Din București

Povestea primului jaf armat din București, între asasinate și droguri

Oamenii învinovățeau dependenții de heroină, care erau niște pârliți incapabili de așa ceva.

de Mihnea Mihalache-Fiastru
09 Iulie 2019, 11:33am

Konstantinos Passaris este adus la judecată pentru jaful armat de la casa de schimb Le Petit Bijou, din București. 11 iulie 2002. Fotografie de Cătălina Filip / Mediafax Foto

Mihnea scrie în VICE proză documentară despre Capitală. Are deja la activ un volum despre Bucureștiul anilor 90 și 2000, cartea Expres (Curtea Veche, 2019). Urmărește-l în rubrica #dinbucurești, de două ori pe lună.

25 noiembrie 2001

Până la sfârșitul toamnei anului 2001, toți tinerii din cartiere și din centru înțeleseseră că heroina, așa cum o știam până atunci, nu va mai fi.

Noile prețuri încă nu se stabiliseră, nu se mai găsea nici cu o sută de mii, nici cu 150 de mii, nici cu 80 de mii de lei. Dar nu costa niciun milion, ca în timpul crizei, se diminuase undeva între trei sute și cinci sute de mii de lei pentru o doză. În primăvara lui 2002, avea să mai scadă un pic, dar până atunci toți trebuiau să facă, cumva, față noilor prețuri și dependenței.

Încă de la începutul lui octombrie, după câteva zile de criză, cei mai mulți au dat buzna la spital, la Obregia, să se interneze. Spitalizarea la dezintoxicare, în București, nu era o soluție. Corpul recent înființat în curtea spitalului, închis cu gard înalt din sârmă ghimpată și înconjurat de doi câini ciobănești germani dresați ca să miroasă drogurile, avea capacitate de numai 75 de locuri.

Afară, pe străzi și la poarta spitalului erau, însă, mii de dependenți.

Sistemul era gândit în așa fel, atunci, încât nu îți oferea nicio soluție. Ca să primești tratament ambulatoriu cu substitut opioid, adică metadonă, trebuia să fi fost în prealabil internat în spital, ceea ce nu se aplica la cei mai mulți. În lipsa metadonei, consumatorii care rămăseseră fără marfă erau în derivă. Unii erau obișnuiți să tragă câte cinci sau șase bile pe zi, ceea ce înainte însemna între cinci și șase sute de mii de lei, bani pe care îi făceau din furturi și tâlhării. Acum aveau nevoie de două milioane jumate, trei pentru a trece ziua.

În perioada asta cam toți au vândut ce aveau prin casă. Unii, care locuiau singuri, care aveau părinții plecați din țară sau muriseră și-au dezmembrat apartamentele treptat, până când le-au vândut sau le-au pierdut la vreo combinație cu droguri. Câteva blocuri mai încolo, foști colegi care rămăsăseră fără nimic în casă ajunseseră să doarmă pe podea și să-și gătească și să se încălzească cu parchetul din apartament, pe care îl scoteau, placă cu placă, cu șurubelnița și pe care îl ardeau în mijlocul sufrageriei.

Alții încercau, aberant, să scape de dependență cu alcool, până când adormeau prin parcuri sau prin scări de bloc beți și în sevraj.

Cei mai mulți, însă, au început să fure și mai mult ca înainte. Se făceau tâlhării la întâmplare, se apropia iarna, lumea era îmbărcată mai gros, bijuteriile nu mai erau la vedere ca în zilele calde în care mulți dependenți trăgeau lanțuri de la gâtul trecătorilor, dar, de cele mai multe ori, al trecătoarelor care nu puteau fugi după tinerii care le tâlhăreau. În 2001, tehnologia era destul de absentă, nu erau camere de supraveghere la tot pasul, nici telefoane care filmau, puteai scăpa destul de ușor cu o faptă ca asta, dacă nu era multă lume pe stradă și dacă aveai viteză. Cum se însera devreme, consumatorii nu făceau altceva decât să se așeze în zone întunecoase, ferite, și acolo își așteptau victimele. Cele mai ușoare erau femeile în vârstă, cărora le furau gențile, în care găseau sau nu bani sau obiecte de valoare.

