Sănătate

Misoginismul afectează felul în care sunt diagnosticate femeile cu ADHD

Stereotipurile despre femei gen „gură spartă” sau amețita dezordonată și uitucă pot să descurajeze diagnosticarea corectă.
20.6.18
Fotografie de Joselito Briones / Stocksy 

N-aș zice niciodată despre mine însămi că sunt hiperactivă. Extrem de distrată? Da. Dezordonată? Absolut. Mereu în întârziere? Nepricepută la prioritizare sarcinilor? Da și da.

E normal, pentru o tipă de 20-și-ceva de ani, mult prea dedicată, dar ambițioasă – sau așa credeam. Asociasem dintotdeauna tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate cu băiețeii pre-adolescenți năzbâtioși care își pierd controlul la ore. Așa că în timpul unei evaluări psihiatrice recente, am fost șocată să completez un chestionar lung și să-mi aud doctorul spunând că sigur am ADHD.

Publicitate

În aceeași săptămână în care m-am dus la doctor, Centrul pentru Controlul și Prevenția Bolilor a publicat rezultatele unui studiu care spunea că între 2003 și 2015, numărul de femei americane care și-au scos rețetă pentru medicamente împotriva ADHD-ului a crescut pe toate segmentele de vârstă. Am fost una dintr-un val de femei cu vârste cuprinse între 25 și 29 de ani cu acest diagnostic, numărul de rețete crescând cu 700%.

Un motiv esențial pentru această creștere e că medicii au devenit mult mai pricepuți la diagnosticarea ADHD-ului la adulți și în mod special la femei, conform doctorilor cu care am vorbit eu. Încă mai există sceptici, dar comunitatea medicală a început să accepte ideea că ADHD-ul nu e neapărat o situație din care copiii ies după ce fac 18 ani. Profesioniștii mai atrag atenția și asupra faptului că medicamentația pentru ADHD – în mod special stimulentele – n-ar trebui să fie tratate cu lejeritate.

După ce-am căzut din ce în ce mai adânc în groapa de documentare, scepticismul meu cu privire la diagnostic s-a mai domolit. După 20 de minute de orice, îmi fuge gândul. Totul, de la dulapul meu la sertarul de tacâmuri, e tot timpul dezordonat. Părinții mei – pe bună dreptate – mi-au făcut cadou dispozitive de găsire via Bluetooth pentru chei, telefon și valiză. Toate aceste mici indicii începuseră să formeze o săgeată care indica ADHD.

Astăzi medicii știu că ADHD-ul se poate manifesta diferit la bărbați față de femei. Simptomele obișnuite de comportament, cum ar fi incapacitatea de a se abține, sunt mai întâlnite la bărbați. La femei, indiciile pot să fie mai puțin evidente. Conform site-ului cu resurse despre ADHD, ADDitude Magazine, tipurile de ADHD includ neatentul, hiperactiv-impulsivul (care e exact cum sună) și o combinație. Eu sunt neatentă ca la carte, ceea ce explică de ce simptomele mele nu se suprapun cu cele caracteristice unui puști agitat de 11 ani.

Publicitate

„[Tipul de ADHD] neatent pare să fie un pic mai răspândit printre fete”, spune Saira Kalia, profesor asistent de psihiatrie clinică la Universitatea din Arizona. „Observi visatul cu ochii deschiși, bătutul darabanei, atitudinea absentă la cursuri – cât timp nu pică examenele, nu bagă nimeni de seamă.” Kalia mai spune și că stereotipurile despre femei gen „gură spartă” sau amețita dezordonată și uitucă pot să descurajeze diagnosticarea corectă. Femeile sunt adeseori chestionate dacă chiar se chinuie pe bune.

Normele sociale influențează prăpastia dintre băieți și fete, dar la fel fac și diagnosticurile la adulți. Deși a devenit mai acceptat, oamenii încă se mai întreabă dacă ADHD-ul la adulți e pe bune. Însă uneori motivul pentru care nu e diagnosticat până la vârsta maturității e din cauza mediului structurat și sigur pe care-l asigură adulții. Pun mâncare la pachet, verifică temele, fac program și dau reminder-e – toate astea pot să ascundă simptomele în tinerețe.

„Părinții asigură așa un eșafodaj”, spune Kalia. „Copiii se pot chinui; însă nu se descoperă până nu ajung la facultate.” Ăsta e iarăși un punct ochit, punct lovit în înțelegerea mea asupra diagnosticului meu ca adult. Părinții mei au fost – și sunt în continuare – demni, fără doar și poate, de căni cu Mama & tatăl nr. 1. Îmi știau profesorii, notele, prietenii și nu ratau niciodată vreun meci de fotbal sau concert cu corul. Când am luat niște scoruri înfricoșător de mici la examenul SAT, mama mi-a pus meditații. Când am uitat să-mi scot placa de păr din priză de dimineață – din nou – tata s-a enervat, dar tot s-a întors în casă, să se asigure că n-a ars.

