Publicitate
boli mintale

La psihiatrie, în România, n-a venit nimeni să-mi spună: măi, băiatule, ești alcoolic

Tragedii precum cea de la Săpoca ar fi putea fi evitate dacă statul român ar recunoaște că alcoolismul este o boală.

de Iulia Roșu
20 August 2019, 1:15pm

Personajul din imagine nu are legătură cu conținutul articolului. Fotografie de Rafael Castillo via Flickr

„Aș fi vrut să vină un doctor la mine, să mă privească în ochi și să-mi spună: «ești alcoolic, toată viața vei avea probleme cu alcoolul, singura ta soluție este abstinența»”. Dar nu s-a întâmplat asta. Suferea de tulburări de personalitate, de intoxicare etilică și „alți termeni științifici” care stăteau scriși în fișa cu care a plecat din spitalul de psihiatrie. George* nu înțelegea atunci că este alcoolic și, implicit, bolnav. Nu i-a spus nimeni asta timp de două săptămâni în care a primit un tratament cu ser, glucoză și vitamine. Cât să nu se deshidrateze. Trecea printr-un sevraj etilic, cel mai grav din viața lui de până atunci.

„Era o vineri seara când am luat primul contact cu un spital de psihiatrie. Am ajuns acolo de la Urgențe, m-au luat și m-au pus în izolare. Abia după weekend, luni dimineața, o comisie de patru-cinci doctori a venit să mă evalueze și să stabilească în ce regim voi fi internat: deschis sau închis. E ca la pușcărie”, îmi povestește George. Bărbatul de 46 de ani, profesor de economie la o școală din provincie, a fost dependent de alcool timp de doi ani. „Dar am băut intens, abuziv și autodistructiv.”

E firesc ca orice pacient care ajunge pentru prima dată la un spital de psihiatrie să fie trecut printr-o zonă de „tranzit”, ținut departe de ceilalți pacienți și abia apoi internat în salon, în funcție de situație. Și bărbatul care a comis crimele de la Săpoca a ajuns la spital într-o zi liberă, de Sfânta Maria, ca apoi să fie pus într-un salon cu alți pacienți, fără supraveghere sporită.

„Simptomele pe care le prezenta nu prevesteau astfel de probleme”, a spus directorul Spitalului Săpoca din Buzău, Viorica Mihalașcu, la Antena 3. Realitatea însă s-a dovedit tragică.

Spitalul tratează simptomele, nu boala

George își amintește că el a fost „un caz fericit”, nu a avut un sevraj agresiv, nu ajunsese în starea de Delirium Tremens (DT), deși avea frisoane, transpirații, tremura și halucina. Așa că medicii i-au tratat simptomele.

„Mi-au dat sedative. La noi, în România, e un tratament clasic, asta se face în spitalele de psihiatrie, nimic altceva. Dezalcoolizarea organismului - cea fiziologică, pentru că de la acest sevraj se moare de sete. Celulele se deshidratează foarte tare. Tratamentul te ajută să treci peste sevraj.”

Asta nu înseamnă însă că pacientul se vindecă.

„În primul rând, tratamentul din spital nu este propriu-zis pentru dependența de alcool. Spitalul doar asistă sevrajul și încearcă să conțină complicațiile care pot apărea, precum DT. Dependența psihică este cea care are nevoie de asistare psihologică de durată mai lungă. Rata recăderilor după etapa de dezintoxicare, neurmată de consiliere psihologică sau de un grup de suport, este foarte mare. Peste 80-90%”, explică Viorel Roman, psihoterapeut și Director Executiv al Alianței pentru Lupta Împotriva Alcoolismului și Toxicomaniilor (ALIAT).

După două săptămâni de internare în spital, George a ieșit pe semnătură. „De obicei, te țin și trei săptămâni, ca alcoolul să iasă din corp, dar important este să se intervină și psihologic. E un punct cheie în care poți vorbi cu omul. Până atunci, degeaba îi spui pacientului ceva, că el oricum e în sevraj și nu înțelege. Asta îți recomandă și clinicile: întâi dezalcoolizare, apoi terapie.”

