Curajul și riscurile pe care ți le asumi ca licean gay, în România

Ai fi dispus să îți riști întreaga viață, toate relațiile, cariera, siguranța sau poziția socială doar pentru a putea iubi liber, a-ți exprima adevărata identitate, a fi tu însuți/însăți? Coming out-ul, adică ieșitul din dulap, recunoașterea faptului că ești gay, este un act de curaj extraordinar. Vorbim, în definitiv, despre o experiență unică, dar necesară, de sinceritate cu sine, dar și cu ceilalți. E ca un rit de trecere prin care persoanele heterosexuale nu trec niciodată, tocmai pentru că sexualitatea hetero este norma, ea este intuită din start, este presupusă.

Auzi uneori că nu există straight pride, însă straight pride e peste tot, mereu, în societate. Iar ca persoană gay e dificil să-ți faci loc în această lume și, mai ales să fii validat. Coming out-ul îl faci întâi pentru tine și mai apoi pentru ceilalți, și vorbim despre una din armele cele mai puternice împotriva heteronormativității, asumarea publică, continuă.

Love, Simon e, la prima vedere, încă un film american despre liceeni, cu drame mărunte și cu o altă familie middle class albă americană. Clar, menit să vândă unei pături care reprezintă în continuare un procent important din consumatorii de film de pe piață. Cu toate acestea, e puțin mai mult decât asta. Poate pentru prima oară avem un film care se vrea mainstream și care propune o viziune mai curajoasă despre homosexualitate. Simon are un secret, că e gay, dar nu are demoni cu privire la propria orientare sexuală ca-n filmele dark cu sinucideri.

Pur și simplu nu a găsit momentul să spună lumii că e gay. Love, Simon e o variantă fresh, contemporană, a filmelor despre adolescenți gay care navighează prin liceu, acest spațiu de junglă în care imaginea, competiția, iubirile sunt toate amestecate într-un mix de hormoni.

În rest, un pic de intrigă - un micuț șantaj din partea unui coleg, niște povești marginale straight, câteva personaje de culoare care să dea bine în tabloul general, un director adjunct funny pe care-l știi din serialul hit Veep, câțiva bullies, adică băiețași care fac mișto de gay, o profă cu personalitate care știe să-și apere elevii. Ah, și era să uit, Josh Duhamel și Jennifer Garner au ajuns la vârsta aia în care li se dau roluri de părinți de adolescenți. Bine, recunosc, am salivat puțin la Duhamel Daddy, părul grizonant și corpul lucrat au acest efect asupra mea.

O chestie care m-a făcut să mă gândesc în timp ce mă uitam la film a fost aceea că noi, persoanele gay, suntem invizibili, prin urmare încercăm mereu să ne prindem care tip de lângă noi e gay și, implicit, un potențial partener. Rând pe rând, Simon îi bănuiește pe colegii lui că ar fi gay. Când nimeni nu e gay, atunci oricine poate fi gay. E ceea ce noi numim gaydar, un fel de radar gay. Așa se nasc multe dezamăgiri când afli că tipul după care ți s-au aprins călcâiele e straight.

Bine, acum să nu te gândești că lucrurile sunt chiar așa romanțate în liceele din America, sau și mai și, în România. Încă avem profesori homofobi, bullying-ul e în floare, teama e prezentă acolo. Și uite-așa, încet încet, descoperi internetul ca formă de eliberare. Simon începe să corespondeze cu un tip, Blue, coleg de liceu cu el, și o frumoasă poveste de dragoste se construiește.

La mine, când eram în liceu, pe la începutul secolului 21, a fost tot cam așa, numai că eu mergeam prin internet cafe-uri pe strada Mitropoliei, din Sibiu, și intram pe Gay Romeo (acum se cheamă Planeta Romeo) și vorbeam cu tot felul de tipi. Când ești tânăr în liceu te entuziasmezi rapid când dai peste vreun tip mai interesant. Cu trecerea anilor mi-am mai potolit entuziasmul pentru că mi-am dat seama că până nu te vezi cu un om, să verifici dacă aveți vreo chimie, netul te cam înșală.

S-a mai scris în trecut despre viața în liceele din România pentru persoanele LGBT, însă îmi permit un pic de optimism. Știu că situația e nasoală, dar am două exemple care mie-mi dau speranță. Prima fază s-a întâmplat la Sibiu, când m-am văzut cu niște liceeni queer de la Colegiul Național Octavian Goga, unde-am fost și eu, și mi-au zis că au grupul lor, că sunt uniți, că schimbă impresii, că se ceartă cu profii pentru a-și apăra cauza, că fac front comun în fața homofobilor.

Al doilea exemplu e mai recent, de la Vaslui, unde-am participat la o conferință organizată de UN Youth. Am fost invitat să le vorbesc liceenilor despre diversitate și LGBT. Am găsit acolo un grup de tineri entuziaști, informați, curioși să afle, să dezbată cât se poate de serios tema LGBT.

O tipă mi-a spus că sunt prima persoană gay pe care a cunoscut-o, iar alta mi-a zis că în dimineața respectivă vorbise pentru prima oară cu mama ei despre subiectul LGBT. Avem, deci, atât persoane LGBT în licee, cât și aliați straight, care pun problema altfel, care au acces la informație, care sunt, în definitiv, schimbarea pe care ne-o dorim cu toții. Viitorul nu arată neapărat roz, ca în Love, Simon, dar poate arăta un pic mai bine, dacă deschidem portițe de dialog cu cei din jur. Până atunci, îl poți vedea în cinematografele din România.

Sâmbătă, 23 iunie, de la ora 17, facem un nou pas pentru egalitate, la Cluj Pride.