Se fura orice și de oriunde, din mașini sau din magazine. Unii se specilizaseră în furtul de plante din scări de bloc sau de la ghene. Consumatorii, de regulă, nu furau din zonele în care locuiau, pentru a nu fi recunoscuți. Ieșeau prin oraș sau se duceau în alte cartiere unde aveau câte un pont sau așteptau să pice ceva la întâmplare.

Din toamna lui 2001 și până în primăvara lui 2002, principala preocupare în cartiere a fost cum să faci rost de marfă, care să fie bună și să aibă un preț cât mai mic. De atunci, lucrurile nu au mai revenit la ce fusese înainte de criză. Marfa era de proastă calitate, scumpă, dealeri mai puțini și consumatori la fel. Unii s-au lăsat.

Așa s-a terminat copilăria la bloc a generației care s-a jucat în șantierele din oraș.

Toate străzile și aleile din fața și din spatele blocurilor, parcurile, colțurile și locurile pe care le știau numai tinerii din cartiere, care crescuseră acolo, unde petrecuseră nopți întregi și zile la rând au fost, dintr-o dată, pustii.

Unii au fugit în spitale, alții s-au închis în case sau au plecat din țară și s-au lăsat, iar alții s-au transformat în infractori, s-au ascuns prin locuri necunoscute.

S-a făcut liniște.

Locurile au fost, pentru un timp, ale celor care nu avuseseră de-a face cu drogurile. Așa era hype-ul acelor ani, să trăiești la limita legii sau să o încalci. Puțini au fost ăia care nu s-au încadrat în mainstreamul ăsta parțial de drept, parțial pseudo infracțional.

Printre ăștia câțiva curați s-au numărat și Ioana și iubitul ei pe care nu am știut cum îl chema înainte să moară.

Pe Ioana am cunoscut-o în toamna lui 1991, când Doinița a reușit să-și ia transferul de la școala 36 din Piața Reșița, unde fusese repartizată ca profesor de engleză începând cu anul școlar 1990/1991, la școala 100 din Calea Văcărești 296, construită în anii ’30, pe care a absolvit-o și taică-miu în ’64, la două blocuri de unde locuiam.

S-a lipit repede de noi, a fost eleva Doiniței doi ani, era clasa a șaptea când ea a început să predea engleză la școala 100.

Pentru că era deschisă și apropiată de copii, în anii ’90 Doinița a adunat mulți în jurul ei, din multe generații, care veneau la meditații și mergeau cu noi în taberele pe care ea le-a organizat în tot felul de locuri, de la Anina sau Eforie Nord, până la țară, în Wales. Cu unii dintre ei ținem legătura și în prezent, cu alții relațiile s-au oprit, fără vreun motiv, așa cum s-a întâmplat și cu Ioana. Era înaltă, solidă, cu ochii albaștri și părul castaniu. A fost cu noi în tabere la mare și s-a integrat în tot grupul din care făceau parte și elevi pe care Doinița îi avusese la școala 36 și care rămăseseră pe lângă noi. Doinița îi medita la limba română, pentru examenul de admitere la liceu, iar sâmbăta și duminica, când îi aduna pe toți pentru testările săptămânale, îi împărțea prin tot apartamentul și prin toate camerele, că mie și lui taică-miu nu ne mai rămânea decât să plecăm de acasă.

În toamna lui ’92, la vreo două săptămâni după concertul lui Michael Jackson de pe 1 octombrie, am văzut-o cum a trecut pe la mine prin fața blocului cu o pălărie neagră pe cap. M-am bucurat, mie nu îmi plăcea Michael Jackson, dar înțelegeam ce a făcut Ioana.

În cele din urmă, a intrat la liceul Șincai, tot în cartier și, în timp, relația a dispărut.

Am înțeles că ea nu era în gașcă cu nimeni. Nu știu ce era cu părinții ei și din ce mediu venea, dar nu se amesteca cu noi, ceilalți copii. Ieșea, în parc pentru că a avut tot timpul câini, până când am crescut și am plecat de acolo. Dog german. Arlechin. La începutul anilor ’90, dogul arlechin era o rasă bine văzută printre crescătorii de câini. Aceștia deveniseră disponibili și oamenilor de rând, dogul german nu mai era o raritate, ca în comunism. În continuare li se decupau urechile, iar la unul dintre câinii ei am văzut, pentru prima dată, urechile netăiate.

