FYI.

This story is over 5 years old.

Cultură

Cum se urăsc între ei toți vecinii României

Dacă-ți imaginai că trăiești într-o țară plină de venin, uită-te în jurul tău.
tineri cu arme
Fotografie via Pixabay

Am avut privilegiul de a crește într-un mediu impregnat de ură pentru vecinii imediați, lucru care m-a ajutat mai târziu, în cercetările antropologice, să înțeleg ura de nestins, ostilitatea ireparabilă între comunități apropiate care, chiar dacă vorbesc aceeași limbă, se consideră reciproc ca fiind niște sub-oameni, Untermenschen.

Satul nostru, Cochirleanca, în județul Buzău, în mijlocul Bărăganului, se lărgise în timpul comunismului, extensia numindu-se simplu: Satu-Nou. Ei bine, din copilărie am știut că locuitorii din Satu-Nou sunt o adunătură de stârpituri care nu merită să fie considerați ca aparținând speciei umane. Ei erau simplu: „ăia”. Noi eram pentru ei: „găgenarii”, de la numele moșierului Găgeanu care deținuse satul înainte de comunism.

Publicitate

Într-atât de mare era ura între cele două comunități, încât atunci când am aflat că un văr îndepărtat avea să se însoare cu o fată din Satu-Nou mi s-a făcut rău fizic de repulsie, am avut o senzație de greață neomenească, precum cineva care se regăsește față în față cu reptilienii. La rândul meu, odată (și singura dată) când am traversat imprudent pe bicicletă Satu-Nou mergând spre nebuloasa comună Bălăceanu, care putea la fel de bine să fie pe altă planetă, aproape că am fost linșat cu pietre și bețe de copiii săt-noveni, care identificaseră imediat apariția Dușmanului intrat insolent pe tărâmul lor. De altfel, un studiu recent a și arătat că românii sunt situați sus în topul aversiunii vizavi de ceilalți.

Experiența asta m-a ajutat enorm mai târziu, în Caucazul atât de fracturat etnic și geografic, unde dușmăniile și vendetta pot dura secole și unde se vorbește o limbă diferită de la o vale la alta. Abhazii de pildă (care, ca albanezii, sunt și musulmani și creștini) practică un caz extrem de vendetta, în care totul se plătește prin moarte. Nu există posibilitate de împăcare din considerente economice la abhazi și doar moartea poate spăla un scuipat sau o insultă, ca să nu mai vorbim de furtul mașinii sau al calului.

Vendetta abhazilor a fost remarcată de călători încă din Evul Mediu, prin caracterul ei extrem care ducea la măcelărirea unor triburi întregi între ele.

Vendetta abhază nu cunoaște limită în timp și poate traversa generațiile sau secolele. „Sângele nu îmbătrânește”, spun abhazii. Rezultatul: întreaga populație abhază abia de atinge astăzi 80 000 de oameni.

Publicitate

Cum spuneam, am avut privilegiul de a fi trăit o asemenea ură tribală, ceea ce avea să mă ajute să înțeleg resortul războaielor din Balcani sau, mai recent, ruptura dintre ucraineni și ruși. Sigur, în cazul acestora a putut juca și alcoolul, cum am auzit odată de la un chelner din Bruxelles care m-a văzut citind o carte despre masacrul de la Srebrenica. Mi-a zis: „Domnule, am citit undeva ca războaiele astea din Balcani sunt războaie între țărani. Pai ascultați-mă pe mine, că și eu vin de la țară: dacă-s războaie de țărani, pai atunci sunt războaie între alcoolici!”