Publicitate

La 18, m-am mutat la 500 de kilometri distanță de casă, iar simptomele de ADHD au explodat – pur și simplu nu mi-am dat seama la momentul respectiv ce sunt. În primul rând, nu aveam capacitatea de a mă concentra la prelegeri de ore întregi. O luam razna și simțeam că o să-mi fie imposibil să-mi iau examenele, deși foloseam toate tehnicile de învățare pe care le aveam la dispoziție. Am presupus că e doar o adaptare dificilă la viața de facultate și pe cont propriu. Disocierea dintre efort și performanță a continuat și după absolvire, m-a urmărit la două joburi și apoi la master. Atunci au avut loc revelația cu ADHD-ul și programarea la medic.

Timothy Wilens, profesor de psihiatrie la Școala de Medicină de la Harvard, spune că tinerele sunt conștiente că e esențial să faci multitasking organizat și eficient, ca să supraviețuiești maturității ca milenial și că ADHD-ul le poate îngreuna succesul. Eu cu siguranță m-am luptat cu ideea că trebuie să fiu excelentă la tot. „Preț de ani de zile, femeile din această grupă de vârstă aveau rezultate sub așteptări, iar acum identifică chestiile care le stau în calea funcționării cum trebuie și au parte de tratament”, spune Wilens. A remarcat la prima mână sporirea numărului de femei diagnosticate cu ADHD.

Chiar și cei diagnosticați în copilărie se confruntă cu noi provocări la maturitate. Timpul destructurat poate să fie un șoc și să se dovedească imposibil de gestionat – mai ales la facultate. „Era un refren des întâlnit că oprim tratamentul pe măsură ce se fac copiii mai mari, iar acum ne dăm seama că nu, de fapt, trebuie să continuăm tratamentul”, spune Wilens. „E o perioadă în care vor avea adeseori probleme cu interacțiunile, cu inițierea de proiecte și ducerea lor la bun sfârșit.”

Și Alex Maldonado din Massachusetts poate să confirme. A fost diagnosticată în clasa a doua. Era clar că are ADHD, la cât era de hiperactivă și ce greu îi era să se concentreze. Acum a trecut de 20 de ani, muncește și se pregătește de masterat, dar încă mai ia medicamente, ca să-l țină sub control. Spune că ar putea să se descurce fără medicamente într-o zi liniștită, dacă e necesar. „Știu că sigur funcționez mai bine cu medicamente”, a spus aceasta.

Luz Martin, o psihiatră care o trata pe Maldonado, a început să le administreze pacienților cu ADHD teste de urină și să le numere aleatoriu pastilele, ca să se asigure că nu le folosesc în feluri greșite sau nu le vând. Maldonado n-a fost o pacientă cu probleme, dar, în cele din urmă, Martin nu a mai prescris deloc stimulenți pe rețetă și a trecut la metode alternative. „Unii abuzau sau foloseau stimulentele în scopuri greșite”, spune Martin. „Pentru că nu pot să-mi aleg pacienții, trebuie să fac asta cu tot cabinetul.”

Publicitate

Metodele alternative pot să funcționeze mai greu, însă există medicamente non-stimulente, cum ar fi Strattera, Kapvay și Intuniv. Și terapia cognitivă s-a dovedit eficientă și e adeseori folosită în combinație cu medicamentele, ca să atenueze simptomele de ADHD. Opțiunea lui Martin de a renunța la stimulente face aluzie la proasta reputație pe care și-au dezvoltat-o medicamentele anti-ADHD de-a lungul anilor. „Drogul de învățat” clar se vindea bine la facultatea lui Maldonado, ca și la a mea. Chiar și după licență, știam mulți oameni care continuau să cumpere Adderall de pe stradă ca să „se descurce mai bine” la muncă.

Prima oară când am văzut comunicatul de presă de la CDC, primul meu gând a fost că sigur e vorba de abuz la scară largă, pentru că presiunea socială asupra femeilor, să le „aibă pe toate” crește exponențial. Dar toți experții cu care am vorbit spun că teoria mea a conspirației, cu o mega-piață neagră de Adderall, e falsă. „Dacă te uiți la acest segment de populație și-i faci o biopsie și studiezi respectivul grup, pun pariu c-o să constatați că cele mai multe au fost rețete pe bune”, spune Wilens.

Mi-am aruncat teoria la gunoi după ce-am vorbit cu alte femei și experți și-am văzut cât de bine îmi merge mie pe pastile. Acum îmi doresc doar să fi făcut parte din statistica asta mai devreme, pentru că e o ușurare să-mi ating adevăratul potențial. Am energia să evaluez ce sarcini trebuie să vină primele. Pot să citesc mai mult de 800 de cuvinte odată. Însă Adderall-ul nu le vindecă chiar pe toate. Tot nu știu niciodată unde-mi sunt cheile.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.