Cât a stat în spital, George nu a avut parte de nicio consiliere psihologică sau de vreun grup de suport. „Nu a venit nimeni la mine să-mi spună: «măi, băiatule, tu ai probleme cu alcoolul». Poate e vorba de o frică și o stigmă a doctorilor care îi împiedică să-ți spună direct ce ai. Ei știu că, odată ce îți dau drumul pe ușa spitalului, nimeni nu te mai monitorizează. Ei știu că tu te vei întoarce. Mă gândesc uneori că poate asta vor. Să revii”, spune George.

Recăderea este inevitabilă

După ce a ieșit din spital, pe George nu l-a mai așteptat nimic. „Am crezut că gata, a fost un episod, după ce plec din spital, o să mă simt bine.” În mai puțin de o lună, bărbatul s-a întors la alcool.

Au urmat alte episoade de sevraj, dar știa deja tratamentul, așa că a putut să le ducă acasă, cu ajutorul unei asistente pe care o plătea pentru perfuzii. La mai puțin de un an distanță, a ajuns din nou la spitalul de psihiatrie, cu un sevraj în care auzea „bestii și vâjâieli” în capul lui.

Își amintește că tot două săptămâni a stat și de data asta în spital. A văzut cazuri mai grave ca el, oameni agresivi, care sufereau de DT. La fel ca și în situația de la Săpoca, toți pacienții stăteau laolaltă, indiferent de diagnostic.

„Nu există nicio secție specială pentru alcoolici și dependenți. Stăteam toți unii cu alții, câte șapte-opt în salon.”

Cel mai rău era noaptea când sevrajul la pacienții în stare foarte gravă se acutiza.

Alcoolicul de la Săpoca

Cu toate astea, însă, George spune că de fiecare dată au fost atent supravegheați. „Pe lângă infirmiere, erau angajați supraveghetori, niște huidume de oameni care te luau și te trânteau la pământ dintr-o mișcare. Pacienții cu DT erau pur și simplu călcați în picioare, imobilizați, legați de pat și apoi lăsați acolo să țipe și să se zvârcolească. Uneori, nici sedativele nu-și făceau efectul.”

Tocmai d-asta îi este greu să înțeleagă ce s-a întâmplat la Săpoca, unde un pacient a putut ucide cinci persoane și răni alte opt. „La noi, supraveghetorii mergeau pe culoar la fiecare minut, ușile nu aveau voie să stea închise. Acolo (la Săpoca) a fost sigur un lanț de greșeli impardonabile. Din punctul de vedere al pacientului, omul ăla nu poate fi învinuit pentru ce a făcut”, crede George.

Ancheta în cazul de la Săpoca este în derulare, sunt încă multe necunoscute, iar vocile din sistem, de la ministrul Sănătății la sindicate, arată cu degetul către diverși vinovați. Cert este însă că bărbatul de 38 de ani, care a comis crima, era alcoolic. În România, alcoolismul rămâne cea mai netratată boală din țară.

George își amintește că, pe perioada internării lui la psihiatrie, cam 70 la sută din cazuri erau pe fond de consum de alcool. Fie recidive, fie clienți noi.

„E un lanț de tratament incomplet, ceea ce face să se consume încontinuu resurse din sistemul public de sănătate, pentru că pacienții se reîntorc și, în cele din urmă, mulți decedează. Există un studiu care spune că mor 15 mii de oameni anual din cauza alcoolului. Trebuie să ținem cont și de pacienții care ajung cu comorbidităi cardiovasculare, gastro, onco, accidente etc. care nu ajung la psihiatrie. Spitalele rezolvă comorbiditatea, dar nu se adresează cauza internării, consumul abuziv sau dependența”, spune psihologul Viorel Roman.

Statul refuză să-și recunoască bolnavii

În curând, George împlinește zece ani de când n-a mai pus picătură de alcool pe buze. Ca să ajungă aici, însă, a trecut prin sute de litri de alcool, sevraje, clinici, spitale, o afacere pierdută, o familie disperată și, în cele din urmă, închisoare. A fost prins de două ori beat la volan. Ar fi trebuit să fie mort, i-au spus polițiștii când testul cu fiola a arătat o alcoolemie de 1,86 la mie în aerul expirat. Adică undeva la 3,60 la mie în sânge. La peste 2,5 la mie, riști să intri în comă alcoolică.