Sârbii – croații – bosniacii

Cea mai mare dușmănie în apropiere de noi este cea dintre sârbi, croați și musulmanii din Bosnia, un triunghi al urii. Da, războiul acela din Balcani, în anii 1990, care a făcut între 130 000 – 140 000 morți și a culminat cu masacrul de la Srebrenica, unde forțele sârbești au ucis pe scară industrială, în doar câteva zile, peste 8 000 de bărbați și adolescenți musulmani. Pentru observatorul din afară necunoscător al istoriei și realității lingvistice, cele trei grupuri, sârbii, croații și musulmanii din Bosnia par a fi trei grupuri etnice diferite. În realitate, ei vorbesc oficial aceeași limbă și sunt distinși în primul rând prin religie: ortodoxie, catolicism și islam.

Situația e următoarea: în sec. XIX al naționalismului sud-slav, când au fost create limbile literare, limba numită până mai ieri sârbo-croată a fost construită pe baza dialectului din Bosnia care apropia cel mai mult sârba ortodocșilor de croata catolicilor. De aceea, ultranaționaliștii croați, în al Doilea Război Mondial, când au ocupat Bosnia cu sprijin german, îi considerau pe musulmanii de acolo cei mai puri dintre croați, datorită dialectului lor care stătuse la baza limbii literare.

Publicitate

Astăzi, când au început să apară gramatici diferite de sârbă, croată, bosniacă, ba chiar și muntenegrină, limbi între care diferențele sunt minime, naționaliștii croați caută să modifice limba împingând-o cât mai departe de sârbă. În vreme ce sârba este o limbă relativ unitară, croata, mai arhaică, este împărțită în dialecte extrem de divergente, în special cele de pe coastă, unele, precum insula Hvar aflată un mileniu sub dominație venețiană, fiind practic limbi slave de sine stătătoare. După destrămarea Iugoslaviei, căsătoriile între sârbi – croați – bosniaci au devenit extrem de rare, ba chiar și prieteniile vechi au avut de suferit.

Ceilalți balcanici

În Balcani, nimeni nu e prieten cu vecinii. Nu doar sârbii și croații și musulmanii, dar toată lumea, toți s-au războit între ei atât de mult, încât doar oboseala nu a dus la o exterminare aproape totală, ca la abhazi. Toată lumea se dușmănește cu toată lumea, iar toți sunt de acord că trebuie să te temi de albanezi.

Grecii au ca neprieteni pe oricine din jur, de-ar fi și pentru că Grecia nu recunoaște existența minorităților naționale: aromâni, slavi, albanezi, turci. Vlahos (valah, aromân) este termenul grecesc pentru un hoț sau un om de nimic.

Grecii și turcii s-a căsăpit între ei atât de mult de-a lungul secolelor, încât numai primirea lor simultană în NATO și faptul că ambele țări fac parte din Alianța Nord Atlantică militară a occidentului a împiedicat războaie în serie, după modelul celui scurt din Cipru, în 1974. Cu toate astea, sediul Patriarhiei Ecumenice Ortodoxe a rămas la Istanbul (Constantinopol), iar Patriarhul (actualmente Bartolomeu) trebuie să fie un grec de cetățenie turcă.

Publicitate

Grecii la rândul lor le fac mizerii macedonenilor, locuitorii minusculei republici compozite, foste iugoslave, de la nord de Salonic, pe care au blocat-o succesiv, în ultimul sfert de secol, în toate eforturile sale de apropiere de UE și NATO.

Nu întâmplător, românii întorc spatele Balcanilor, de care sunt separați de Dunăre. Cum scria istoricul francez Fernand Braudel, râurile, iar nu munții, formează frontierele cele mai solide. Carpații, de pildă, nu au divizat românitatea, după cum, la fel, bascii se regăsesc și de o parte și de alta a Pirineilor.

În schimb, Dunărea a fost întotdeauna o graniță între românitate și slavii de sud. (La fel cum fluviul Indus îi separă de mii de ani pe indieni de iranieni.) Într-atât de mari au fost hăcuiala și fărâmițarea permanentă din Balcani, încât termenul de „balcanizare” a ajuns să fie aplicat și în situații în care ar suna cel puțin baroc. Unii au vorbit astfel de „balcanizarea Afganistanului”.