După câțiva ani, nici nu ne mai cunoșteam, nu ne salutam, nu vorbeam. Probabil că ne era și jenă că ne știam, ca atunci când cunoști pe cineva, dar nu ai niciun fel de contact, fără să se fi întâmplat ceva, pur și simplu nu vrei. Dar știam și unul și celălalt cine eram.

La un moment dat, spre sfârșitul anilor ’90, 1999 sau chiar 2000, când avea, deja, 21 sau 22 de ani, Ioana a început să apară prin parc însoțită de un băiat înalt, poate mai mare decât ea ca vârstă, însă, în orice caz, nu cu mult. Brunet, cu barbă și calviție pronunțată cât să se tundă la zero, cu statură atletică și corp vânjos. Nu am vorbit vreodată cu el, nici eu, nici alții cu care umblam. După un timp l-am văzut ieșind și stând de vorbă cu foști colegi de-ai Ioanei pe care îi cunoșteam și care aveau o situație materială superioară nouă, celorlalți copii din cartier. Băiatul ăsta a apărut dintr-o dată și nu a mai dispărut, era tot timpul în parc cu câinii, singur sau cu Ioana, părea că se mutaseră împreună sau că, în orice caz, aveau o relație foarte serioasă.

În 1999, 2000, 2001, când toată lumea a început să se drogheze, ei doi au rămas în acea minoritate care nu o făcea, cel puțin nu cu noi și nu cu heroină, deși cred că dacă ar fi avut cea mai mică legătură cu drogurile, la un moment dat, am fi aflat. Nu l-am văzut pe prietenul ei deschizând discuții cu cineva sau să-și caute prietenie, deși toată lumea din cartier știa cine era și probabil că și el ne cunoștea pe toți din vedere. În cele din urmă l-am integrat așa, ca pe un tip retras, care nu avea nicio treabă cu nimeni. Nici măcar nu l-am văzut vreodată să cumpere ceva de pe la consumatorii care încercau să-i convingă pe cei câțiva care nu trăgeau să cumpere de la ei diferite lucruri.

Ultima dată l-am văzut în vara lui 2001, când, la un moment dat, într-o seară, m-am oprit la un panou de baschet de la intrarea în parc ca să arunc de câteva ori la coș. Stătea pe o bancă, împreună cu alți băieți și au aruncat câteva săgeți despre drogați și cum îi desconsiderau ei. Nu am răspuns, nici n-am plecat, am rămas acolo până când am terminat de jucat.

În noaptea de vineri spre sâmbătă, 24-25 noiembrie 2001, puțin după ora două, în casa de schimb Le Petit Bijou, de pe bulevardul Magheru, de lângă Biserica Italiană, a intrat unu’ împreună cu o tipă și, înarmat cu cel puțin un pistol, i-a împușcat pe angajați, a furat caseta de supraveghere video și suma de 576 de milioane de lei. Până la ora 2:30 deja jefuiseră casa de schimb și omorâseră cei doi angajați - casierul Virgil Mihăilescu și paznicul Constantin Apostu, unul dintre ei prietenul Ioanei. Scena era o baie generală de sânge, s-a spus că asasinul i-ar fi împușcat pe cei doi cu mai multe gloanțe în cap și în inimă, pe unul într-un fel și pe celălalt altfel, nu se mai știe, cert e că angajații au murit pe loc. S-a spus că ar fi fost surprinși de jaf în timp ce jucau șah și așteptau să treacă noaptea.

În timpul ăsta, luna noiembrie a fost una plină de insomnii. Nu am luat Metadonă, am trecut prin sevraj cu Clonidină și Diazepam, alternativa de atunci la tratamentul cu substitut. Durerile trecuseră de mult, însă nu puteam să adorm. Mă odihneam o oră sau două pe zi, de obicei între șase și opt sau șapte și nouă dimineața. Internetul era o conexiune dial-up pe vremea aia, îl epuizai repede, pentru că era foarte încet și nedezvoltat, mai aveam o combină AIWA la care ascultam muzică și un televizor JVC în sufrageria alor mei. În fiecare noapte sfârșam uitându-mă pe pereți, încercam să mă adorm cu băi fierbinți și exerciții fizice în casă.

Degeaba.

