiri, în același timp."

Hardin nu era nici pe departe singura angajată care a resimțit impactul OC. Un coleg s-a prăbușit psihic în fața ochilor ei. „A ajuns atât de stresat din cauza muncii încât a făcut un accident grav cu una dintre mașinile companiei", își amintește aceasta. „Începusem să văd cum mi se întâmplă mie exact ce i se întâmplase și lui."

Alexandra Mosca, antreprenoare de pompe funebre de aproape 35 de ani în Queens, New York, consideră că mai nimeni nu e conștient cât te secătuiește munca în industrie. „Oamenii trebuie să înțeleagă cât de tare ne afectează genul ăsta de muncă", spune ea. „Vedem chestii îngrozitoare, chestii pe care nu mi-aș fi dorit să le văd în viața mea."

Deși multe case funerare le oferă clienților servicii de sprijin și consiliere, prea puține acordă și angajaților acces la astfel de programe. „E o zonă în care nu ești încurajat să-ți exprimi sentimentele", spune Creedy. „Exact ca soldații care se-ntorc de la război, nu prea au voie să fie afectați, dar sunt. Știm cu toții că sunt."

Deși Hardin a început să-și dea seama de ce i se-ntâmplă, i s-a părut aproape imposibil să aducă vorba de anxietăți, de teamă că avea să-și piardă slujba. „Dacă începe să se vadă că ai probleme psihice, [patronii de pompe funebre] te privesc ca pe un risc financiar", spune aceasta. „Încep să-ți zică că poate nu ești tu potrivit pentru genul ăsta de muncă."

O altă caracteristică a OC e incapacitatea de a distinge între viața personală și rolul profesional. Pentru cei din industria funerară, granița asta nu prea e clară. Mulți antreprenori de pompe funebre sunt la dispoziția publicului 24 de ore din 24 și primesc mesaje și telefoane despre morți chiar și după ce-au plecat de la muncă.

După ce și-a dat seama că jobul îi afecta relațiile personale, Hardin a dat un preaviz de două săptămâni. Acum lucrează independent ca îmbălsămătoare. Oricum, multe case de pompe funebre nu mai angajează îmbălsămători cu normă întreagă, din cauza creșterii ratei cremărilor, așa că Hardin face îmbălsămări la câteva case pe care le are drept clienți. E propria ei șefă azi și-și stabilește singură programul.

Acum că în sfârșit a reușit să se separe de munca ei, Hardin speră că în curând se va schimba și atitudinea generală față de antreprenorii de pompe funebre. „Nu suntem niște roboți care asigură servicii funerare pe bandă rulantă", spune aceasta. „Suntem oameni."