Ucrainenii și rușii

Am spus că limba comună nici nu este un element important, dacă ne gândim că sârbii, croații și bosniacii musulmani (precum și muntenegrinii), sunt slavi cu toții, ba chiar vorbesc aceeași limbă, dar asta nu i-a împiedicat să se măcelărească cu frenezie.

În realitate, raportul între ruși și ucraineni este istoric inversat, pentru că într-adevăr cultura kieveană stă la baza culturii și civilizației rusești, lucru despre care tot scriu în blogul despre Ucraina pe care îl țin zilnic, din decembrie 2013, pe site-ul Europei Libere.

Publicitate

Cel mai bine a rezumat-o unul din părinții doctrinei „eurasiatice”, adoptată actualmente de Kremlin: prințul exilat și mare lingvist Nikolai Trubetzkoy. Acesta, într-o scrisoare către celălalt mare lingvist rus exilat, Roman Jakobson, scria în felul următor:

„Literatura rusă de după Petru cel Mare este de fapt o continuare a literaturii occidentalizante a Kievului, iar nu o continuare a literaturii veliko-ruse (велико-русская) moscovite. Același fenomen poate fi remarcat în istoria picturii, a muzicii, a arhitecturii religioase și, în sfârșit, în istoria ritualului religios.

În realitate, putem vorbi de o ucrainizare a întregii culturi spirituale a Rusiei Mari moscovite la cumpăna veacurilor XVII-XVIII. Cultura rusă pe care ucrainenii „autentici” o prezintă drept străină și impusă cu forța este în realitate ucraineană în originile sale.

Raportul istoric este așadar inversat, însă rămâne acest fapt incontestabil și anume, chiar dacă, cum spune Trubetzkoy, putem vorbi de o „ucrainizare" a întregii culturi spirituale a Rusiei Mari moscovite, cele două popoare vorbesc azi limbi diferite și revendicarea Ucrainei sau a părți din ea echivalează cu o ipotetică tentativă absurdă a Spaniei de a revendica Portugalia.

Sau, pentru a aminti un exemplu și mai nefast, pentru că Germania a tot vrut să ia înapoi Alsacia de la Franța s-a ajuns la două războaie mondiale.

Turcii, arabii și iranienii

De-ar fi să comparăm sentimentul de superioritate al iranienilor cu cel al românilor, am vedea că cele două ideologii colective populare prezintă foarte multe elemente similare. Astfel, și iranienii și românii sunt mândri de identitatea lor diferită de cea a vecinilor ostili: arabi și turci la iranieni, slavi și maghiari la români. Așa cum lexicul limbii române a fost profund influențat și modificat de slavă, la fel a fost iraniana (persana, farsi) modificată de arabă, fără ca asta să afecteze sentimentul național de superioritate.

Superioritatea iranienilor are însă solide baze istorice și culturale. Nu doar că limba iraniană e una din cele mai vechi limbi atestate din lume, dar iranienii au dat planetei două religii de importanță majoră (zoroastrismul și maniheismul) și au influențat profund monoteismul semit. Noțiunile de Rai și Iad, conceptul de Împărăția Cerurilor, îngerii și viața de apoi, toate acestea ne vin de la iranieni, ba chiar etimologic termenul însuși de Paradis, central în iudaism, creștinism și islam este un iranism. Ceea ce fac iranienii astfel, intervenind mai mult sau mai puțin pe față în Siria, Liban, Irak și Yemen este recrearea imperiului vechi populat astăzi în mod nejustificat de niște suboameni.

Am învățat, așadar, copil în Cochirleanca, cum a vorbi aceeași limbă nu are nici cea mai mică importanță în dușmănia de dimensiuni galactice dintre vecini. Și mi s-a arătat atunci și sensul vechiul proverb al strămoșilor noștri latini: Hospes hostis! adică: Străin = dușman!