Asta se întâmpla la două luni după prima internare la spitalul de psihiatrie. Apoi s-a dus la o clinică privată, în Șura Mică, la Sibiu, unde a aflat prima dată că este bolnav de alcoolism. Ceva în el s-a mișcat, dar nu a fost de ajuns. A continuat cu doi litri de votcă pe zi. La un pas să piardă totul, într-o zi de toamnă, după un alt sevraj îngrozitor, George a promis că nu mai poate. Și a început cu adevărat lupta cu boala.

Atunci când a simțit că se apropie recăderea, George a căutat ajutor online. Așa a găsit forumul Alcohelp, al celor de la ALIAT, care l-a ajutat să supraviețuiască până când a intrat în închisoare. Deși ademenit de colegii de celulă, care făceau alcool în spatele gratiilor, George n-a mai pus gura pe băutură. A ieșit după 11 luni, s-a întâlnit cu oamenii de la ALIAT, a fost la grupuri de sprijin și s-a implicat în lupta contra alcoolismului, ajutându-i și pe alții.

„Nici nu poți vorbi de prevenție în România, când noi ne luptăm de ani să-i facem să înțeleagă că alcoolismul este o boală. La noi nu există mentalitatea asta. Nu există o conștientizare la nivel național”, spune George despre eforturile sale și ale colegilor săi de a atrage atenția asupra pericolului în care se afundă România de la an la an. Un studiu al Institutului Național de Sănătate Publică arată că „România ocupă locul III în UE după cantitatea de alcool consumată și locul II în rândul țărilor cu cel mai dăunător model de consum”.

Alcoolismul aduce pierderi enorme statului român

Împreună cu ALIAT, dar și cu Asociația Persoanelor cu Probleme Legate de Consumul de Alcool, al cărui președinte este, George încearcă să le arate ministerelor implicate că alcoolismul provoacă pierderi imense țării. Statul pierde anual două miliarde de euro din cauza problemelor cauzate de alcool, paturile din spitale sunt aproape jumătate ocupate de bolnavi cu afecțiuni cauzate de băutură. Suntem în top cinci țări la consumul de alcool.

„Lumea spune că internările costă, dar nu e vorba doar de asta. Se întâmplă mult mai multe nenorociri din cauza consumului: de la avocații din oficiu și oamenii din pușcării - mulți intră acolo din cauza crimelor făcute pe fond de alcool - la forța de muncă mai puțină și la copii traumatizați pe viață în familii cu alcoolici”, explică George.

alcoolici
Fotografie via Wikipedia

România este singura țară din Uniunea Europeană fără niciun centru de prevenție sau măcar un centru de tratament al dependenței de alcool, finanțat din bani publici. În ciuda efectelor alcoolismului pe care le vezi cu ochiul liber, în zeci de sate înecate în băutură, singura politică publică menită să descurajeze consumul a fost suprataxarea alcoolului.

„Ar trebui sa existe centre speciale pentru dependenți care să abordeze ambele paliere, fiziologic și psihic, și unde să se ofere intervenții de durată”, spune Viorel Roman, care se luptă împreună cu ALIAT să ajute cât mai mulți bolnavi. Dar câteva ONG-uri nu pot suplini rolurile pe care ar trebui să le aibă sute de psihologi specializați în adicții în toată țara.

Noi nici nu știm, de fapt, câți dependenți de alcool avem. Pentru că nu există la nivel național vreun sistem de monitorizare. Însă românii îi stigmatizează pe alcoolici, în timp ce politicienii - de la PSD la USR - îi arată cu degetul pe asistații social.

„Eu, la 36 de ani, m-am lăsat de băutură. Dacă nu o făceam, eram un asistat social toată viața sau un boschetar vai de curul meu. Statul îmi dădea niște bani, eu îi beam. Cât cheltuia statul cu mine, sute de mii de euro, să mă asiste în anii rămași de viață, nu era mai bine să investească în mine 10-15 mii de euro, trei - șase luni, cu terapie, cât să mă pună pe picioare? Să mă reabilitez și să pot să produc? Eu am reușit să o fac singur, să termin o școală, să muncesc, să mă reabilitez, dar cu restul ce se întâmplă?”, se întreabă George.

*Numele a fost schimbat pentru a-i păstra anonimatul.

Dacă te confrunți cu o problemă de adicție sau cineva drag trece prin așa ceva, poți apela la Clinica ALIAT sau poți suna la linia telefonică AlcoLine 021.9335.

Editor: Andreea Pocotilă