În dimineața aia, înainte să adorm, am văzut știrea la tv. Povestea s-a răspândit rapid, fiind un prim jaf ca în filme care se întâmpla în România. Totul s-a petrecut într-o casă de schimb pe care o știam bine, în fața căreia era mai tot timpul un tip care vindea cd-uri într-o cutie din carton, mult mai ieftine decât dacă le-ai fi luat originale de la magazinele Stanbox sau Hollywood Music and Film, de la care îmi cumpăram tot timpul, pentru că fusese în drumul meu între liceu și casă.

M-am culcat.

Mi se părea interesant, dar nu mă puteam concentra prea tare pe subiect sau pe oricare altul.

- Îl știi pe prietenul ăla al Ioanei?, mă întreabă Doinița o zi mai târziu.
- Din vedere, așa. De ce?
- Eu nu-l știu. Cică l-a împușcat acolo la casa de schimb, a continuat.
- Păi, și cine l-a împușcat? am întrebat-o.
- E, dracu l-a împușcat, pui și tu niște întrebări!, mi-a spus.

La momentul ăla nu mi se părea imposibil să-l fi împușcat cineva cunoscut, adică de ce nu, dacă cunoșteam victimele, poate că l-a împușcat cineva care avea vreo legătură cu el, m-am gândit.

Nu doar eu, tot cartierul a vorbit, zilele alea, despre cum fusese împușcat prietenul Ioanei, despre care lumea zicea că lucra ca agent de pază la casa de schimb „Le Petit Bijou”, că ăla era primul lui job.

Nimeni nu știa cine a jefuit casa de schimb, unii din cartier, de-o seamă cu părinții noștri, spuneau că „drogații”, ceea ce era o tâmpenie, noi știam bine că niște consumatori nu ar fi făcut niciodată așa ceva, că erau niște pârliți ca și noi, care în niciun caz nu ar fi avut pistoale sau alte arme. Dublul asasinat care s-a întâmplat la casa de schimb era cu totul un alt nivel față de micile furăciuni pe care le făceau unii pentru marfă. Însă miturile despre consumatori în societate erau altele decât realitatea pe care o știam noi, „drogații”.

În cele din urmă a mai trecut doar o zi până când poliția și DIAS (Detașamentul de Intervenții și Acțiuni Speciale) au reușit să-l prindă pe criminal, grecul Konstantinos „Kostas” Passaris, un criminal urmărit prin Interpol, care evadase din mai multe închisori din Grecia și Europa, implicat în trafic de droguri, furturi de mașini și urmărit pentru uciderea a șapte persoane. Ajunsese în România la începutul anului și a fost prins după ce s-a împușcat cu poliția, el de la balconul locuinței lui în care stătea cu chirie pe la 1 Mai, iar ei de jos.

L-au prins, Passaris avea atunci 26 de ani. S-a spus că ar fi avut-o complice pe Mioara Bădilă, de 20 de ani, o prostituată pe care o luase cu el din discoteca Herăstrău, un loc renumit doar pentru asta, că era plin de lucrătoare sexuale. Aveam o colegă de liceu al cărei tată era șef de sală la Herăstrău și care tot timpul venea cu povești tari despre ce se întâmpla acolo.

Deși a fost acuzată de complicitate, în cele din urmă s-a demonstrat că Mioara asta n-a avut nicio treabă, când au ajuns la casă, nici nu știa ce voia Passaris să facă acolo. Apoi s-a scris că grecul a jefuit casa de schimb ca s-o impresioneze pe Mioara. De ce ar fi vrut Passaris s-o cucerească pe Mioara cu fapte de vitejie, ea fiind, oricum, prostituată, iar el urmând să o plătească indiferent că ar fi jefuit sau nu Le Petit Bijou de pe Magheru?! În plus, era prostituată la Herăstrău, adică nu era vreuna de lux sau mai știu eu. În fine, lucrurile s-au întâmplat așa, iar câteva săptămâni numai despre asta s-a scris și s-a vorbit. Și în presă și în cartier, unde toată lumea și toți vecinii voiau să-și zică unii altora ceva despre prietenul Ioanei și despre jaf, nu neapărat pentru că simțeau sau gândeau ceva legat de asta, cât așa.

Passaris a devenit, peste noapte, un criminal național de care nimeni nu auzise înainte și pe care nimeni din oraș nu-l cunoștea, nici nu se vorbise despre el vreodată.

Subiectul a ținut, în cartier, vreo lună. Iar pe Ioana nu am mai văzut-o de atunci.

Editor: Ioana Moldoveanu